28/09/2025
"
Pentru a le ilustra părinților felul în care ei simt uneori că și-ar dori să scape de ceva atât de inofensiv cm e o nevoie de atașament a copilului, le arătăm un film cu imagini splendide de pe o plajă, prima dată având drept fundal muzical Canonul lui Pachelbel în Re major de Bach și apoi cu un fundal muzical evocând motivul muzical din filmul cu rechini ucigași Fălci. Mesajul este inevitabil: asocierea mentală poate transforma ceva deloc amenințător în ceva periculos.
Un părinte din primul nostru Cerc al Siguranței de cercetare din anii '90 ne-a spus foarte inspirat că impulsul de a evita anumite nevoi de pe Cerc era ca și cm ai auzi "muzica rechinilor”, iar noi am folosit această metaforă de atunci încoace în sesiunile noastre de grup cu părinții.
Toți copiii au nevoi reale pe părțile inferioară și superioară ale Cercului, iar dezvoltarea lor sănătoasă depinde de împlinirea ambelor tipuri de nevoi în cea mai mare parte a timpului. Totuși, după câțiva ani, aproape toți părinții par să se simtă mai confortabil cu un tip față de celălalt. Cât de inconfortabil ne simțim cu anumite nevoi variază de la individ la individ. Dar e clar că fiecare întâmpinăm anumite dificultăți cu unele nevoi de pe Cerc.
Pe scurt, acele nevoi se simt inconfortabile spre periculoase pentru motive care destul de adesea par să sugereze că semințele au fost cultivate în copilăria noastră. Acum, când propriii noștri copii exprimă asemenea nevoi, se declanșează o alarmă: „muzica vechinilor". Poate n-o auzim în mod conștient. Probabil că nu putem pune degetul pe motivul precis pentru care reacționează așa cm o fac. Dar reacționăm, adesea în moduri în care semnalează că aceste nevoi specifice trebuie ascunse, și nu exprimate.
Când transmitem doar ocazional mesajul că acele nevoi trebuie evitate, dar reparăm ruptură provocată de nesatisfacerea nevoii copilului, dezvoltarea își urmează, de obicei, cursul. Când, totuşi această evitare din partea unui părinte devine un tipar, această sensibilitate poate adesea fi transmisă copiilor.
E foarte grav? Nu neapărat. Cu toții avem sensibilități. Creierul tânăr este programat să rezoneze cu lecțiile primite de la protectorii noştri dintâi, iar aceste lecţii includ de regulă sensibilitățile mamei, sau ale tatălui.
Dacă aceste lecții sfârşesc de regulă prin a-l inhiba pe copilul care le absoarbe, aceasta este altă chestiune. De altfel, atașamentul din copilărie nu trebuie să ne fie destin. Cu puțin noroc, ce poate lua forma unei noi figuri de ataşament care intră în viața noastră și a unei capacități sănătoase de reflecție, ne putem câștiga siguranța în orice moment pe parcursul vieții.
"
Extras din Cercul siguranţei
