MOVA TIS - Terapie de integrare senzoriala

11/12/2025

🌿 Noutate 2025 despre autism

Un studiu din 2025 arată că autismul nu este doar genetic.
Cea mai importantă noutate este că organismul copilului poate intra într-un „mod de protecție” care rămâne blocat.
Dacă acest mod este detectat devreme, poate fi reglat medical.

Asta înseamnă că, pe lângă prevenirea riscurilor din mediu:

✔ 3. Corpul copilului poate fi ajutat să iasă din acest „mod de stres”

Cercetarea vorbește despre:
– evaluări metabolice timpurii
– reglarea inflamației
– sprijin pentru funcția mitocondrială
– terapii timpurii specifice care ajută corpul să revină la echilibru

📌 Pe înțelesul tuturor:
Nu putem schimba genele, dar putem ajuta corpul copilului să nu rămână blocat în acest mod de stres care afectează dezvoltarea.
Aceasta este noutatea anului 2025 și motivul pentru care studiul aduce atât de multă speranță.

Studiu 2025: “Three-Hit Metabolic Model of Autism”, Mitochondrion.

10/12/2025

Lucrând cu copii cu nevoi speciale, întâlnesc des situații în care copiii se lovesc singuri, lovesc părinții, scapă obiecte, țipă, mușcă, zgârie… Și știu cât de greu este. Pentru copil, pentru părinți, pentru noi toți.

Ce am observat în timp este că aceste comportamente nu apar din „încăpățânare”. De cele mai multe ori, sunt un semnal că ceva din interiorul copilului îl copleșește.

Iar primul lucru pe care îl spun mereu părinților este acesta:
👉 Înainte de orice, excludem cauze medicale.

Eu nu sunt medic și nu pun diagnostice, dar văd cât de des comportamentele se agravează din motive fizice:

dureri de dinți,

otite (chiar și fără febră),

constipație,

reflux,

migrene,

tulburări de somn,

efecte adverse la schimbări de medicație,

disconfort senzorial legat de piele / îmbrăcăminte,

infecții care nu dau simptome evidente.

Etc.( Pot fi multe altele).

Când copilul nu poate spune „mă doare”, comportamentul o spune pentru el.
De aceea, partea medicală trebuie verificată la început, cu medicii potriviți, nu după luni întregi de intervenție. Este un pas esențial, nu opțional.
După ce partea medicală este clarificată, în practica văd câteva cauze foarte frecvente, și vreau să le pun pe masă exact cm le observ eu:
👉 Dereglarea emoțională (cea pe care o văd cel mai des și cea mai intens)

Aici simt că este miezul multor episoade.
Sunt copii la care emoțiile vin ca un val foarte mare, brusc, fără avertisment. Nu e furie „normală”, nu e răsfăț, nu e manipulare. E prea mult pentru ei.

Ce văd des:

trecere instantă de la „ok” la „nu mai pot”,

incapacitatea de a se opri odată porniți,

corp care se activează ca la alarmă,

plâns sau țipete care seamănă mai mult cu panică decât cu furie,

nevoie mare de co-reglare (să fie un adult calm aproape),

epuizare totală după episod.

Asta e dereglare emoțională — și e mult mai prezentă decât se discută.
👉 Dificultăți de comunicare

Când copilul nu poate verbaliza nevoi simple — „nu vreau”, „pauză”, „închide”, „mă doare”, „nu suport asta” — corpul lui transmite în locul cuvintelor.
Nu pentru că „așa vrea el”, ci pentru că nu are alt instrument.
👉 Supraîncărcare senzorială

Zgomote, lumini, mulți oameni, atingeri neașteptate…
Un copil care percepe lumea la intensitate maximă poate reacționa brusc, pentru că simte că îl „atacă” mediul.

👉 Cerințe prea mari / prea rapide / prea multe

Dacă ceva e greu, lung, imprevizibil sau prea stimulativ — copilul poate reacționa prin agresivitate pentru că nu știe cm altfel să „scape” din situație.
Și dacă doar o criză oprește cerința, e logic că învață acel tipar.
👉 Reacțiile noastre (fără intenție, uneori întăresc comportamentul)

Când e tensiune, e normal să cedăm „ca să se termine”.
Dar asta, fără să vrem, întărește exact comportamentul care ne doare.
Nu din vina noastră — ci pentru că și noi suntem oameni.
🔒 Siguranța înainte de toate

Vreau să fie foarte clar:
Scopul nu este să „luptăm” cu agresivitatea. Dar nici nu ne expunem.

În momentul critic:

ne protejăm pe noi,

îl protejăm pe copil,

protejăm pe ceilalți,

mutăm obiecte periculoase,

folosim cât de puțină forță posibil doar pentru a preveni rănirea,

menținem calmul cât putem (nu perfecțiunea, ci suficient cât să nu amplificăm).
Nu „acceptăm agresivitatea”.
O gestionăm în prezent, iar în viitor o înțelegem și o prevenim.
🌱 Ce poate funcționa pe termen lung (din practică și din ce confirmă cercetările recente)

adaptarea mediului înainte să apară criza,

pauze planificate, nu doar date „după”,

rutine vizuale, structură, predictibilitate,

reducerea cerințelor nerezonabile,

sprijin pentru comunicare (imagini, gesturi, device),

respectarea profilului senzorial,

multă co-reglare,

validarea emoțiilor,

întărirea oricărei încercări pozitive (oricât de mică).

