18/12/2025
„Decanul stătea în penumbra bibliotecii sale, o încăpere ai cărei pereți erau tapetați cu volume grele de teologie, care acum păreau să-și fi pierdut vocea în fața liniștii ce cobora peste oraș. Crăciunul nu mai venea la el ca o simplă bifă în calendarul liturgic sau ca o obligație de a rosti o predică elocventă în fața unei mulțimi de străini. Anul acesta, era ca o invazie lentă și inexorabilă a luminii în cele mai uitate și întunecate unghere ale propriei sale ființe. El înțelese, cu o claritate care îl înfiora, că pruncul din iesle nu era o figură de porțelan într-o scenetă istorică, ci o realitate vie, un arhetip al vulnerabilității care cerea să fie găzduită în propriul său piept, acolo unde până atunci nu fusese decât o gheață aridă a mândriei intelectuale.
Privea pe fereastră cm fulgii de zăpadă se așezau pe contraforții catedralei, îmbrăcând piatra aspră într-o mantie de puritate. Singurătatea sa, pe care o cultivase decenii la rând ca pe o fortăreață impenetrabilă, se transformase brusc. Zidurile ego-ului său se fisurau, lăsând la vedere o peșteră interioară goală, umilă și flămândă, care aștepta în tăcere să fie umplută de ceva ce el nu putea controla. Simțea cm rugăciunile oamenilor simpli — cizmari, vânzători de pește și copii — care treceau acum prin zăpadă spre marile porți de bronz, aveau o greutate aurie, o forță de penetrare pe care nicio logică scolastică nu o putuse atinge vreodată. Era momentul în care divinul atingea pământul nu cu tunete și trâmbițe, ci cu delicatețea unei răsuflări, cu tăcerea unei zăpezi ce acoperea toate imperfecțiunile lumii, transformând mizeria cotidiană în strălucire mistică. Inima sa, mult timp un ceasornic defect ce ticăia doar pentru sine, începea acum să bată la unison cu marele mister al Întrupării: ideea că perfecțiunea a ales să locuiască în imperfecțiune, că lumina a ales să se nască în cel mai adânc întuneric al iernii sufletului său.”
Elizabeth Goudge, The Dean's Watch
