Psihoterapeut Malina Lucas

26/05/2025

"Cei mai mulți dintre noi încă pesupunem că un părinte este bun dacă reuşeşte să crească un copil bun. Adică ascultător, rezonabil, înțelegător. Mulți credem că bun înseamnă "fără probleme". Mai bine spus, cineva care nu ne face nouă probleme.

Puțini ne creştem copiii ca să fie buni cu propriile emoții, cu propriile decizii, instincte, aspirații.

Când copiii greşesc, presupunem că buna creştere ne cere să le explicăm greşelile şi apoi să le îndepărtăm.
O facem adesea cu vehemență, critică, urgență.

Numai că subconştientul copilului decide în acel moment că, de fapt, lupți cu el, nu cu greşeala. Imediat ce vrei să schimbi un lucru anume la el, sistemul nervos percepe acest lucru ca pe un atac. Ca o luptă cu un inamic.
De aia copiii obraznici devin şi mai obraznici. Mincinoşii şi mai mincinoşi. Furioşii şi mai focoşi.

Îndreptarea unui copil spre bine nu înseamnă înlăturarea umbrei, ci integrarea ei.

Faci răul parte din tine, îl metabolizezi, îl transformi, îl echilibrezi. Când lupți cu el, îl faci mai mare şi mai puternic. Devine un inamic despre care crezi că se linişteşte dacă îl hrăneşti cu ceartă, pedepse, consecințe.

Luptăm cu copiii noştri, deci. Fiindcă îi vrem buni, adică uşor de crescut. Comozi emoțiilor noastre. Visăm copilul care să nu ni le stârnească prea tare pe acelea grele. Ne e frică de ele. Ne temem de o parte din noi chiar sub ochii copiilor noştri.

Când un copil se comportă rău, motivul este o emoție pe care nu şi-o poate încă echilibra. O emoție în interiorul căreia se simte singur şi neajutorat.

Copilul neascultător e cel care are nevoie să fie ascultat. Copilul trist, singur, respins, iritat, are nevoie să te vadă că poți sta cu el, fără să îl mişti imediat din disconfortul emoțiilor lui.

Mulți părinți au învățat astăzi să empatizeze cu trăirile copiilor lor. Dar asta nu e suficient. Au nevoie şi de un model de şedere în ele, fără frică, şi abia apoi de mişcare de acolo încet, fără presiune, fără fugă, fără luptă, fără intervenționism presant.

Abia în timpul acestei mişcări, pui şi limitele, eşti şi ferm, şi de neînduplecat dacă trebuie.

Copiii trebuie să ne aducă în pragul exasperării. Trebuie să ne sfideze. Să ne înfrunte. Să ne sperie. Să ne înfurie. Să ne obosească.

Numai aşa au ei şansa să vadă - în funcție de cm reacționăm lângă ei - ce e de făcut când simțim trăiri tulburătoare.

Ce e de făcut? De stat acolo, nu de fugit.

Calea de a ieşi din ceva ce se simte rău este pe dinăuntrul acestei simțiri, nu pe dinafara ei. Cu prezență, curiozitate, încredere.

Nu creştem copiii ca să fie buni pentru noi. Ci buni pentru ce apare în ei." - Oana Moraru

09/02/2025

Întrebări pentru când ne este greu (și nu numai) 🩵

18/12/2024

The holiday season can bring a mix of emotions, memories, and challenges that differ from person to person. Here's why it's important to recognize this:

❤️‍🩹🎄 Personal Loss or Grief: For those who have lost loved ones, Christmas can amplify feelings of sadness and longing, as traditions and gatherings may feel incomplete.

❤️‍🩹🎄Financial Pressures: The commercial aspect of the holidays can create stress for people struggling to meet expectations or make ends meet.

❤️‍🩹🎄Family Dynamics: Not everyone has a supportive or harmonious family, and the holidays can bring tension or highlight painful relationships.

❤️‍🩹🎄Loneliness: For some, Christmas may emphasize isolation, especially for those who are far from family or don't have a close community to celebrate with.