Construim abilități, nu „tăiem” comportamente.

Când copilul are căi funcționale de comunicare, când corpul lui e reglat, când mediul nu îl atacă și când noi suntem o bază sigură, comportamentele agresive încep să scadă pentru că nu mai au de ce să existe.

08/12/2025

🌟 Pentru sufletul părintelui de copil special, în luna decembrie…

Decembrie vine cu lumină, activități, tradiții și așteptări.
Pentru părinții de copii speciali, această lună poate însemna și multă adaptare, planificare, reglare senzorială, oboseală, emoții amestecate — toate absolut firești.
Scriu aceste rânduri din rolul meu de specialist, dar și cu o înțelegere apropiată de această realitate.
Nu din dramă, ci din autenticitate.

🌿 Mini-ghid pentru o lună decembrie mai blândă și mai ușor de gestionat

1. Pregătirea mediului (acasă și în vizite)

✔ Alegeți decorațiuni simple, cu lumină caldă, constantă
✔ Evită luminile care clipesc rapid sau produc zgomote
✔ Creează o „zonă de retragere” pentru copil: pătură moale, pernă grea, jucărie senzorială, lumină redusă
✔ În vizite, întreabă discret gazda dacă poți face un colț liniștit pentru copil (majoritatea oamenilor sunt deschiși)

2. Gestionarea suprastimulării

✔ Căști antifonice la îndemână
✔ Ochelari cu lentile galbene sau închise pentru lumini intense
✔ Pauze scurte la fiecare 20–30 minute în medii aglomerate
✔ Obiecte pentru autoreglare: minge antistres, plastilină, biluțe senzoriale, perie tactilă
✔ Semnal nonverbal între tine și copil pentru „m-am saturat”

3. Rutine flexibile, dar prezente

✔ Păstrați orele de somn cât mai stabile
✔ Mențineți 1–2 ritualuri esențiale (ex: povestea de seară, gustarea preferată)
✔ Introduceți schimbările în avans, cu explicații scurte sau suport vizual (pictograme, imagini)

4. Ieșiri adaptate (luminițe, mall, târguri)

✔ Mergeți la ore în care e mai puțină lume
✔ Limitați timpul — mai bine 20 min frumoase decât 2 ore grele
✔ Aveți mereu „kitul de liniștire”: apă, snack preferat, jucărie, șervețele umede, căști
✔ Acceptați că unele locuri nu sunt pentru anul acesta, și e în regulă

5. Serbările și evenimentele școlare

✔ Povestiți din timp ce urmează, pe scurt și predictibil
✔ Exersați acasă doar elementele necesare (poziție, rând, urcat pe scenă)
✔ Stabiliți un semnal discret dacă copilul vrea să plece
✔ Permiteți retragerea, fără presiunea „trebuie să stea până la final”
✔ Aplaudați pentru ceea ce a putut, nu pentru ce s-a așteptat lumea

6. Comunicarea cu familia/extinsul social

✔ Pregătește câteva fraze simple:
– „Avem nevoie de puțin spațiu.”
– „Așa procesează el/ea stimulii.”
– „Nu e lipsă de educație, e suprastimulare.”
✔ Stabilește limite clare: „Putem sta 40 de minute, apoi plecăm.”
✔ Permite-ți să spui „nu” fără explicații suplimentare

7. Grija pentru tine ca părinte

✔ 10 minute pe zi pentru tine: ceai, respirație, liniște
✔ O sarcină în minus de pe lista zilei (fără vină)
✔ Delegare: partener, bunici, prieteni — orice ajută 20 de minute
✔ Identifică acele 2–3 lucruri mici care îți aduc energie și include-le în programul săptămânii

8. Crăciunul vostru poate arăta altfel — și e perfect

✔ Fără presiunea „cum ar trebui să fie”
✔ Un singur obicei poate fi suficient
✔ Bucuria copilului nu vine din perfecțiune, ci din conectare și siguranță
✔ Alegeți ceea ce se potrivește copilului, nu calendarului social

Văd în fiecare zi cât de mult fac părinții de copii speciali.
Văd efort, răbdare, adaptare, creativitate și o iubire dusă la nivel de superputere.
Și da, recunosc — o parte din această înțelegere vine și din propria mea experiență apropiată de acest drum.
Nu vorbesc de pe un piedestal, ci dintr-un loc în care știu ce înseamnă să cauți soluții, echilibru și un pic de liniște.
Ca specialist, pot să îți spun ce funcționează.
Ca om, îți pot spune că faci deja mai mult decât îți dai seama.
Decembrie nu trebuie să fie perfectă ca să fie frumoasă.
Important este să fie trăibilă, blândă și adaptată copilului tău și familiei tale.
Iar asta este, de fapt, cea mai autentică formă de sărbătoare.

