Psihoterapeut Oana Tudor

15/04/2026

Există o presiune imensă în lumea modernă de a ne "repara”, de a ne forța evoluția sau de a atinge standarde de eficiență care, de cele mai multe ori, ne îndepărtează de noi înșine. Însă, privind prin prisma psihoterapiei centrate pe persoană, apare o idee blândă și totuși profundă: schimbarea nu este un efort de voință, ci un proces de eliberare.
Când privim schimbarea ca pe un efort de voință, adesea ne aflăm într-o stare de conflict interior. Există o parte din noi care "vrea" și o parte care "se opune”.
Voința implică adesea judecată: "Nu e bine cm sunt, trebuie să fiu altfel”. Această critică activează mecanisme de apărare care ne pot face foarte rigizi. Eliberarea poate să apară atunci când tensiunea acestui conflict se dizolvă și nu mai consumăm energie pentru a ne suprima părțile nedorite, ci le lăsăm să iasă la lumină pentru a fi înțelese.
Atunci când încetăm să mai luptăm împotriva propriei experiențe și ne oferim libertatea de a fi exact cine suntem în acest moment, cu tot cu frici, ezitări sau imperfecțiuni, se creează un spațiu de siguranță. În acest spațiu, tendința la actualizare (acea forță intrinsecă prezentă în orice organism viu) începe să lucreze de la sine, ghidându-ne spre creștere.
Asta înseamnă și acceptarea faptului că totul este un proces. Și contrar unor așteptări, de cele mai multe ori chiar în ciuda presiunilor actuale de a ne repara și a repara cât mai repede (dacă ești în breaslă), vezi și accepți că asta poate dura ani de zile și o viață întreagă. Și nu este ceva ce putem pune pe cântar și să comparăm cu altceva pentru că nu există două procese identice.
Aș mai adăuga și că răbdarea devine resursă naturală prețioasă, cine o să mai aibă semințe, cred că va avea multe (interioare) de câștigat. 😊

25/03/2026

Între mine și tine există mereu un spațiu. Uneori rămâne gol și inert, alteori îl umplem cu toată ființa noastră. Sunt momente în care alegi să nu pășești în afara universului tău, așa cm sunt momente în care probabil nici eu nu simt să fac asta. Iar asta nu înseamnă neapărat că nu ne mai dorim să împărtășim acel spațiu, ci doar că ceva ne determină, temporar, să ne retragem.

Uneori, această retragere nu are nicio legătură cu "ceva"-ul nostru comun, alteori, are. Mi se pare firesc să ne dorim să înțelegem tot ce se întâmplă în acest spațiu, să-l putem controla, anticipa sau securiza într-un anumit fel. Cred că putem reuși asta într-o mare măsură dacă rămânem prezenți, dar acceptând, totodată, că o cunoaștere totală este, probabil, imposibilă.

E ca și cm cursurile a două râuri se împletesc, dar rămân, în esență, separate. Nu știu dacă există ceva mai complex de atât, deși mă gândesc câte dezbateri pline de sens există pe această temă. Poate că uneori ne complicăm inutil, dar alteori, dacă nu acceptăm să pășim în această complexitate, riscăm să nu găsim niciodată calea de ieșire spre o înțelegere autentică.

În final, poate că frumusețea acestui spațiu nu stă în claritatea lui, ci tocmai în modul în care ne provoacă să-l locuim împreună, pas cu pas, învățând când să ne apropiem și când să ne oferim distanța necesară pentru a respira. Este un dans continuu între prezență și absență, între „eu” și „noi”, un echilibru fragil pe care îl construim în fiecare zi.
Așa că accept această complexitate, cu toate incertitudinile ei, pentru că știu că ea este dovada faptului că legătura noastră este vie, profundă și capabilă să se transforme fără a se pierde. Rămânem râuri separate, dar care, uneori, aleg să curgă în aceeași albie, îmbogățindu-se reciproc. Și asta poate că e suficient.