❤️‍🩹🎄Mental Health Challenges: The societal pressure to feel joyous can make it harder for those dealing with depression, anxiety, or other mental health issues.

❤️‍🩹🎄Cultural or Religious Differences: Not everyone celebrates Christmas or shares the same traditions, and feeling "outside" the norm can be isolating.

By acknowledging these realities, we can make space for compassion, understanding, and inclusivity, allowing people to honor their feelings and experiences, whatever they may be. Christmas doesn't have to be "wonderful" for it to be meaningful or for people to find moments of peace in their own way..

14/11/2024

Câteodată singurul mod în care putem fi mai bine cu noi (și cu alții), e să simțim ce se întâmplă cu adevărat în noi, să ne simțim propriile emoții de oricare ar fi (și să stăm cu ele).
Mulți am învățat inconștient că cel mai bine e să ne suprimăm emoțiile, că nu ne aduce nici un folos să simțim ce e inconfortabil. Și mulți am avut părinți ce nu au știut la rândul lor să stea cu propriile emoții, și nici să le vadă și regleze pe ale noastre.
Nu de puține ori aud expresii și amintiri ale adulților ca și asta: “în casa noastră nu se discuta despre probleme” sau „tata/mama nu îmi permitea sa fiu furios sau trist când eram copil’’, sau „ești un copil...cum iți permiți să te revolți?”, sau „mereu vedeam că părinții sunt furioși/triști/preocupați și nu mai era loc de emoțiile mele”, etc.
De aceea este esențial să ne dăm acum spațiul să plângem, să strigam, să jelim, sa simțim tot ce se cere a fi simțit. Să stăm cu greul sufletului cu blândețe și compasiune. Așa cm am fi avut nevoie atunci când ne era greu. Să ne adunăm mai apoi bucățică cu bucățică, să ne recreem acolo unde vechea structură nu ni se mai potrivește.
Să ne alchimizam durerea în înțelepciune, în flexibilitate și blândete, în capacitatea de a face față vieții cu toate provocările ei, și a nu uita că in noi putem descoperi resurse neștiute, și viața poate căpăta valențe nebănuite.

11/11/2024

❤️

Perhaps the most important thing we bring to another person is the silence in us, not the sort of silence that is filled with unspoken criticism or hard withdrawal.
The sort of silence that is a place of refuge, of rest, of acceptance of someone as they are.
We are all hungry for this other silence. It is hard to find.
In its presence we can remember something beyond the moment, a strength on which to build a life.
Silence is a place of great power and healing ..

~ Rachel Naomi Remen ~

Artist Credit: Nino Chakvetadze

14/10/2024

"Cercetările și observațiile psihoterapeuților ne arată că atingerile facilitează procesul de vindecare, prin eliberarea unor cantități mai mari de hormoni; cm ar fi serotonina, dopamina, endorfinele sau oxitocina. Numită și hormonul îmbrățișărilor, oxitocina ajută organismul în numeroase moduri: reduce inflamația și durerea, scade tensiunea arterială și nivelul de cortizol, îmbunătățește digestia și funcția imunitară.

Și mai încurajator este faptul că tot studiile ne arată că organismul secretă aceiași hormoni de vindecare și în preajma animalelor de companie ca și în preajma familiei și a prietenilor. S-a demonstrat, de asemenea, că proprietarii de animale de companie trăiesc în mod semnificativ mai mult decât cei care nu au animale de companie.

Unul dintre exercițiile recomandate de dr. Peter Levine, în cartea "Vindecarea traumei" , pentru a ne redobândi conexiunea cu corpul și cu sine, este acela de a sta în preajma animalelor, de a le observa și de a interacționa cu acestea. Atingerea și mângâierea unui animal de companie poate face parte din programul de vindecare a sufletului și corpului, exact așa cm fac parte îmbrățișările și contactele fizice cu oamenii de încredere."

Gaspar Gyorgy

30/09/2024

„Capacitatea de a avea o relație e un lucru pe care-l înveți din casa părintească. De la părinți aflăm dacă suntem ființe demne de a fi iubite și dacă ne putem încrede în general în relațiile interrumane. Influențele pe care le exercită părinții asupra noastră ne marchează în mare măsură atitudinea pe care o vom aborda mult mai târziu în cadrul relației.