06/12/2025

Nu știu cm să o mai zic altfel decât direct: desensibilizarea nu înseamnă să expui copilul la nesfârșit până nu mai protestează.
Nu înseamnă „lasă-l, că se obișnuiește”.
Nu înseamnă nici „îl țin eu, tu filmezi.”

Am văzut prea des în ultima perioadă ideea asta că dacă un copil e speriat, îl pui în fața fricii de un milion de ori și gata, se rezolvă.
Asta nu e desensibilizare.
Asta e anxietate dusă la extrem + un copil care învață să nu mai arate ce simte.
Nu că nu mai simte!!
Literatura clasică de CBT (McLeod citează foarte clar chestia asta) vorbește despre expunere gradată, nu „flooding”. Iar colegii din zona de etică în expunere (Gola și echipa lor) sunt foarte fermi: cu copiii nu ne jucăm de-a eroismul, că dăunează.
Și nu e nevoie să fii psiholog ca să-ți dai seama.
Dacă îl vezi cm se încordează, cm își ține respirația, cm se agață disperat, nu e „proces terapeutic”.
E corpul lui care spune „e prea mult”.

Un exemplu simplu, că poveștile se înțeleg mai bine decât teoriile

Un copil care nu suporta deloc nisipul. Se lipeste de tine ca scaiul, de frică să nu îl pui „să bage mâinile acolo”. De ce? Pentru că exact asta se încercase cu el înainte.
„Hai, n-are nimic, bagă mâna.”
Normal că avea ceva: groază.

În lucrările pe integrare senzorială (Ayres, dar și ghidurile mai noi pentru părinți – Jefferson Center) scrie negru pe alb că expunerea trebuie să fie în controlul copilului.
Ce e de făcut: pui o boabă de nisip pe masa de lângă el și i spui doar atât:
„Când ești gata, o atingi.”

După 10 minute, a împins-o cu un deget.
Nu il laudam ca la circ – doar zâmbim: „Ai avut curaj.”
A doua zi s-a jucat cu o linguriță în nisip.
În câteva săptămâni, e cu mâinile până la coate.

Asta e desensibilizare.
Nu „hai că te bagi și tu acolo că ești mare”

De ce contează atât de mult modul în care o facem?
O zic în română, nu în neuroștiințe:
Dacă îl expui forțat, creierul intră pe modul „pericol”.
Amigdala urlă.
Cortizolul crește.
Părintele vede că „nu mai plânge”, dar de fapt copilul a intrat în îngheț.
E un fel de „mă supun ca să scap”.

Și chestia asta… rămâne în creier.
Hipocampul memorează asocierea ca fiind: „situația asta = groază”. Așa explică și Gola în articolul lor despre etica expunerii la copii.

Când o facem blând, în ritmul lui, în relație:
corpul secretă oxitocină, amigdala tace, copilul e curios, nu panicat.
Fix cm explică și intervențiile NDBI (Schreibman) – copilul învață mai repede când îi e bine în corp, nu când e forțat.

Nu trebuie să te uiți în niciun manual ca să simți diferența. O vezi pe fața lui.

Mesajul pe care voiam să-l spun de fapt (toată postarea asta e, de fapt, despre asta)

Un copil speriat nu are nevoie să fie „întărit”.
Are nevoie să fie auzit.
Desensibilizarea nu e dresaj, nu e extincție, nu e „să nu mai facă scenă”.

Desensibilizarea adevărată înseamnă să-i arăți corpului lui că poate fi în siguranță acolo unde înainte era frică.
Atât.
Fără smuls din brațe.
Fără obligat.
Fără „nu ai nimic”.

Eu asta văd în cabinet, zi de zi:
copiii se deschid în siguranță, nu în presiune!

05/12/2025

Uneori ne uităm la vorbirea unui copil și vedem doar propoziții scurte. Dar în spatele acelor cuvinte se află un întreg „ecosistem” care trebuie să funcționeze împreună ca limbajul să se dezvolte armonios. 🌱

De exemplu, sunt copii care se sperie ușor de zgomote sau își acoperă urechile când cineva vorbește mai tare. Sunt și copii care nu simt bine vibrația pe buze sau atingerea din zona feței, așa că nici nu observă cm se mișcă gura adultului când produce un sunet. Alții caută mereu impact, sărituri, mișcare continuă – iar în tot acest haos senzorial, cuvintele trec pe locul al doilea.

Când sistemul senzorial este atât de activ sau, dimpotrivă, prea „adormit”, copilul nu reușește să fie prezent în sarcina verbală. Rezultatul? Atenție scurtă, oboseală rapidă, propoziții scurte. 🎧➡️🗣️

La fel se întâmplă și cu reflexele din zona orală. Dacă limba se împinge mereu în față la înghițire, dacă buzele nu se coordonează sau dacă apar pauze din cauza salivării, copilul se luptă mai mult cu partea motorie decât cu ideea pe care vrea să o exprime. Așa apar distorsiunile, întreruperile, propozițiile neterminate. 😮‍💨

În literatura de specialitate sunt descrise și situații în care anumite gene — precum FOXP2 sau CNTNAP2 — influențează ritmul dezvoltării limbajului. Copiii aceștia știu adesea ce vor să spună, dar se blochează la începutul propoziției, repetă primele două cuvinte de mai multe ori, fac pauze mari sau renunță când simt că vor avea o frază mai lungă. Nu e lipsă de inteligență, nu e încăpățânare — e pur și simplu o altă cale prin care creierul procesează vorbirea. 🧠💬

Când toate aceste aspecte se întâlnesc, limbajul devine fragmentat: propoziții de 2–3 cuvinte, ezitări repetate, dificultăți la povestire, articulare instabilă mai ales când copilul obosește. Iar el simte asta, chiar dacă nu o poate explica.