06/03/2026

Mă întreb unde mă potrivesc, încercând să descifrez un puzzle în care piesele sunt mereu reconfigurate de așteptările celorlalți. Dar am realizat că, în loc să caut locul în care să mă așez în lume, este mai onest să mă opresc în viața mea interioară. Acolo, în tăcerea și în retragerea mea, nu trebuie să fiu nimic din ceea ce mi se cere. Acolo, pot fi tot ceea ce sunt și, în acest spațiu protejat, descopăr că apartenența nu este un loc pe care îl ocup în exterior, ci o stare de pace cu mine însumi, pe care nicio viteză și nicio mască nu o pot înlocui.
​Potrivirea nu mai este un loc în care trebuie să mă încadrez, ci spațiul pe care îl creez purtându-mi lumea interioară cu mine, oriunde aș fi. A cunoaște acea viață interioară nu înseamnă a mă retrage din viață, ci a oferi rădăcină fiecărui pas pe care îl fac afară.
Astfel, când îmi este solicitat să fiu 'altfel', pot rămâne prezent/ă, ancorat/ă în cine sunt cu adevărat, transformând fiecare interacțiune nu într-o încercare de a mă potrivi, ci într-o formă de a mă exprima autentic, cu tot cu tăcerile și ritmul meu.

17/02/2026

Despre... greșeli
Seria: Prin lentila umanistă ☺️ Sau exprimări umaniste. Sau nu știu cm să le spun dar știu că vreau să existe.

Uneori, stăm în fața propriilor greșeli ca în fața unui tribunal, așteptând o sentință care întârzie să apară, dar care ne apasă cu o greutate disproporționată.
Cred că merită putin spațiu intrebarea: de ce privim mai degrabă eroarea ca pe o ruptură în propria valoare, și nu ca pe un ritm firesc al respirației noastre interioare?

​Din perspectiva Psihoterapiei Centrate pe Persoană, greșeala încetează să mai fie un inamic al imaginii de sine și devine o invitație la autenticitate.
Carl Rogers nu vedea ființa umană ca pe un mecanism care trebuie să funcționeze "fără cusur", ci ca pe un proces fluid, aflat într-o continuă devenire.
​Privind prin lentila umanistă, prind contur câteva nuanțe subtile ale modului în care ne raportăm la propriile eșecuri:

​Tensiunea dintre selful real și selful ideal, unde, de multe ori, suferința nu vine din greșeala în sine, ci din distanța dintre cine suntem în acel moment și imaginea idealizată, "fără pată”, pe care încercăm să o menținem. Acceptarea greșelii reduce această falie, aducându-ne mai aproape de o stare de congruență.
​Apoi, greșeala ca act de explorare, unde tendința spre actualizare, forța aceea interioară care ne împinge să creștem, nu este o linie dreaptă. Ea seamănă mai degrabă cu un râu care își caută albia, se lovește de maluri, stagnează uneori, dar învață din fiecare obstacol cm să curgă mai departe.
​Cât de important e și aici rolul acceptării necondiționate. Atunci când cineva ne privește cu o acceptare și lipsă de judecată care nu depind de performanță, greșeala își pierde puterea de a ne dărâma. Ea rămâne doar o experiență, un feedback necesar pentru o mai bună orientare în lume.
​
​Această viziune nu e doar o formă de optimism, ci se sprijină pe o întreagă literatură dedicată funcționării umane, printre care:
​Rogers, C. R. (1961). A Way of Being. Rogers subliniază aici că „faptele sunt prietenoase”, sugerând că orice dovadă despre noi înșine (chiar și o eroare) ne ajută să vedem realitatea mai clar și să ne adaptăm mai bine.
​Joseph, S. (2015). Authentic: How to be Yourself and Why it Matters. O lucrare modernă care discută despre cm acceptarea vulnerabilității și a greșelilor este calea spre o viață împlinită, dincolo de măștile sociale.
​Patterson, C. H. (1985). The Therapeutic Relationship. Autorul explorează modul în care lipsa judecății în fața eșecului celuilalt creează mediul propice pentru o schimbare constructivă a personalității.

​În final, rămâne gândul că a greși nu este o abatere de la drum, ci este parte din însăși substanța drumului. Poate că cea mai mare eroare nu este faptul că am eșuat într-o acțiune, ci convingerea că acel eșec ne definește în totalitate.

