What are the opening hours?

Monday 09:00 - 20:00 Tuesday 09:00 - 20:00 Wednesday 09:00 - 20:00 Thursday 09:00 - 20:00 Friday 09:00 - 20:00

Psiholog Anidora Sbîrcea, Strada Arieș 3, Timisoara (2026)

01/03/2026

Perfecționismul și hipervigilența sunt adesea judecate ca „probleme”, dar în multe cazuri au fost, la început, soluții. Nu pentru că erai „prea mult”, ci pentru că ai învățat să te protejezi. Să fii mereu atent(ă), să anticipezi, să verifici, să nu greșești, să controlezi detaliile. Toate pot fi feluri prin care mintea și corpul au încercat să prevină pericolul, critica, respingerea sau haosul.

În terapie, primul pas este să înțelegi aceste tipare fără rușine: nu ca defecte de caracter, ci ca mecanisme de protecție care au lucrat pentru tine. De multe ori, ele s-au format într-un context în care a fost nevoie să fii „în gardă” ca să te simți în siguranță sau ca să fii acceptat(ă). Poate că a avut sens atunci. Însă ce a fost util cândva poate deveni obositor și costisitor în prezent.

Un alt pas important este diferențierea dintre „atunci” și „acum”. Hipervigilența apare când sistemul tău reacționează la prezent ca și cm ar fi trecutul. Terapia ajută acest „sistem de alarmă” să se actualizeze: să recunoască faptul că pericolul nu mai este același și că există mai multă siguranță decât simte în mod automat. Asta nu se schimbă prin logică sau prin forțare, ci printr-un proces treptat, repetat, în care corpul învață, în timp, că poate coborî garda.

În același timp, terapia lucrează cu fricile din spatele controlului: convingeri precum „dacă nu sunt atent(ă) tot timpul, se va întâmpla ceva rău” sau „dacă nu fac perfect, voi fi respins(ă)”. Când aceste frici sunt procesate, ele nu mai conduc din umbră alegerile tale, relațiile tale și felul în care te porți cu tine.

Pe parcurs, înveți să faci loc pentru „suficient”. Pentru cineva care a trăit mult timp în modul supraviețuire, odihna, încetinirea sau greșelile pot părea periculoase. Dar, pas cu pas, îți construiești toleranța la disconfort și îți arăți că nu ai nevoie de alertă permanentă ca să fii în siguranță, iubit(ă) sau valoros/valoroasă. Vindecarea nu înseamnă să „scapi” de aceste părți din tine, ci să le înțelegi, să le liniștești și să recapeți libertatea de a alege. Să poți răspunde, nu doar să reacționezi. Să trăiești cu mai multă prezență, mai puțină tensiune și mai mult spațiu pentru liniște și bucurie.

01/03/2026

Da, copiii se adaptează. Dar adaptarea nu este același lucru cu a fi bine. De multe ori, ceea ce numim „reziliență” înseamnă, de fapt, că un copil învață să se descurce singur cu prea mult: tensiune, conflicte, absență emoțională, frică, instabilitate sau responsabilități care nu ar trebui să fie ale lui. Învață să nu deranjeze, să nu ceară, să se închidă, să fie „cuminte”, să fie „puternic”. Și poate chiar pare că „trece peste”.

Doar că prețul nu dispare. Se mută în altă etapă a vieții. Se vede în anxietate, în perfecționism, în dificultatea de a pune limite, în nevoia de a mulțumi pe toată lumea, în frica de abandon, în relații în care te pierzi pe tine. Se vede în oboseala de a ține totul sub control și în întrebarea aceea dureroasă: „De ce îmi e atât de greu, deși n-a fost chiar așa rău?”

Copiii nu au nevoie să fie rezilienți ca să „facă față”. Au nevoie de siguranță, stabilitate, grijă și oameni care să le vadă emoțiile. Iar uneori, cel mai matur lucru pe care îl putem face ca adulți este să nu mai minimalizăm ce trăiesc copiii și să recunoaștem că rănile din copilărie nu se rezolvă prin tăcere, ci prin atenție.

19/02/2026

Hipervigilența este un răspuns des întâlnit la trauma complexă. Nu e despre „a fi prea sensibil(ă)”, ci despre faptul că trupul tău își amintește ce mintea ta poate nici nu mai poate pune în cuvinte. Vindecarea începe când înțelegi aceste reacții și îți construiești compasiune pentru ele.