De aceea, sprijinul pentru limbaj nu pornește doar de la „hai să repetăm cuvinte”. Pornește de la reglare senzorială, de la coordonarea zonei orale, de la structurarea informației și de la crearea unui cadru care îl ajută pe copil să fie prezent, sigur și conectat.

Când susținem toate aceste niveluri, propozițiile cresc odată cu copilul. 💛🌿

04/12/2025

😶‍🌫️📝

Gandurile unei mame!

Sunt momente în viață în care realitatea te pune din nou în genunchi, exact atunci când credeai că ai învățat lecțiile grele. Când am început drumul spre diagnosticul TSA, am fost întâmpinată de multe uși închise. Mi s-a spus că e prea devreme, că exagerez, că sunt anxioasă. Și totuși, în ciuda tuturor etichetelor, am ales să-mi ascult instinctul de mamă. Am bătut la alte uși, am căutat răspunsuri, am lucrat cu terapeuți care au văzut ceea ce alții nu vedeau. Iar copilul meu, la 6 ani, are acum o dezvoltare cognitivă frumoasă — iar asta nu e un miracol, ci un drum făcut cu încăpățânare, cu nopți nedormite, cu lacrimi și cu un singur gând: nu renunț.

Credeam că după acea perioadă grea, nimic nu mă mai poate surprinde. Dar de două luni trăim un alt episod dureros: diagnosticul de vasculită. Și pentru a doua oară simt că trăiesc un deja-vu al neputinței. Se tratează simptome, nu cauze. Se privește superficial, nu în profunzime. Și poate că e confortabil pentru sistem — vasculita e în remisie, deci de ce să mergem mai departe? Dar pentru o mamă, remisia nu înseamnă liniște. Nu înseamnă că fricile tac.

E greu să explic intensitatea sentimentului de a-ți duce copilul la medici cu sufletul strâns și de a simți, iar și iar, aceeași răceală, aceeași rigiditate, aceeași prudență dusă la extrem, ca și cm depășirea ghidurilor ar fi un salt într-un gol periculos. Înțeleg că există limite, reguli, protocoale. Le înțeleg rațional. Dar emoțional… e o tornadă. Un amestec de furie tăcută, de revoltă care nu țipă, dar doare. Durere pură. Dezamăgire. O neputință care te lasă fără aer.

Și te întrebi: cm e posibil ca, într-o lume atât de avansată, să existe încă atâta teamă în a privi lucrurile în profunzime? De ce trebuie să rămân din nou doar eu, singură, căutând răspunsuri, căutând conexiuni, căutând soluții într-un labirint unde simt că doar mă lovesc de pereți?

Când trăiești experiențe de genul acesta, începi să-ți pui întrebări nebănuite. M-am surprins gândindu-mă dacă ar trebui să mă apuc de medicină. Eu, care deja am trei ani de licență în psihologie și un master în curs. Eu, care simt că tot ce am făcut până acum a fost să învăț cm să înțeleg oamenii, dar nu cm să le repar trupul. Și mă întreb: chiar dacă m-aș apuca, cine îmi garantează că sistemul nu m-ar transforma în încă o rotiță prinsă între reguli, frică și birocrație?

Poate nu am acum un răspuns. Poate nici nu trebuie să-l am. Poate tot ce pot să fac în momentul acesta e să-mi las emoțiile să curgă, să nu le mai îngrop în mine. Scriu aceste rânduri nu pentru a acuza, nu pentru a crea scandal, ci pentru a-mi elibera sufletul. Pentru a face loc respirației acolo unde azi e doar apăsare.

Sunt o mamă care își iubește copilul cu toată ființa. O mamă care nu cere imposibilul, ci doar o privire mai atentă, un pic de curaj, o abordare mai umană. Și dacă uneori pare că cer prea mult, adevărul e că cer doar atât cât orice copil ar merita.

Scriu ca să pun ordine în haosul din mine. Ca să nu uit că, oricât de mari sunt dezamăgirea, durerea, revolta sau neputința, ele sunt dovada că nu am renunțat. Ele sunt partea vie din mine, aceea care încă speră, încă întreabă, încă luptă.
de

02/12/2025

❤️Dragi părinți,

deschid această postare pentru a vă oferi un spațiu în care puteți adresa întrebări legate de comportamentele senzoriale ale copiilor, felul în care reacționează în situații variate sau modul în care își găsesc echilibrul emoțional.