14/01/2026

Despre senzația de a fi „altfel”

Sau de a te simți deconectat de modul în care ceilalți experimentează realitatea. Ca o bătălie între sinele autentic și presiunea de a ne conforma pentru a primi acceptare.
Cred că este una dintre cele mai profunde surse de izolare, dar și de potențială autenticitate.

Din unghiul fenomenologiei (baza psihoterapiei centrate pe persoană și a celei existentiale), adevărul nostru nu este mai puțin valid doar pentru că este minoritar.
Ceea ce pentru alții este un zgomot de fundal, pentru cealaltă persoană poate fi o simfonie. Psihoterapia ne învață că percepția este realitate. Greutatea de a rezona cu ceilalți poate să vină din faptul că limbajul comun este adesea prea sărac pentru a traduce nuanțele unei experiențe interne atât de specifice.

„Întâlnirea” (I-Thou) - Martin Buber: deseori, dificultatea de a rezona apare pentru că ceilalți încearcă să ne „repare” sau să ne categorizeze (relația Eu-Obiect. I-It). Rezonanța adevărată are loc doar atunci când cineva este dispus să pășească în lumea noastră fără judecată, acceptând că peisajul individual interior este diferit.

​Rogers susținea că mulți oameni trăiesc sub povara condițiilor de valorizare (conditions of worth). Putem învăța de mici că suntem „buni” sau „acceptabili” doar dacă simțim, gândim sau acționăm într-un anumit fel. Rezultatul? O lume plină de oameni care funcționează pe pilot automat, adoptând valori care nu le aparțin cu adevărat pentru a nu fi respinși.
Când ceilalți „înțeleg diferit”, de multe ori ei filtrează realitatea prin ceea ce ar trebui să fie, nu prin ceea ce este.

​În scrierile sale (precum „A deveni o persoană”), Rogers descrie acest sentiment de izolare ca pe o etapă spre maturitate. A nu rezona cu masele poate fi un semn de congruență, o stare în care experiența noastră interioară se potrivește cu exprimarea exterioară.

„Ceea ce este cel mai personal și unic în noi este, de fapt, elementul care, odată exprimat, rezonează cel mai profund cu ceilalți.” (Rogers)
Paradoxal, cu cât suntem mai sinceri cu privire la „ciudățeniile” noastre, cu atât mai mult permitem celorlalți să își recunoască propria lor unicitate ascunsă.

06/01/2026

Despre "senzația" că ai trăit „mai multe vieți într-una singură”

Ceva care e un fenomen psihologic profund, legat de creșterea personală continuă, reziliență și traversarea unor schimbări majore, alese sau impuse.
Ca un fel de segmentare a sinelui, un proces în care versiunile personale din trecut par atât de îndepărtate de „Eul” actual, încât par a fi persoane complet diferite sau dimpotrivă, o dovadă a evoluției neîntrerupte a self-ului.

​Psihologul Dan McAdams propune ideea că ne înțelegem viețile sub forma unei povești. Atunci când trecem printr-un „punct de cotitură” major, creierul creează o „întrerupere de capitol”.
Când schimbarea este suficient de radicală, memoria evenimentelor rămâne, dar legătura emoțională cu „persoana de atunci” se rupe.
​Persoanele care au supraviețuit unor traume semnificative raportează adesea că se simt ca și cm ar fi la „a doua sau a treia viață”. Distrugerea convingerilor despre lume forțează o reconstrucție completă a personalității. Persoana care emerge apoi poate fi atât de diferită în valori și viziune, încât viața de dinaintea evenimentelor adverse pare aproape o încarnare anterioară.

Cred că "senzația" că ai trăit „mai multe vieți într-una singură” este o experiență profundă, care poate să vină din transformări majore și deschidere foarte mare către fluxul experienței.

Din perspectiva psihoterapiei centrate pe persoană, identitatea nu este statică, ci o succesiune de momente prezente care 'organizează' sinele în funcție de experiența trăită, în care încrederea organismică joacă un rol foarte important, putând funcționa și ca o capacitate de a lăsa în urmă o etapă de viață pentru că simțim că nu mai e autentică.