Pe scurt, hipervigilența înseamnă că ești mereu „în alertă”:
• scanezi încăperea și oamenii
• te sperii ușor sau tresari
• analizezi tot și te gândești la ce ar putea merge rău
• îți e greu să te relaxezi, chiar și când pare că e totul ok

Nu pentru că ești dramatic(ă), ci pentru că, la un moment dat, a fost nevoie să fii așa ca să te simți în siguranță.

Un pas mic de vindecare este să te oprești pentru o secundă și să întrebi:
„Ce simt în corp acum?”
„Există un pericol real sau e o reacție veche?”

Încet, cu blândețe, corpul poate învăța că prezentul e diferit de trecut. 🤍

19/02/2026

Trauma nu rămâne doar în amintiri. Ea poate rămâne „înregistrată” și în corp și în felul în care funcționează creierul tău. După ce ai trecut prin ceva dureros, mintea învață că lumea nu mai e complet sigură și începe să stea mereu în alertă.

De multe ori, scenariile negative („și dacă se întâmplă iar?”, „și dacă pierd controlul?”, „și dacă mă rănesc din nou?”) nu apar pentru că ești pesimist(ă) sau pentru că dramatizezi. Apar pentru că mintea ta încearcă să te protejeze. E ca și cm ar spune: „Mai bine mă pregătesc pentru ce e mai rău, ca să nu mă mai ia prin surprindere.” Pentru un timp, asta chiar poate părea util.

Doar că, în timp, această „protecție” obosește. Corpul trăiește ca și cm pericolul ar fi mereu aproape:
• hiper-vigilență (ești atent(ă) la orice semn)
• anxietate (gânduri care nu se opresc)
• tensiune în corp (maxilar, umeri, stomac)
• somn agitat (te trezești des, vise intense)
• nevoia de control (ca să simți că ești în siguranță)

Dacă te regăsești în asta… nu ești singur(ă). Și nu e ceva „în neregulă” cu tine. E un răspuns normal al sistemului nervos după ce a trecut prin ceva greu. Vindecarea nu înseamnă să te forțezi să fii „bine”, ci să înveți treptat că acum ești în siguranță. 🤍

18/02/2026

Rolul creierului tău nu e să te facă fericit(ă), ci să te țină în siguranță.

De asta, când te apropii de ceva care te scoate din zona de confort, creierul poate interpreta automat situația ca pe un „pericol” și pornește alarma: anxietate, tensiune, gânduri rapide, nevoia să fugi.

Problema e că atunci când eviți, pe moment te simți mai bine și creierul învață: „Perfect, am scăpat. Înseamnă că a fost periculos.”
Data viitoare alarma se pornește mai repede și mai intens.

Încrederea nu apare când dispare frica.
Încrederea se construiește când îți arăți, pas cu pas, că poți rămâne prezent(ă) chiar și cu disconfortul.

Data viitoare când simți frica, încearcă așa:
1️⃣ Respiră și încetinește (îți reglezi corpul întâi)
2️⃣ Spune-ți: „E doar disconfort. Sunt în siguranță.”
3️⃣ Fă un pas mic, realist (nu un salt).

Fiecare pas mic e un mesaj pentru creier: „Pot să fac față.” Așa se construiesc autoîncrederea și încrederea în tine ✨

17/02/2026

Știu că e greu de digerat, pentru că „celălalt” pare adesea „mai bun” doar fiindcă nu a lovit, nu a țipat, nu a făcut direct răul. Dar pentru un copil, **neprotejarea** doare enorm: mesajul devine „nu contez”, „nu merit să fiu apărat(ă)”, „e ceva în neregulă cu mine”.

Uneori acel părinte a fost speriat, dependent, manipulat sau „a făcut cm a știut”. Pot exista explicații. Dar explicațiile nu schimbă impactul: copilul a rămas singur cu frica și cu durerea.

Dacă te regăsești aici, poate ai crescut:
* hypervigilent(ă), mereu atent(ă) la starea altora
* cu vină și rușine („sigur eu am provocat”)
* cu dificultatea de a pune limite („nu am voie să cer”)
* cu nevoia de a demonstra, ca să fii iubit(ă)

Nu e vorba să urăști pe nimeni. E vorba să numești corect ce s-a întâmplat, ca să nu mai porți tu vina.
Și să-ți dai voie să construiești, azi, relații în care ești văzut(ă), crezut(ă) și protejat(ă). 🤍

12/02/2026

Am crescut auzind: „Mi-aș da viața pentru copiii mei.” Și e o frază puternică.