Frica de angajament apare atunci când copiii trebuie să-și ajusteze prea mult comportamentul pentru a-I mulțumi pe părinți. Deci, dacă părinții nu sunt capabili să empatizeze cu copilul lor în timpul perioadei lui de dezvoltare, copilul e cel care-și asumă răspunderea unei relații reușite cu părinții.

Existența lui depinde de părinți, și el e gata să facă totul pentru a le câștiga afecțiunea. El plătește însă prețul eforturilor excesive de ajustare, adică o parte din identitatea sa este pusă în umbră. Și astfel se formează terenul fertil pe care se dezvoltă teama de angajament a copilului, pe care acesta o va manifesta ulterior, când va ajunge la maturitate.

Frica de atașament e o combinație între teama de a nu pierde ființa iubită (frica de a nu fi abandonat) și teama de a nu-ți pierde identitatea într-o relație de dragoste prea apropiată.

Fenomenele pe care le descrie Nast în cartea lui, cm ar fi căutarea partenerului perfect, îndepărtarea bruscă după primele întâlniri, promiscuitatea, libertinajul și oscilația frecventă între acceptarea apropierii și impunerea unei distanțe față de partener, sunt simptome tipice ale fricii de atașament.

Însă cei care cred că oamenii care se tem de atașament evită să se căsătorească greșesc amarnic. Nu puține sunt căsniciile în care regăsim aceeași teamă de atașament: unul sau ambii parteneri păstrează în mariaj o anumită distanță apelând la diverse manevre, cm ar fi refugierea în muncă și pasiuni, apatia sexuală, relațiile extraconjugale, tăcerile sau certurile frecvente etc”

Stefanie Stahl- Oricine poate avea o relație fericită
Via Arina Anghel

12/09/2024

❤️

24/04/2024

"Este atât de complexă și de generoasă „Trauma prin ochii copilului", noua carte a lui Peter A Levine, PhD și Maggie Kline, încât îmi este dificil să-i fac o introducere simplă.

Iată câteva dintre ideile-cheie:

- Trauma se întâmplă atunci când orice fel de trăire ne șochează ca un trăsnet venit din senin; ne copleșește, lăsându-ne afectați și deconectați de trupurile noastre. Astfel, sunt subminate toate mecanismele noastre de adaptare, până la ultimul, și ne simțim complet neajutorați și disperați. Simțim că ni se taie picioarele.

- Trauma este opusul împuternicirii, al trezirii forței interioare. Vulnerabilitatea la traumă diferă de la persoană la persoană în funcție de numeroși factori, în special vârsta și istoria personală legată de traumă. Cu cât un copil este mai mic, cu atât e mai probabil ca el să fie copleșit de întâmplări obișnuite care poate nu ar afecta un copil mai mare sau un adult.

- Pentru că trauma este atât de răspândită, dar atât de neînțeleasă, la fel sunt și copiii care adesea trăiesc zilnic într-o stare de teroare. Sau, și mai rău, sunt împietriți și nereceptivi. Deja anxioși, acești elevi consideră că neprevăzutul cerințelor din clasă și al întâmplărilor de la locul de joacă le sporește stimularea până la o stare insuportabilă. Ceea ce poate părea un stres obișnuit pentru un alt elev poate fi perceput ca o luptă pe viață și pe moarte de către un elev traumatizat. Elevii traumatizați pot avea încercări zadarnice de a redobândi un oarecare sentiment de control prin învinuirea celorlalți sau prin accese de furie.

- Cum se prezintă traumele elevilor? În școală, „poveștile“ traumelor elevilor se dezvăluie prin postură, expresie facială și prin nivelul energiei. Hiperstimularea se poate prezenta ca hipervigilență, foială, „picioare neliniștite“, ADHD, vorbit compulsiv, priviri neliniștite, anxietate, agitație, distragerea cu ușurință a atenției, comportamente de genul „nu stă în banca lui“ și „caută bătaie“.