Pare că "la vie" este una singură- dar noi putem fi (și cel mai probabil vom fi) în multe feluri în ea. 🧩

22/12/2025

Un semn pentru mine că societatea se reumanizează ar fi să văd cm noțiunea de familie nu mai e folosită ca mijloc de manipulare pentru a umple magazinele și marketingul cm dă dovadă de empatie, în special în perioada aceasta, perioadă care în mare parte este o fabricație care impulsionează consumul și distorsionează realitățile interioare fragile. Când vom vedea reclame care conțin adevăr nu fabulații menite să scormonească în cele mai profunde suferințe umane.
Spectrul existenței umane este atât de larg, complexitățile familiale atât de extinse încât să întruchipezi toate astea într-o imagine sau poveste de referință pentru psihicul colectiv e de-a dreptul meschin.
Familia nu e pentru toată lumea un loc cald, primitor, iubitor, pentru mulți este cea mai mare teroare. Pentru alții e ceva ce nu pot avea pentru că alții le dictează asta, în afara oricărui argument logic. Pentru alții nu mai există. Sau poate pentru unii deși există, nu se simte " cm ar trebui" / Iar formele astea continuă. Și astea nu se schimbă dacă punem o fundă roșie. Să nu te întrebi ce creezi și ce impact poate avea atunci când faci ceea ce faci a devenit norma și din păcate, o bună parte din motivul pentru care ne aflăm unde ne aflăm.
În loc să dăm la o parte presiune, tot adaugăm pentru ca apoi să ne putem întreba de ce nu facem față.
Poate că uneori normalul e să simțim că abia facem față. Fiindcă lucrurile cărora trebuie să le facem față sunt greșite.
Sub presiunea meseriei acesteia care e contaminată de ideea că trebuie să spună ce oamenii vor să audă sau să spună lucruri pozitive, aleg să spun ce consider că este real și onest.
Sunt și părți bune. Să păstrăm mesajul echilibrat. Atâta timp cât avem conștiența și capacitatea fizică de a alege, putem oricând să schimbăm direcția.
Și un pic de bunătate acolo unde e potrivit și mai e disponibilitate, s-ar putea să fie fix ce ne propulsează înainte.

Liam only has six weeks to live...COPE was written and directed by Anthony Sutcliffe and produced by and starring Nick Hendrix (Midsomer Murders, Marcella, L...

17/12/2025

În psihoterapia centrată pe persoană, vorbim adesea despre „spațiul terapeutic” nu ca despre o locație fizică, ci ca despre o experiență de libertate interioară.

De cele mai multe ori, ne analizăm acțiunile prin filtrul criticii:"De ce am făcut asta?”, „Nu ar fi trebuit să simt așa”.Însă introspecția reală – acea privire sinceră și profundă către sine – se declanșează rar sub presiune.Ea are nevoie de un sol fertil pentru a apărea.

Cum funcționează acest proces?
Atunci când o persoană întâlnește un mediu definit prin empatie și congruență (autenticitate ca manifestare a congruenței interne), defensiva psihologică începe să se relaxeze. În acest spațiu unde nu există evaluare, persoana poate să se simtă în siguranță să își exploreze experiențele care înainte păreau prea dureroase sau incoerente.

Conform lui Carl Rogers, acest climat oferă permisiunea de a trece de la o stare de rigiditate la una de fluiditate. Introspecția devine astfel procesul prin care ne reîntâlnim cu noi înșine, redescoperind resursele pe care le avem deja pentru a ne orienta în viață.

Este,în esență,trecerea de la a fi obiectul propriilor critici,la a deveni subiectul propriei înțelegeri.

📚 Repere bibliografice:

Rogers, C. (1951). Client-Centered Therapy: Its Current Practice, Implications and Theory.
Rogers, C. (1961). On Becoming a Person: A Therapist's View of Psychotherapy.