💭Dacă există lucruri care vă îngrijorează sau pe care nu reușiți să le înțelegeți pe deplin, le puteți lăsa în comentarii. Voi răspunde pe parcurs, în ritmul timpului disponibil, cu explicații clare și orientate spre realitatea de zi cu zi a copiilor.

☀️Îmi doresc ca acest spațiu să vă aducă puțină claritate și sprijin în momentele în care aveți nevoie de o direcție.

01/12/2025

📌‼️ o semnatura poate schimba destine. Un share poate ajuta la inmultirea semnaturilor !

Continuăm seria de testimoniale cu o nouă mărturie! Rog toți părinții care au trecut prin experiențe legate de subiect să se alăture demersului și să ne scrie un mesaj cu povestea lor, ca să putem împărtași cât mai multe cazuri reale, care să ajute atât cauza, cât și pe alți părinți și copii! Am depășit 2700 de semnături și ne îndreptăm rapid spre 3000! ! De ziua țării noastre, e nevoie să fim solidari și luptători! Continuăm distribuirea petiției! Vom reuși!
La mulți ani, România empatică și unită!
Link: https://rb.gy/y7kjbz

"Numele meu este Ioana, sunt mama a doi băieți, de 8 ani și 6 ani. Cel mic, Andrei, a fost diagnosticat în jurul vârstei de 2 ani cu tulburare din spectrul autist. Am început terapiile una după alta, însă copilul nu progresa… din contră, starea lui părea să se înrăutățească.

În acea perioadă urmăream cazul unui copil care făcea progrese evidente și acest lucru m-a motivat să facem schimbări majore. Ne-am mutat într-un alt oraș pentru a continua terapiile „ca la carte”, însă, în ciuda tuturor eforturilor, progresul tot foarte lent era. Copilul era agresiv, autoagresiv, cu insomnii, hiperactivitate, totul parcă stătea pe loc.

Am ajuns la un medic cunoscut, am făcut numeroase analize, investigații și am urmat recomandările timp de aproape trei ani. Copilul însă tot foarte greu progresa, ceva ne blochează, tot timpul am spus-o ca mai este ceva ce nu găsirăm încă. La un moment dat am renunțat la majoritatea terapiilor clasice și am continuat doar cu integrarea reflexelor și integrare senzorială, sub îndrumarea terapeuților cu care colaboram.

De anul trecut am început colaborarea cu O. specialistul pe NDBI (predare în mod natural) totul se învață în mod natural, fără a pune copilul în anumite situații pe care nu le poate gestiona și pe care nu le cunoaște încă. Iubim această predare și se vede ca și pe Andrei îl ajută mult mai mult pentru ca a învățat lucruri care înainte nu le putea face și continua să învețe natural.

În noiembrie anul trecut am făcut un EEG de 12 ore, unde s-au evidențiat descărcări electrice – crize epileptice parțiale complexe. Cu doi ani înainte mai făcusem un EEG scurt, care fusese normal.

În aprilie anul acesta ne-a fost recomandată o consultație la Dr. Dimitri Maltsev, pentru suspiciunea de PANS, copilul având istoric de otite, laringite repetate și în anul 2023 o enterocolită foarte urată prin COVID. În septembrie a avut loc prima consultație și am primit diagnosticul de PANS/PANDAS.

Am început un tratament de 6 săptămâni, un „cocktail” de medicație destul de agresiv. Primele două săptămâni au fost de acomodare: somnolență, letargie, uneori agitație, sete crescută și poftă mare de mâncare.

Domnul doctor ne-a informat, ca există posibilitatea cu acest tratament să scăpăm și de crizele de epilepsie frecvente fiind, ceea ce ne-a confirmat eeg-ul făcut în urmă cu 3 săptămâni - descărcările nu mai apar pe timp de noapte doar în veghe si acestea sunt mult mai reduse față de eeg-ul din anul trecut. Din a treia săptămână au apărut semne clare de progres: ticurile s-au redus semnificativ, era mai receptiv, părea că începe să învețe.

Când nu este în flare, Andrei este mult mai prezent, ticurile sunt reduse semnificativ, răspunde mult mai ușor la imitație, încearcă mult mai des sa scoată anumite sunete, este interesat mai mult de jucării, interacționează cu alte persoane, putem să ne facem o mare parte din rutinele stabilite chiar dacă uneori sunt mai scurte, înțelege mult mai mult chiar dacă este nevoie să-i repetăm, într-un cuvânt este alt copil și lista poate continua.

Când este în flare este foarte greu, apar ticurile, agresiv, autoagresivitate, dispare interesul de jucării, nu mai este interes social - fuge de oamenii, preferă tot mai mult să fie singur, în mare parte din zi este absent total, pare ca l-ar durea ceva, caută des presiune la cap, încheieturi, se scarpină des, pielea uscată.

La 3 săptămâni de la începerea tratamentului am făcut analizele recomandate de Dr Maltsev, situația nu arată deloc bine, mai mulți viruși activi în organism (EBV, CMV, HHV1, HHV2). La începutul acestei luni am avut a doua consultație la dânsul, ne-a modificat schema de tratament pentru următoarele 6 săptămâni, a redus medicația și a oprit corticoterapia. Urmează să începem noua schemă imediat ce avem toate suplimentele.