- Disocierea se prezintă prin visat cu ochii deschiși, amorțire, distragerea atenției cu ușurință, „capul în nori“, privitul în gol, neatenție, negare a realității și neputința de a se conecta cu ceilalți. Aceasta poate, de asemenea, să obstrucționeze capacitatea de înțelegere a sensului unei lecții orale sau a unui material scris (cu alte cuvinte, rezultate școlare slabe).

- Rolul adulților în ajutarea copiilor este foarte similar cu acela al unui pansament. Acesta nu vindecă rana, dar o protejează, susținând înțelepciunea corpului de a face ceea ce este conceput să facă. Deoarece copiii sunt extrem de receptivi la stările emoționale ale adulților, este foarte important ca adulții să rămână relativ calmi și stăpâniți, astfel încât să poată fi prezenți la nevoile copiilor lor. Această carte descrie pas cu pas proceduri care să le permită părinților să fie „plasturi“ buni.

- Trauma este parte din viață, dar nu este o sentință pe viață. „Nu trebuie să doară pentru totdeauna.“
1. Ai grijă de propriile tale răspunsuri până devenii relativ calm.
2. Menține copilul nemișcat, liniștit și la căldură.
3. Încurajează timp suficient pentru siguranță și odihnă.
4. După ce șocul se disipează, condu atenția către senzații.
5. Acordă un minut sau două pentru tăcere, ca să observi indiciile.
6. Încurajează copilul să se odihnească înainte de a vorbi despre ce s-a întâmplat.
7. Continuă să validezi răspunsurile fizice ale copilului.
8. În cele din urmă, ocupă-te de răspunsurile emoționale ale copilului.

„Trauma prin ochii copilului", publicată la Pagina de Psihologie, descrie pas cu pas aplicarea practică a „primului ajutor emoțional“ copiilor, în urma accidentărilor și a copleșirii emoționale. Cartea este scrisă pentru publicul larg, având anumite capitole dedicate în mod special părinților, educatorilor și specialiștilor din domeniul medical." (Gaspar Gyorgy)

17/04/2024

"Relația de cuplu prin lentila :

- Când vine vorba despre viața de cuplu, poate că nu prea știm cm să ne îmbunătățim situația, dar, cu siguranță, știm cm să o înrăutățim. Din fericire, la acest capitolul, cu toții putem face lucrurile mai bine...

- Copilăria se transferă în relația de cuplu, fără ca noi să fim conștienți de ceea ce se întâmplă. Marea provocare în cuplu este să conștientizăm cm se leagă prezentul de trecut și să trecem de la rolul de copil la cel de adult.

- Relația cu părinții a creat realitatea socială în care trăim, a modelat anticipările pe care le va face creierul nostru. Ne putem schimba realitatea și anticipările, dacă îndrăznim să descoperim cm se vede viața prin ochii omului de care ne-am îndrăgostit.

- Ne îndrăgostim de persoanele care trezesc la viață părțile din noi care au cel mai mult de crescut. Relația de cuplu este un proces reciproc de creștere și de vindecare. Portalul care ne poate transporta la următorul nivel de conștiință este prezența deplină și disponibilitatea pentru dialog.

- Mantra luptei de putere sună în felul următor: într-o bună zi (după 10, 20, 30 de ani) vei înțelege că AM dreptate. Mare pierdere de vreme! Fiecare partener are de transformat comportamentele și mecanismele sale defensive, deoarece acestea țin conectarea și iubirea la distanță.

- Conectarea emoțională în cuplu, dincolo de acele diferențe interpersonale care nu vor dispărea niciodată, este cheia fericirii relaționale. Iar primul pas este să înlocuim critica cu compasiunea: „Îi este greu să-mi dea ce-i cer”; „Îmi este greu să-i dau ce-mi cere”.

- Tânjim cu fiecare celulă a corpului nostru ca partenera sau partenerul să ne perceapă, din nou, ca fiind persoane interesante, atrăgătoare, importante; chiar și după ce ne-au văzut spațiul psihologic interior și rănile sufletești. " (Gaspar Gyorgy)