12/11/2025

Când 'ce a fost", 'cum a fost', "de ce a fost" nu mai ajută.
Pe cât de important și necesar pare să fie să ne uităm în urmă la ce a fost, cm a fost, de ce a fost asa si nu altfel, mă gândesc la cm asta poate ajunge să fie si potențial dăunător, blocând acțiunea.
În general și intr-un proces de psihoterapie (nondirectivă) momentul în care se face trecerea aceasta de la trecut la prezent tinde să vină spontan, ca rezultat al procesului interior de integrare si înțelegere către o tranzitie spre acțiune și asumare prezentă.
Ce a fost, cm și de ce devin mai mult 'hai să văd ce pot să fac acum și în viitor'.
Poate că a fost și vina mea, poate și a altora, poate și hazardul. Asta începe să conteze mai puțin și să primeze responsabilitatea și energia din prezent, atât de firav și care curge și el, atât de repede.
E ca un mers fin pe sârmă între trecut, prezent, viitor.
Un balans nou între cunoștiinte și înțelegere, încredere și noul necunoscut.
Și tot așa, de la capăt, ca o ciclicitate necesară și de restructurare.

03/11/2025

Tu cunoști persoana respectivă, nu?
Zic nu știu. Ce sper cel mai mult e că ea se cunoaște cât de bine poate pe sine, că de fapt asta e cel mai important. Nu știu cât putem cunoaște concret pe cineva. Pentru că asta este depedent de ceea ce persoana va alege să arate. Sau poate că putem cunoaște, în acel moment iar după fix acel moment, ce se știa să se actualizeze și să nu mai fie la fel. Dacă nu ne simțim în siguranță sau văzuți cu adevărat, sunt mici șanse să ne aratăm așa cm suntem cu adevărat. Și e bine că poate fi și așa, căci se pare că aceste mecanisme protective sunt fix pentru asta, să ne apere. Protejează psihicul de ceva potențial periculos.
Scopul nu este să forțăm lucrurile doar ca să obținem noi ceva, chiar și "vindecarea".
Cred că ființa umană este într-un continuu proces de devenire. Și capcana lui "așa sunt eu", în rigidă pseudo acceptare și insinuare a unei imposibilitați de schimbare cred că e ceva înțeles adesea în mod eronat.
Și clasicul 'doar când accept ceva, pot să schimb', după părerea mea, face referire la aceeași fluiditate și proces continuu de schimbare și devenire.

"A person is a fluid process, not a fixed and static entity; a flowing river of change, not a block of solid material; a continually changing constellation of potentialities, not a fixed quantity of traits".
(Carl Rogers, On Becoming a Person)

Având în vedere că cea mai mare parte a funcționării noastre este într-un sistem care funcționează independent și autonom, e de dezbătut cât control (conștient) avem efectiv asupra ființei noastre. Dar știm că acolo unde este nevoie, unde e incongruență, organismul semnalează și procesul de reorganizare psihică optimă poate avea loc, cu ajutorul unor relații bune, intenționale. Și din cele care sunt mai puțin așa, sunt multe de învățat și integrat.
(căci nu știu câți avem efectiv acele relații bune, că ele iau ani, vieți întregi și multă multă intenție și implicare ca să se construiască)

28/10/2025

"The moment one knows how, one begins to die a little. Living is a form of not being sure, of not knowing what next or how. And the artist before all others never entirely knows. He guesses, and he may be wrong. But then how does one know whom to befriend or, for that matter, to marry? One can't go through life on hands and knees. One leaps in the dark. For this reason creative technique reduces itself basically to a recognition and a befriending of one's self. "Who am I?" the artist asks, and he devotes his entire career to answering.

There is one clue: what moves him is his. What amuses or frightens or pleases him becomes by virture of his emotional participation a part of his personality and history; conversely what neither moves nor involves him, what brings him no joy, can be reckoned as spurious. An artist begins to go wrong exactly at the point where he begins to pretend. But it is difficult sometimes to accept the truth. He has to learn who he in fact is, not who he would like to be, nor even who it would be expedient or profitable to be."
(And promenade home by Agnes De Mille,1958)

16/10/2025

Degeaba e frumos afară, dacă tu nu te uiți. Așa și cu orice lucru important din viață. Ca expresia aceea, ce u*i crește.
Atenția e o resursă atât de valoroasă pentru ființa umană. Sunt prea multe lucruri de făcut și care ne cer atenția pe lumea asta. Dar cine spune că toate trebuie cuprinse? Poate este mai degrabă despre măiestria selectării celor care contează pentru fiecare.
La fel ca toamna asta, și existența umană e trecătoare. Ce poți să faci e ce poți să faci, cu tot ce ți s-a dat sau ai adunat până acum.