După prima consultație am simțit ca lucrurile merg în direcția dorită, chiar dacă sunt și zile mai grele.
Avem speranța că acest parcurs ne va ajuta să-i îmbunătățim calitatea vieții copilului.

‼️Toate analizele, investigațiile, tratamentul și consultatiile cu medicul sunt foarte costisitoare, nu știm cat o să ne mai permitem să continuam tratamentul de aceea totul trebuie să se întâmple cat de repede. Trebuie să fim ajutați!
🗣️Ne dorim nespus ca şi în România să fie stăpânit, recunoscut şi tratat acest sindrom groaznic. Ne dorim să avem parte de tratamentul specific sindromului în spitalele din România, să avem medicii care să ne ajute, să fim tratați în țara noastră."

Ioana (Timișoara)

01/12/2025

🇷🇴 La mulți ani, România!
Astăzi celebrăm nu doar o țară, ci și felul în care fiecare dintre noi o simte, o trăiește, o percepe cu toate simțurile.

Ca psiholog și terapeut în integrare senzorială, îmi amintesc în fiecare zi că oamenii cresc și se vindecă atunci când lumea din jur devine mai sigură, mai blândă și mai ușor de înțeles.
Iar România este exact despre asta: despre oameni diferiți, fiecare cu modul lui unic de a percepe lumea — și totuși împreună.

De 1 decembrie, îmi doresc o țară care să ne primească pe toți: pe cei sensibili la zgomot, pe cei care caută mișcare, pe cei care au nevoie de liniște, de structură sau de culoare.
O Românie în care diversitatea neuro-senzorială nu e o provocare, ci o bogăție.

La mulți ani tuturor celor care simt România în felul lor! 🇷🇴✨
Și la mulți ani unei țări în care putem crește… în ritmul nostru.

30/11/2025

🌿 Uneori, corpul unui copil nu uită la fel de repede ca lumea din jur.

Despre reziduul senzorial și memoria tăcută a corpului

Există copii pentru care senzațiile nu dispar pur și simplu atunci când stimulul încetează. Pentru ei, corpul păstrează o amprentă, un ecou, o vibrație reziduală care continuă să fie simțită chiar dacă realitatea nu o mai confirmă. Acest fenomen se numește reziduu senzorial — o reacție prelungită a sistemului nervos, întâlnită adesea la copiii care au avut dificultăți de procesare senzorială (Ayres, 2005; Dunn, 2007).

💛 Reziduul senzorial nu este moft. Nu este rigiditate. Nu este opoziție.
Este pur și simplu felul în care creierul învață să lase să plece ceea ce, pentru o perioadă lungă de timp, a fost perceput ca intruziv, dureros sau copleșitor (Miller et al., 2007).

✨ Povestea unui copil de 6 ani

Un băiețel de 6 ani, care în primii ani de viață s-a confruntat cu o desincronizare tactilă intensă, făcea progrese mari: tolera haine, accepta atingeri blânde, explora texturi. Terapia își făcea loc în corpul lui.

Și totuși… exista ceva ce nu dispărea.

De fiecare dată când îmbrăca lenjeria intimă, spunea că „îl strâng marginile”, „îl înțeapă cusătura”, „îl mănâncă materialul”. Chiar și după ce lenjeria era schimbată, ajustată sau aleasă special pentru sensibilități tactil-senzoriale, copilul continua să tragă de margini, să se foiască, să caute poziții diferite.

Acea senzație nu mai era acolo.
Dar corpul lui încă o simțea.

Aceasta este esența reziduului senzorial: creierul nu reușește să „închidă” senzația odată cu dispariția stimulului. Sistemul nervos rămâne într-o stare de alertă tactilă, ca și cm ar anticipa disconfortul, chiar și în absența lui (Bundy, Lane & Murray, 2019).

🌱 Ce înseamnă acest lucru pentru copil?

Înseamnă că întreaga lui lume interioară are nevoie de timp.
De răbdare.
De confirmare.
De adulți care nu grăbesc procesul, ci îl înțeleg.

Pentru el, lenjeria intimă nu este doar un obiect.
Este un test.
O amintire senzorială.
O negociere continuă cu propriul corp.

🌼 Ce putem face noi?

✨ Validăm: „Știu că încă simți asta. Și e în regulă.”
✨ Ajustăm mediu – materiale, croieli, etichete, cusături.
✨ Oferim presiune profundă, balans, rutine de reglare.
✨ Lucrăm încet, fără să interpretăm reacția ca „dramație” sau „rezistență”.
✨ Lăsăm corpul să prindă încredere în siguranță, treptat.

Nu lucrăm împotriva copilului.
Lucrăm împreună cu sistemul lui nervos, așa cm este el.

❤️ Un mesaj pentru părinți și specialiști

Copiii cu reziduu senzorial nu sunt dificili.
Ei sunt sensibili într-o lume care nu e mereu delicată.
Și au nevoie de adulți care să vadă nu doar comportamentul, ci întreaga poveste neuro-senzorială din spatele lui.

