Autopoiesis - Psihoterapeut Adina Cirjan

13/05/2022

Trecând prin anotimpurile vieții într-un “împreună” fără seamăn…O după amiază magică, dublă lansare de carte în Timișoara. Cerului recunoștință!

08/10/2021

Spre relaxare și întărire.🙏🏻

Dar din dar se face rai!...Cu sufletul deschis spre comuniune vă dăruiesc un material înregistrat de mine, spre RELAXAREA și ÎNTĂRIREA voastră, în aceste vre...

14/06/2021

“Starea de echilibru în contextul actual” a fost tema emisiunii “Dincolo de aparențe” în care am împărtășit cu drag. Daniel Botgros, mulțumesc pentru invitație!
Vizionare plăcută!
Vezi si "Seara ta de sanatate": https://adinacirjan.ro/index.php/video/

16/12/2020

Aceasta va fi noua mea pagină profesională. Vă invit cu drag să o vizitați!❣️

27/09/2020

A spune adevărul, a putea fi onest cu tine însuți și cu cel din relație este o valoare înaltă moral. Diferența o face cm îl spunem. Dacă îl spunem cu blîndețe și cu intenția de a schimba lucruri care nu sînt funcționale atît la noi înșine, cît și în relația cu celălalt, el trebuie spus. Dacă o spunem cu intenția doar de a răni, doar de a deșerta sacul nostru emoțional fără a ne gîndi ce poate produce în celălalt, cred că se impune să ne privim pe noi înșine, să ne privim propriul adevăr pentru a analiza ce ne determină să o spunem în felul acesta.

La nivel psihologic, valorarea adevărului are sens de libertate, de stare de bine, de echilibru.

21/09/2020

Condiționarea aceasta:
“Nu am nevoie de nimeni, o să fac totul singur ′′- este o tactică de supraviețuire. Aveai nevoie de ea pentru a-ți proteja inima sensibilă de abuz, neglijență, trădare și dezamăgire din partea celor care nu au putut sau nu au dorit să fie alături de tine atunci când aveai nevoie.

Poate, părintele absent pentru că așa a ales sau circumstanțial, lucrând în trei locuri de muncă pentru a te hrăni și adăposti...

Poate, iubiții care au oferit intimitate sexuală dar nu au putut să îți ofere un paradis sigur care să îți onorează inima și mintea...

Poate prieteniile care întotdeauna au luat mai mult decât au dat...

Poate, toate situațiile în care cineva ți-a spus că ′′ suntem împreună în asta”, apoi te-a făcut să te simți abandonat...

Din minciuni, trădări, ai învățat pe parcurs că nu poți avea încredere în oameni sau că unii oameni merită încrederea, dar numai până la un anumit punct.

Ultra-independența este o problemă de încredere și siguranță.

Ai învățat că, dacă nu te pui într-o situație în care să te bazezi pe cineva, nu va trebui să fii dezamăgit...Poate chiar ai fost învățat intenționat această strategie de protecție de către generațiile de oameni răniți care au trăit înaintea ta. trans-generațională

Ultra-independența este ca o grevă preventivă împotriva frângerii inimii. Așadar, nu ai încredere în nimeni.
Și nu ai încredere nici în tine, să-ți alegi oamenii.

A avea încredere înseamnă a spera, a avea încredere înseamnă vulnerabilitate...

“Niciodată din nou," ai jurat.
Dar nu contează cm o îmbraci și o afișezi cu mândrie pentru a face să pară că acest nivel de independență este ceea ce ți-ai dorit mereu să fii...Reală este inima ta rănită, cicatrizată, frântă în spatele unui zid protector impenetrabil. Nimic nu intră. Nici o durere dar nici dragoste.
Doar un răspuns traumatic...

Vestea bună este că trauma care este conștientizată este o trauma care poate fi vindecată.

Meriți să ai sprijin.
Ești demn de a avea un parteneriat adevărat.
Ești vrednic de iubire.
Meriți să ai inima ținută în brațe.
Ești demn de a fi adorat.
Ești vrednic de a fi prețuit.
Meriți să ai pe cineva care să spună: ′′Odihnește-te. Am primit asta și chiat îmi îndeplinesc promisiunea.”

Ești vrednic să primești! Meriți asta!