Dar, în realitate, iubirea se vede mai ales în lucrurile mici, repetate: în ce ești dispus(ă) să schimbi la tine ca să le fie bine copiilor. Pentru că moștenirea adevărată nu e doar ce le lași „în viață”, ci atmosfera în care cresc: se simt în siguranță lângă tine? au voie să greșească? au voie să spună ce simt? au voie să aibă părerea lor?

Nu e o postare despre vină. E o invitație la asumare. Vindecarea începe când recunoști: „Așa am fost crescut(ă)… dar nu asta vreau să dau mai departe.” 🤎

Și întrebarea rămâne simplă: îți crești copiii să te asculte de frică… sau să se simtă atât de în siguranță încât să crească dincolo de tine? 💭

12/02/2026

Mă gândesc la asta când vorbim despre relații care nu par „groaznice” din afară, dar te consumă încet. Nu cele cu scandal, ci cele în care înghiți mereu comportamentul celuilalt și tot încerci să înțelegi: “De ce mă doare?”

Abuzul emoțional, de multe ori, începe subtil:
* începi să te îndoiești de tine,
* îi găsești scuze,
* îți spui că „nu e chiar așa grav”,
* speri că, dacă înțelegi, se va schimba.

Dar adevărul e simplu: nu primești claritate de la cineva care te rănește și apoi spune că „așa e iubirea”. De asta te simți confuz(ă). De asta nevoile tale par „prea mult”. De asta pleci din discuții cu vină sau cu senzația că tu ești problema.

Ține minte: nu ai exagerat, nu ești greu de iubit și nu „înțelegi tu greșit”.

Încercai să faci sens dintr-o durere care nu era treaba ta să o repari.

Siguranța emoțională arată așa: respect, blândețe, asumare. Oameni care te văd și te iau în serios, nu oameni care te încurcă și te fac să te îndoiești de tine.

Și uneori vindecarea începe când „lași cana jos”: te oprești din a sta într-un loc care te rănește, chiar dacă încă nu ai toate răspunsurile. Unele lucruri nu trebuie înțelese complet ca să pleci de lângă ele.

10/02/2026

Când creștem cu abuz, neglijare sau ambele, mulți dintre noi ajungem să ne învinovățim pe noi. Nu pentru că e adevărat, ci pentru că așa „salvăm” imaginea părinților și ne simțim, măcar un pic, în siguranță.

Pentru un copil, e mai ușor să creadă „părinții mei sunt buni” decât să accepte realitatea dură: „dacă ei nu sunt ok… atunci cine are grijă de mine?” Așa că mintea ține cu dinții de ideea de „părinte bun”, chiar și când acasă e haos. Iar dacă părintele nu își asumă și nu repară (nu cere scuze, nu îndreaptă), copilul ajunge să creadă: „sigur e vina mea.”

Și ca adulți, deși vedem clar greșelile lor, o parte din noi încă speră să audă: „da, îmi pare rău, am greșit.” Pentru că o parte mai mică din noi încă caută validare exact de la oamenii care ne-au rănit.

Adevărul greu e că, de multe ori, repararea nu vine. În schimb auzim: „n-a fost așa”, „ești prea sensibil(ă)”, „nu ții minte bine”, „și tu ai fost problema”. Asta doare și ne poate face să ne îndoim de noi.

Pentru trauma complexă, siguranța nu se construiește cu explicații sau cu „treci peste”. Siguranța se construiește când cineva te ia în serios: îți respectă povestea, nu o minimizează și nu te face vinovat(ă) pentru ce ai trăit. Corpul nu se poate liniști într-un loc unde ești negat(ă), luat(ă) peste picior sau făcut(ă) responsabil(ă) pentru răul altuia.

„Repararea” e o nevoie reală. Când cineva își asumă, te vede și încearcă să îndrepte, sistemul nervos se mai relaxează. Când primești negare și defensivă, rămâi în alertă.