29/11/2025

Axa intestin–creier–imunitate și fenotipurile comportamentale „autism-like”: o analiză integrativă a dovezilor neuroimune, microbiomice și imunologice

Creșterea diagnosticului de tulburare de spectru autist (TSA) din ultimele două decenii depășește cu mult ritmul schimbărilor genetice populaționale. Mutațiile patogene majore asociate cu autismul sever – precum CHD8, SHANK3, SCN2A sau ADNP – rămân rare și stabile în populație, fiind identificate la un subset limitat de copii cu forme severe, non-regresive de TSA (Satterstrom et al., 2020; De Rubeis et al., 2014). Acest fenomen sugerează că o proporție semnificativă a cazurilor diagnosticate în prezent ar putea reflecta factori non-genetici, incluzând disbioza intestinală, inflamația cronică de grad mic, hiperactivarea imună și sensibilitatea neurochimică, cu efecte asupra neurodezvoltării.

Rolul microbiomului intestinal este intens documentat în literatura de specialitate. Studiile arată că disbioza modifică metabolismul neurotransmițătorilor, permeabilitatea intestinală și semnalizarea imună, influențând astfel comportamentul social, răspunsul la stres și procesarea senzorială (Vuong & Hsiao, 2017; Cryan et al., 2019). Metaboliții bacterieni pot modula activitatea microgliei – celule esențiale în dezvoltarea sinaptică –, iar activarea excesivă a microgliei este corelată cu comportamente de tip „autism-like” în modele animale și la unii copii cu inflamație sistemică (Mattei et al., 2017; Estes & McAllister, 2015).

În ultimul deceniu, s-a conturat o nouă direcție de cercetare care arată că sistemul imunitar joacă un rol esențial în dezvoltarea neurocomportamentală, iar dereglarile sale pot produce fenotipuri comportamentale similare TSA, chiar în absența unor mutații genetice patogene.

Citokine precum IL-6, TNF-α și IL-17A pot traversa bariera hemato-encefalică, modificând plasticitatea sinaptică, neurogeneza și funcția microgliei (Mead & Ashwood, 2015; Choi et al., 2016). Studiile arată că nivelele crescute ale IL-6 sunt asociate cu iritabilitate, regres de limbaj, hiperreactivitate senzorială și comportamente repetitive (Wei et al., 2011). Acest profil poate apărea în alergii, infecții repetate, disbioză sau intoleranțe alimentare – condiții frecvente la copiii cu fenotipuri „autism-like”.

Mastocitele sunt celule-cheie situate la interfața intestin–creier. Când sunt activate excesiv, ele eliberează histamină, triptază, prostaglandine și citokine proinflamatorii, care pot influența tonusul emoțional, anxietatea, somnul și comportamentul social (Theoharides et al., 2016). Mastocitele pot activa direct microglia (Skaper et al., 2014), generând un ciclu de neuroinflamație care se poate manifesta ca evitarea contactului vizual, hipersensibilitate auditivă sau tactilă, iritabilitate severă, tantrumuri și regres tranzitor. Acest tablou este adesea confundat cu TSA, deși etiologia este imunologică, nu neurogenetică.

Unele alele HLA sunt asociate cu răspuns imun exagerat la infecții, predispoziție la autoimunitate, alergii și reacții inflamatorii la proteine alimentare (Kalakonda et al., 2020). La copii cu asemenea profil, inflamația intestinală poate persista, iar axonii nervului vag pot transmite semnale inflamatorii către structuri implicate în reglarea emoțiilor și comportamentului social.

Studiile arată că permeabilitatea intestinală crescută („leaky gut”) favorizează trecerea lipopolizaharidelor bacteriene (LPS) în circulație, ceea ce induce creșterea IL-6, activare microglială și disfuncție dopaminergică și serotoninergică (Besterman & Garbett, 2021). Acești mediatori influențează direct atenția, reglarea emoțională, reacția la frustrare și comportamentele sociale.

O mică proporție dintre copiii cu simptome autism-like prezintă expuneri prenatale la autoanticorpi materni anti-proteine cerebrale fetale, ceea ce poate induce o vulnerabilitate imunologică postnatală (Croen et al., 2017). Această vulnerabilitate nu produce autism permanent, dar poate contribui la un fenotip tranzitor dacă, postnatal, copilul este expus inflamației intestinale, alergiilor sau infecțiilor.

Inflamația cronică de grad mic („low-grade inflammation”) este, de asemenea, un factor central. Copiii cu alergii, atopii, intoleranțe alimentare sau permeabilitate intestinală crescută prezintă niveluri ridicate ale citokinelor proinflamatorii, care pot traversa bariera hemato-encefalică și influența dezvoltarea neuronală (Jyonouchi et al., 2001; Mead & Ashwood, 2015). Inflamația sistemică este asociată cu alterarea limbajului, regres comportamental tranzitor și sensibilitate senzorială – simptome adesea confundate cu TSA.

Întârzierea de limbaj și imaturitatea neuronală timpurie pot amplifica efectele disconfortului intestinal sau ale inflamației asupra comportamentului social. Între 18 luni și 4 ani, creierul este deosebit de vulnerabil la stresul somatic, iar simptome precum evitarea privirii, izolarea, crizele emoționale sau rigiditățile tranzitorii pot reflecta o perturbare temporară, nu un autism structural (Johnson et al., 2015).