Nu trebuie să lupți.
Nu trebuie să dovedești nimic.
Nu trebuie să negociezi.
Nu trebuie să implori.
Ești vrednic pur și simplu pentru că exiști.

(Surse: Imagine originală realizată de Rising Woman, comentariu Jamila White)

12/09/2020

Singura aventură, care încă merită să fie trăită de omul modern, zace în realitatea interioară a propriului inconștient (M. L. von Franz)

20/08/2020

Mulțimile și caracteristicile lor...

In volumul sau emblematic din 1895 Psihologia multimilor, Gustave Le Bon anticipeaza miscarile sociale ample ce vor caracteriza si transforma deopotriva secolul XX: „epoca actuala reprezinta unul dintre momentele critice, in care gandirea umana este pe cale de a se transforma.”

Ca factori, autorul descrie doua fenomene, aparent opuse, dar care de fapt se situeaza pe un continuum, in care cel de-al doilea decurge din primul: „distrugerea” vechilor sisteme sociale de gandire (politica si religioasa deopotriva) si crearea unora noi, in acord cu evolutia in ansamblu a societatii.

Aceasta epoca moderna este asadar caracterizata in primul rand de tranzitie si apoi de anarhie – date tocmai de ciocnirea celor doua tendinte anterior expuse; „pe ruinele atator idei” ale vechilor sisteme se vor intemeia cele noi, bazandu-se pe indisputabila putere de actiune a multimilor, „singura forta pe care nimic nu o ameninta si al carei prestigiu creste mereu”.

Caracteristica definitorie pentru aceasta noua era este cea a actiunii multimii, deci: „putin inclinate spre rationament, multimile se dovedesc, in schimb, apte de actiune” si tocmai de aceea sunt cele mai in masura de a realiza revolutiile social-istorice, din insasi starea lor de veritabila anarhie spirituala, multimile devenind catalizatorul schimbarii.

Multimile sunt „abandonate lor insisi”, afirma Le Bon, si poate tocmai de aceea ele nu sunt totusi capabile de a crea propriu-zis, ci de a facilita – aceasta din urma prin forta lor distructiva, ce ia amploare ca raspuns la uzura „fortelor morale”, pe care foarte frumos teoreticianul le numeste ca fiind „armatura unei societati”.

Psihologia multimilor se dovedeste a fi astfel mult mai complexa, procesele sale fiind caracterizate de miscari dependente de sistem in sine, dar si de factorii si de fortele care actioneaza din afara. Cu toate acestea, multimea nu reprezinta nici pe departe o structura infailibila, ba chiar, in ciuda complexitatii si puterii sale, poate fi cu usurinta exploatata de catre un cunoscator abil.

Caracterul lor inconstient de sine, am putea spune, este cel care le creeaza multimilor un adevarat „calcai al lui Ahile”: natura impulsiva si profund emotionala le expune influentelor si sugestibilitatii „omului de stat care vrea nu sa le stapaneasca – lucru devenit astazi foarte dificil –, ci cel putin sa nu fie complet dominat de ele.”

Incapabile de a realiza prevederi, multimile sunt dependente de contextul si momentul prezent, traind pe buna dreptate intr-o atemporalitate sociala – sau, in orice caz, intr-un timp pe care si-l creeaza si definesc singure prin raportarea la evenimentele de aici si de acum al caror promotor sunt, dar, neconducandu-se d**a „recomandarile ratiunii”, in egala masura ele se expun celor care pot sa aiba in vedere aspecte ce nu se rezuma strict la un simplu moment tranzitoriu al unui episod istoric, spre a putea indrepta aceasta forta in directia care serveste cel mai bine intereselor si scopurilor propuse.

Prin simplul fapt ca face parte dintr-o multime, omul coboara mai multe trepte pe scara civilizatiei.

Situarea accidentala a mai multor indivizi intr-un anumit loc nu face ca acestia sa constituie o multime de la sine inteleasa; de fapt, pentru a se constitui multime psihologica, asa cm este ea descrisa de Gustave Le Bon, trebuie sa se tina cont de o serie de caracteristici, specifice numai unui astfel de fenomen.

In primul rand, este esential de specificat faptul ca individul ce face parte dintr-o multime sufera o transformare sub aspectul individualitatii sale, in sensul in care personalitatea sa este „estompata”, iar gandurile si sentimentele se orienteaza in acelasi sens cu al celorlalti indivizi.

