20/08/2025
Jurnal de terapie
"A fost odată o fetiță cu părul negru și buclat, plină de viață și de întrebări.
De fapt, povestea poate fi despre oricine – despre o fetiță sau un băiat.
Fetița locuia cu mama și cu fratele ei. Tata nu era acolo. Nu se știa exact de ce, dar pentru fetiță conta doar că lipsea.
Mama era adesea tristă și împovărată de griji, iar fetița avea un secret: își dorea cu tot sufletul ei să nu o supere și să o vadă măcar din când în când zâmbind. Așa că muncea din greu, învăța mult, făcea tot posibilul să fie cuminte și de ajutor. Și credea că era specială doar atunci când reușea să aducă bucurie si puțină liniște în sufletul mamei.
Totuși, în adâncul ei, fetiței îi plăceau soarele de vară, marea agitată, briza răcoroasă, florile care se deschideau după ploaie. În acele clipe simțea ceva ce nu depindea de nimeni altcineva: libertate, frumusețe și o lumină doar a ei.
Anii au trecut, și fetița a învățat să facă pe ceilalți să râdă, să o placă, să îi admire munca. Zâmbetele din jur îi dădeau satisfacție, dar apăsarea din suflet creștea încet, încet.
Astăzi, când am întâlnit-o, stătea în fața unei oglinzi. Ochii ei mari, întrebători, o priveau adânc. Și ea se întreba cu emoție: „Cine sunt eu, cu adevărat?”
Și poate că încă nu știa răspunsul. Dar în privirea ei se simțea o scânteie – aceeași care se aprindea când simțea soarele, marea sau briza. Poate că răspunsul era deja acolo, în ochii ei, așteptând să fie descoperit și îmbrățișat."