Autismul genetic sever se caracterizează prin stabilitate în timp, regres semnificativ, afectare sinaptică profundă și răspuns minim la intervențiile asupra intestinului sau imunității (Sandin et al., 2017). Această distincție susține ideea existenței unei categorii separate: fenotipuri „autism-like” influențate de axa intestin–creier–imunitate, dinamice și adesea reversibile, mai ales când cauza fiziologică este identificată și tratată.

În concluzie, dovezile actuale sugerează că epidemia modernă de TSA nu reflectă o creștere a autismului genetic, ci, în mare măsură, creșterea prevalenței disbiozei, alergiilor, inflamației sistemice și sensibilității neuroimune. Integrarea evaluării microbiomului, inflamației și funcției imune în practica pediatrică poate permite diferențierea între autismul genetic veritabil și fenotipurile tranzitorii „autism-like”, facilitând intervenții mai precise și mai eficiente.

---

📚 Bibliografie (APA 7)

Besterman, A. D., & Garbett, K. A. (2021). Inflammation and the gut-brain axis in autism spectrum disorders. Frontiers in Psychiatry, 12, 753.

Choi, G. B., et al. (2016). The maternal interleukin-17a pathway in mice promotes autism-like phenotypes in offspring. Science, 351(6276), 933–939.

Croen, L. A., et al. (2017). Maternal autoantibodies related to autism spectrum disorder: risk and implications. Biological Psychiatry, 81(5), 402–412.

Cryan, J. F., O’Riordan, K. J., Cowan, C. S. M., Sandhu, K. V., Bastiaanssen, T. F. S., Boehme, M., … & Dinan, T. G. (2019). The microbiota-gut-brain axis. Physiological Reviews, 99(4), 1877–2013.

De Rubeis, S., He, X., Goldberg, A. P., Poultney, C. S., Samocha, K., Cicek, A. E., ... & Buxbaum, J. D. (2014). Synaptic, transcriptional and chromatin genes disrupted in autism. Nature, 515(7526), 209–215.

Estes, M. L., & McAllister, A. K. (2015). Immune mediators in the brain and peripheral tissues in autism spectrum disorder. Nature Reviews Neuroscience, 16(8), 469–486.

Johnson, M. H., Jones, E. J., & Gliga, T. (2015). Brain adaptation and alternative developmental trajectories. Development and Psychopathology, 27(2), 425–442.

Jyonouchi, H., Sun, S., & Itokazu, N. (2001). Innate immunity associated with inflammatory responses to dietary proteins in children with autism. Journal of Neuroimmunology, 120(1–2), 170–179.

Kalakonda, A., et al. (2020). Human leukocyte antigen associations in neurodevelopmental disorders. Frontiers in Genetics, 11, 888.

Mattei, D., Ivanov, A., Ferrai, C., Jordan, P., Guneykaya, D., Buonfiglioli, A., ... & Prinz, M. (2017). Microglia produce and release cytokines in a PTSD-like model of microglial activation. Nature Neuroscience, 20(2), 259–270.

Mead, J., & Ashwood, P. (2015). Evidence supporting an altered immune response in ASD. Immunology Letters, 163(1), 49–55.

Sandin, S., Lichtenstein, P., Kuja-Halkola, R., Larsson, H., Hultman, C. M., & Reichenberg, A. (2017). The heritability of autism spectrum disorder. JAMA, 318(12), 1182–1184.

Satterstrom, F. K., Kosmicki, J. A., Wang, J., Breen, M. S., De Rubeis, S., An, J. Y., ... & Neale, B. M. (2020). Large-scale exome sequencing study implicates both developmental and functional changes in the neurobiology of autism. Cell, 180(3), 568–584.

Skaper, S. D., Facci, L., & Giusti, P. (2014). Neuroinflammation, mast cells, and glia: dangerous liaisons. The Neuroscientist, 20(5), 445–467.

Theoharides, T. C., Tsilioni, I., Patel, A. B., Doyle, R., & Katsarou-Katsari, A. (2016). Atopic diseases and inflammation of the brain in the pathogenesis of autism spectrum disorder. Translational Psychiatry, 6(6), e844.

Vuong, H. E., & Hsiao, E. Y. (2017). Emerging roles for the gut microbiome in autism spectrum disorder. Biological Psychiatry, 81(5), 411–423.

Wei, H., et al. (2011). IL-6 is increased in the cerebellum of patients with autism. Brain Pathology, 21(3), 323–331.

⚠️ DISCLAIMER
Acest material sintetizează perspective și concluzii bazate pe literatura științifică contemporană din domeniile neuroștiințelor, imunologiei și microbiomului. Analizele și interpretările prezentate reflectă direcțiile actuale din cercetare și sunt aliniate cu publicații academice recenzate. Materialul are rol informativ și conceptual și nu substituie evaluarea clinică individuală, care aparține exclusiv specialiștilor autorizați. Recomandările și implicațiile practice menționate trebuie integrate într-un context medical adecvat și adaptate de către profesioniști calificați.