Autorul vorbeste astfel despre dezvoltarea unui „spirit” sau „suflet colectiv” ce are „trasaturi distincte” si care reprezinta un element-cheie in alcatuirea multimii psihologice, in special prin prisma faptului ca aceasta poate astfel exista si in absenta unei cosituari spatiale.

Este vorba asadar despre supunerea in fata unei legi psihologice a unitatii mintale, lege care permite coexistenta si orientarea afectiv-cognitiva in aceeasi directie a tuturor indivizilor ce alcatuiesc multimea, indiferent de diferentele dintre „stilurile lor de viata, ocupatiile, caracterul sau inteligenta lor.”

De subliniat de asemenea urmatorul aspect: „in agregatul care constituie o multime, nu avem nicidecum o suma si o medie, ci combinarea si crearea de noi particularitati”! Multimea are o dinamica proprie, constituita fiind dintr-un conglomerat de procese si de interrelatii, or nu doar din simple alaturari.

O alta caracteristica a unei multimi este data de specificul profund inconstient si afectiv, forte carora este supusa in mod invariabil si care, asa cm bine este cunoscut in domeniul psihologiei sociale, reprezinta un element de contagiune mintala emotionala caruia individul nu i se poate opune.

Consecvent, tocmai in urma acestui fapt intr-o multime se pierde individualitatea – iar cea a aptitudinilor cognitive nu face exceptie, caci „eterogenul se cufunda in omogen” si, sub actiunea aceleiasi legi psihologice a unitatii mintale, este determinata forta de „contagiune mintala”.

Le Bon explica prin acest fapt cm este posibil ca multimile, pe cat de eroice pot deveni, pot sa fie cel putin pe tot atat de criminale, chiar si in ciuda faptului ca indivizii care o alcatuiesc, luati in contextul separat al vietii si personalitatii lor personale, de zi cu zi, nu prezinta trasaturi si sau vreun potential in nici una dintre aceste doua directii contrare, de eroism sau de criminalitate.

Ce se intampla este ca, in urma pierderii uzului ratiunii si a dominatiei afectivitatii primare, inconstiente, neelaborate si incontrolabile, multimea este expusa puterii de sugestie, „a carei contagiune, mentionata mai sus, nu este, de altfel, decat un efect al ei.”

Fenomenul care astfel se petrece este „de tip hipnotic”, in care „activitatea creierului” este „paralizata”, iar „subiectul hipnotizat devine sclavul tuturor activitatilor sale inconstiente” – activitati pe care „hipnotizatorul” abil le poate dirija „d**a bunul sau plac”, subjugand sub aspect cognitiv si afectiv multimea.

Intelegand astfel ceea ce citatul de la inceput doreste sa transmita, concluzionam ca fenomenul care, in prima si ultima instanta, se petrece intr-o multime este un fenomen regresiv – in sensul sau psihologic cel mai

Sursa: http://www.cafegradiva.ro/2019/02/gustave-le-bon-psihologia-era-multimilor.html?m=1

Bibliografie:
1. Gustave Le Bon, Psihologia multimilor, Editura Cartex, Bucuresti, 2016

22/07/2020

OMUL- ființă integrală. Despre recâștigatea proprietății asupra propriului corp:

Corporalitatea ca parte a sinelui Trăim vremuri în care știința și tehnologia, ritmul trepidant al vieții de zi cu zi, precum și propria preocupare de satisfacere a nevoilor materiale blochează nevoia de intrare în contact cu semnificații mai adânci din noi înșine și în același timp ...

29/05/2020

Un misionar a fost întrebat de un eschimoș: “ O să ajung în iad sau în rai?”

Misionarul i-a răspuns: “ în Rai.”

“Și dacă nu știu nimic despre iad, aș mai putea ajunge oare într-un astfel de loc?”, a întrebat atunci eschimosul.

“ Nu”, i-a răspuns misionarul .

“ Atunci de ce mi-ai mai vorbit despre el?”, i-a zis eschimosul.

Gândiți vă și voi puțin!
(Paul Arden)

18/05/2020

Ai citit vreodată despre munca lui Stanley Milgram? Merită!

