18/11/2025
"Ai observat cm două persoane pot trăi aceeași experiență și totuși să o interpreteze complet diferit? Un copil face o greșeală și se blochează, altul se ambiționează și încearcă din nou. Nu e vorba de temperament, ci de felul în care creierul a învățat să perceapă lumea.
Augusto Cury, psihiatru și autor brazilian, folosește termenul "fereastră" a memoriei pentru a descrie felul în care creierul stochează experiențele emoționale. O fereastră se formează atunci când trăim un moment cu impact puternic — pozitiv sau negativ. În acele câteva secunde, creierul asociază emoția cu situația respectivă și creează o legătură între ele.
De exemplu, dacă un copil răspunde greșit la o întrebare la școală, iar profesorul râde de el, creierul nu înregistrează doar răspunsul greșit, ci și rușinea. Din acel moment, se creează o fereastră negativă legată de învățare sau de expunerea în fața celorlalți. Data viitoare când va fi întrebat ceva, se va activa automat aceeași emoție — chiar dacă situația este complet diferită.
La fel, dacă un copil este încurajat, ascultat, sau simte că greșeala lui este acceptată, se formează o fereastră pozitivă. Creierul asociază învățarea cu siguranța, cu bucuria descoperirii.
Cu timpul, aceste ferestre devin filtre prin care interpretăm lumea. Nu mai reacționăm la ce se întâmplă, ci la ceea ce am trăit cândva. Două persoane pot trece prin aceeași experiență și să o perceapă complet diferit — pentru că o privesc prin ferestre diferite.
Ca părinte, nu e greu să stabilești reguli, ci să te oprești o secundă înainte să reacționezi când copilul le încalcă. Pentru că în fiecare moment dificil — când copilul greșește, când se enervează sau minte — tu, prin reacția ta, creezi o fereastră.
Și exact un astfel de moment am trăit aseară. Înainte de culcare, stăteam de vorbă cu fiica mea de 8 ani. La un moment dat îmi spune: „Știi serialul ăla, Huntrix, la care nu mă lași să mă uit? Le-am spus colegelor că nu mă lași, și ele mi-au zis să mă uit pe ascuns, că oricum n-ai de unde să știi.”
M-am uitat la ea și, pentru o clipă, am rămas fără cuvinte. E genul de moment în care instinctul îți spune să reacționezi — să explici, să te enervezi, să protejezi. Dar am realizat imediat că momentul ăla nu era despre un serial. Dacă reacționez critic, cu reproșuri, se va forma o fereastră negativă, una care leagă sinceritatea de riscul de a fi certată.
Așa că i-am spus doar: „Mulțumesc că mi-ai spus. Apreciez mult că ai fost sinceră. Știu că înțelegi de ce nu te las, pentru că nu e potrivit încă pentru vârsta ta, nu pentru că vreau să-ți interzic ceva.” A înțeles, și mai important, a rămas deschisă să vorbească cu mine data viitoare.
Legat de învățare, am lucrat cu copii care au fost atât de traumatizați de școală, încât au ajuns să respingă complet tot ce are legătură cu învățarea. Nu voiau să audă de teme, de exerciții, de nimic nou. Pentru mulți, păreau încăpățânați, neatenți, leneși. Adevărul era că mintea lor încerca să se apere. Aveau prea multe ferestre negative asociate cu învățarea — rușine, frică, stres, comparații — și atunci, pentru a se proteja, respingeau tot ce venea din acea zonă.
Acum vreo 8 ani, am lucrat cu o fată de clasa a șaptea care părea complet lipsită de interes pentru orice. Nu o atrăgea nimic din ce le place, de obicei, copiilor de vârsta ei — filme, jocuri, muzică, activități. Nu avea pasiuni, nu se entuziasma pentru nimic.
De fiecare dată când încercam să-i explic că dacă învață mai eficient va avea mai mult timp pentru lucrurile care îi plac, îmi răspundea simplu: „Dar nu-mi place nimic.”
Când am început să înțeleg contextul, am descoperit ceva mult mai profund. De fiecare dată când îi plăcea ceva — chitară, dans, sport — mama ei folosea acel lucru ca instrument de control. „Dacă nu înveți, nu mai mergi la chitară.” „Dacă nu iei note bune, nu te mai las la dans.” Așa că, în timp, creierul fetei a învățat o lecție simplă și dureroasă: ceea ce îmi place mă va costa.
A trebuit să lucrez atât cu ea, cât și cu mama ei, ca să putem rescrie aceste ferestre negative. Mama nu făcea asta din răutate, și nu își dădea seama cât de mult îi afecta copilul. Ea credea că fiica ei are o problemă de învățare, când de fapt avea o problemă de motivație — o motivație blocată de frică.
Fără înțelegerea aspectului psihologic al învățării, nu poți ajunge la rezultate palpabile. Faptul că sunt și coach profesionist m-a ajutat enorm, pentru că am înțeles nu doar cm funcționează atenția sau memoria de lucru, ci de ce un copil reacționează așa cm o face. Înainte să antrenez abilități cognitive, trebuie sa descopăr mecanismul din spate. Și să creez un spațiu în care copilul să nu se mai simtă amenințat de procesul de învățare, ci curios în fața lui. Abia atunci apare progresul real.
Chiar dacă acum am vorbit doar despre copii, adevărul e că, cu toții purtăm în noi ferestrele formate demult. Poate citind asta ți-a venit în minte o amintire din școală, o replică, o observație, o umilință măruntă pe care n-ai uitat-o niciodată. Așa funcționează aceste ferestre — ele nu dispar odată cu timpul, ci continuă să influențeze felul în care gândim, simțim și învățăm.
Dar o fereastră negativă nu e o sentință. Odată ce o conștientizezi, o poți schimba. Poți construi experiențe noi, pozitive, care să o rescrie. Și aici vine partea bună: odată ce înțelegi cm funcționează mintea, poți folosi asta în favoarea ta — pentru tine și pentru copilul tău."
- Alexandru Mircea Bordea - Expert în educație cognitivă