Dar dacă repararea nu vine de la cei care au făcut răul, asta nu înseamnă că nu te poți vindeca. Înseamnă că vindecarea merge în altă direcție: spre oameni de încredere, prieteni, terapie, comunități care te respectă. Și spre tine: să înveți să-ți validezi povestea cu blândețe și claritate.

Încet, începi să construiești o viață în care realitatea ta nu mai e negociată. Și corpul începe să aibă din nou încredere, nu pentru că ai uitat trecutul, ci pentru că prezentul, în sfârșit, te susține.

09/02/2026

Mulți oameni care au trecut prin perioade grele au devenit foarte buni la „a rezista”.
Funcționează pe modul: trebuie să mă descurc, trebuie să fiu tare, merg mai departe.

Problema e că, după mult timp în stres sau durere, corpul și mintea se obișnuiesc cu „alerta”.
Și atunci, când apare binele, nu e mereu ușor să-l primești.

Poate ai observat:
* când lucrurile merg bine, începi să te îngrijorezi
* când e liniște, te simți neliniștit(ă)
* când primești ceva bun, apare vină („nu merit”)
* când te bucuri, te aștepți să urmeze ceva rău
* îți e greu să te relaxezi, chiar dacă „nu ai de ce”

Asta nu înseamnă că e ceva „în neregulă” cu tine.
Înseamnă că sistemul tău a învățat să se protejeze.

Vindecarea înseamnă și să înveți:
✅ să stai în bine fără să-l strici cu gânduri
✅ să te bucuri fără vină
✅ să te relaxezi fără să te simți „în pericol”
✅ să primești iubire, ajutor și momente frumoase fără să te retragi

09/02/2026

Dacă ai avut o istorie de viață dificilă, poate te ajută să te oprești puțin și să-ți pui câteva întrebări simple despre povestea ta 🧩

- Ce parte dureroasă din povestea mea nu a fost recunoscută? (de familie, de alții, de mine)
- Am tăcut sau m-am cenzurat ca să evit conflictul sau ca să nu fiu pus(ă) la îndoială?
- Cine din viața mea îmi dă sentimentul că e în siguranță să spun adevărul? (o persoană care ascultă, nu judecă, nu minimizează)
- Cum ar fi să-mi respect experiența fără să o minimalizez? (fără „n-a fost chiar așa rău”, „alții au pățit mai rău”)
- Unde mai am nevoie de recunoaștere: de la alții sau de la mine? (validare, înțelegere, asumare, iertare)

Ideea nu e să „forțezi” ceva, ci să începi să vezi mai clar ce ai trăit și ce ai nevoie acum. Dacă unele întrebări apasă tare, e ok să le iei pe rând și să te sprijini pe cineva de încredere sau pe terapie 🤍

09/02/2026

De multe ori, când spunem „vreau să mă vindec”, de fapt vrem să nu mai simțim lucrurile grele: frică, rușine, nesiguranță, gelozie, nevoia de control sau reacții prea intense.

Și ajungem să credem că vindecarea înseamnă să fim mereu ok: calmi, stăpâni pe noi, „perfecți.

Dar vindecarea nu începe atunci când ești perfect(ă).
Începe când nu te mai respingi în momentele în care nu ești bine 🤍

„Versiunea imperfectă” din tine e partea care:
* se sperie și are nevoie de confirmări
* ⁠se simte ușor rănită
* ⁠reacționează mai puternic decât ți-ai dori
* ⁠se apără pentru că, cândva, a fost prea greu

Partea asta nu e defectă.
Doar încearcă să te protejeze.

Vindecarea nu înseamnă să scapi de ea.
Înseamnă să o înțelegi și să fii mai blând(ă) cu tine când apare 🌿

Întrebare pentru tine:
Ce parte din tine încerci cel mai des să ascunzi ca să fii acceptat(ă)?
Și cm ar fi să-i oferi puțină înțelegere, în loc de critică?

Psiholog Anidora Sbîrcea

01/03/2026

01/03/2026

19/02/2026

19/02/2026

18/02/2026

17/02/2026

12/02/2026

12/02/2026

10/02/2026

09/02/2026

09/02/2026

09/02/2026

Address

Opening Hours

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category

Monday	09:00 - 20:00
Tuesday	09:00 - 20:00
Wednesday	09:00 - 20:00
Thursday	09:00 - 20:00
Friday	09:00 - 20:00