Într-un experiment rămas faimos (așa-numitul „experiment Milgram”), Stanley Milgram de la Yale a încercat, să evalueze obediența/rezistența la autoritate a individului, atunci când a se supune contravine principiilor sale morale.

Uimitoarea natură umană!...💫

Experimentul Milgram – Cu Cartile Pe Fata Despre Supunerea Fata De Autoritati

Cunoscut drept cel mai important studiu în întreaga istorie a psihologiei asupra mecanismelor din spatele supunerii oamenilor în faţa autorităţii şi autorităţilor. Experimentul Milgram a evidenţiat conflictele complexe dintre supunerea faţă de o autoritate imperativă, abuzivă şi absurdă şi conştiinţa personală a omului. Desfăşurat în anii 1961-1963 în cadrul prestigioasei Universităţi Yale, scopul final al controversatului experiment a fost acela de a afla toate motivaţiile din minţile celor care au executat ororile din cadrul lagărelor de exterminare în masă din Germania Nazistă. Mare parte din rezultate şi concluziile aferente ale specialiştilor au fost de-a dreptul neaşteptate.
Cei în rol de „învăţăcel” trebuiau să răspundă unor întrebări diverse, iar refuzul de a răspunde sau răspunsurile greşite se pedepseau de către „profesori” prin delanşarea unui şoc electric în corpurile subiecţilor „învăţăcei”. Dacă din milă sau compasiune, aceştia refuzau să-i pedepsească pe ceilalşi colegi de experiment, atunci intra în scenă „experimentatorul suprem” cel care avea rol de autoritate absolută şi venea să transmită un set de cinci ordine diferite.
Cei în rol de „profesor” primeau astfel câte un set de instructiuni tipărite cu următoarele îndemnuri. Acestea erau: – Te rog continuă, -Insist să continui, -Experimentul îţi cere să continui, -Este absolut esenţial să nu renunti şi să continui, -Nu ai altă soluţie decât să continui. Văzuţi în faţa situaţie implacabile, oamenii au ales.
Rezultate care nu ne fac cinste şi întrebări fără răspuns
Rezultatele au fost înfricoşătoare pentru destinul speciei umane. Putem spunne chiar că acesta a fost un mare examen picat de omenire, chiar dacă s-a desfăşurat într-o sală pierdută a unei singure universităţi. Nu mai puţin de 65% dintre participanţii în rol de „profesori” au continuat să-şi chinuie subiecţii cu impulsuri electrice care tindeau să se apropie de valoarea de 450 de volţi, în ciuda urletelor evidente de durere ale acestor oameni.
Şi mai grav de atât, absolut toţi „profesorii” şi-au supus colegii de experiment la şocuri electrice de 300 de volţi. În decursul experimentului, mulţi subiecţi au avut accese de panică şi angoase, iar trei dintre aceştia au intrat în crize manifestate prin spasme şi mişcări incontrolabile. În faţa unei asemenea realităţi implacabile. Milgram nu a vrut să accepte datele şi evidenţele şi a mai efectuat un număr de alte 18 experimente similare, dar care au avut aceleaşi rezultate.
Înainte de desfăşurarea experimentelor, majoritatea experţilor credeau că doar 1-3% dintre subiecţi vor administra şocuri electrie colegilor în urma îndemnurilor de pe hârtie. Experţii credeau iniţial că doar o persoană cu o psihopatologie avansată, cu nebunie periculoasă şi iresponsabilă putea face asemenea acte de sa**sm, în niciun caz nişte oameni normali, fără antecedente penale, dar cărora li s-a dat putere pe mână şi erau continuu presaţi de o autoritate intransingentă în privinţa îndeplinirii ordinelor. Cei 65% nu s-au oprit din a administra puternice dureri fizice colegilor lor, nici când într-unul dintre cazuri, unul dintre „învăţăcei” şi-a rugat „torţionarul” să înceteze deoarece are probleme cardiace, iar şocurile electrice repetate l-au putea ucide oricând.
Se pare că oamenii prezintă un comportament înăscut în urma căruia acceptă fără crâcire cele mai absurde şi crude ordine dacă acestea vin din partea unei autorităţi căreia nu i se pot opune. Oamenii tind să îndeplinească ordine de la persoane cărora le recunosc autoritatea ca un drept moral sau legal. Reacţia de supunere la o autoritate legitimă este învăţată de-a lungul generaţiilor, încă din copilărie când ascultăm de părinţi, bunici, membri mai mari din familie, profesori şi apoi şefii de la locul de muncă.
Într-o altă sesiune de comunicări din anul 1974, Stanley Milgram a explicat comportamentul subiecţilor săi sugerând că oamenii au două stadii distincte de comportament atunci când se află în public sau în societate. Astfel atunci când sunt în stadiul autonom, oamenii îşi aleg liber acţiunile şi îşi asumă conştient toată responsabilitatea pentru ele. Însă aflaţi în aşa numitul stadiu agentic oamenii le permit altora să le dirijeze şi să le comande acţiunile şi libertatea, alegând însă să paseze responsabilitatea faptelor către persoanele care le-au dat ordine. Cu alte cuvinte, oamenii se poartă ca nişte servitori ai dorinţei altora.
Milgram a mai sugerat colegilor săi psihosociologi că pentru a intra în stadiul agentic, oamenii trebuie să recunoască două conjucturi. Anume aceea în care persoana care dă ordine este percepută ca fiind calificată şi îndreptăţită să acţioneze asupra comportamentului lor. Următoarea conjunctură este aceea în care persoana care primeşte ordinele este convinsă că autoritatea va accepta toate responsabilităţile faptelor făcute în comun. Aceste realităţi sunt susţinute de rezultatele experimentelor lui Milgram.
Spre exemplu, când participanţilor li s-a spus că vor fi responsabili pentru acţiunile lor, niciun „profesor” nu a îndrăznit să-şi chinuie colegul. În contrast, când li s-a spus că „experimentatorul” este responsabil pentru tot ce se va întâmpla, oamenii au abuzat butonul declanşatorului electric în ciuda faptului că ştiau că astfel provoacă dureri celoralţi semeni. Au existat şi numeroase critici ale experimentelor, unele dintre acestea acuzând că experimentele au avut loc în condiţii de laborator, ceea ce ridică întrebări asupra unei astfel de situaţii identice şi în realitate. Adevărul este că restul oamenilor se supun fără să crâcnească, în viaţa de zi cu zi, la constrângeri mult mai minore decât ameninţarea unui şoc electric.
Situaţiile recreate de Milgram se potrivesc mai mult unui context militar decât unuia civil, adică exact ce a vrut acesta să afle în privinţa crimelor de război. Cercetători ca Martin T. Orne şi Charles H. Holland au acuzat studiile lui Milgram de lipsa unui realism experimentar, atâta timp cât subiecţii ştiau că nu vor primi în realitate niciun şoc electric. Cu toate acestea descoperirile lui Milgram au fost confirmate în multe alte culturi, iar unele rezultate au obţinut procente mai mari de obedienţă în faţa autorităţi, decât cele din experimentele lui Milgram.
În plus, cercetătorii Peter Smith şi Michael H. Bond au descoperit în anul 1998 că cu excepţia Iordaniei, majoritatea acestor studii au fost efectuate în ţări occidentale industrializate, ceea ce nu înseamnă că a fost identificat un tipar comportamental social valabil peste tot pe planetă.
Regia lui Milgram a fost excepţională, căci subiecţii „profesori” credeau şi erau convinşi că administrează la modul real şocuri electrice unor voluntari asemenea lor, făsă să ştie că „învăţăceii” erau de fapt studenţii profesorului. Tot Milgram şi-a intervievat subiecţii după încheierea experimentelor pentru a afla procentul regretelor acestora. Aparent 83,7% dintre subiecţi au declarat că „se bucură foarte mult că au făcut parte din experiment”, iar doar 1,3% au spus că (aş fi vrut să nu iau parte la aşa ceva dacă ştiam despre ce este vorba”.
În apărarea sa, Stanley Milgram a mai declarat că efectele secundare ale experimentului asupra psihicului subiecţilor vor fi de scurtă durată. De fapt, după ce totul s-a sfîrşit iar cei care au avut vremelnic puterea de a electrocuta au văzut că partenerii lor sunt bine, sănătoşi, nivelul lor de stres a scăzut la valori normale, căci se temeau de eventuale represalii.

Sursă: TrezireaInteligentei.ro