12/10/2025
,,...NICIUN OM CARE ATINGE O INIMĂ NU ESTE UITAT CU ADEVĂRAT..."
În fiecare dimineață, la ora 7 fără zece, un bărbat în vârstă trecea pe aceeași stradă îngustă din centrul orașului.
Purta mereu un sacou gri, o pălărie veche și o geantă de piele roasă la colțuri.
Se numea domnul Andrei Lupu, fost profesor de limba română.
De treizeci de ani ieșea din casă la aceeași oră, de parcă ar fi avut încă ore la școală.
Doar că școala în care predase nu mai exista.
Fusese demolată pentru a face loc unui supermarket.
Uneori, se oprea în fața locului și privea lung pancarta uriașă cu „Promoție 1+1 gratis”.
Îi reveneau în minte ecourile din clasele de odinioară: râsete, zgomote de cretă pe tablă, vocile copiilor care citeau poezii.
Acum, doar claxoane și cutii de carton.
Vecinii îl considerau un om ciudat.
„E bătrânul ăla care vorbește singur. Fost profesor, cică. N-a avut familie. Trăiește din pensia amară.”
Dar nimeni nu știa că în fiecare seară, în apartamentul mic de la etajul patru, el scria scrisori.
Nu către cineva anume.
Către elevii pe care nu i-a uitat.
Fiecare pagină începea la fel:
„Dragul meu elev, dacă citești asta, să știi că profesorul tău încă te poartă în gând.”
Avea peste două sute de scrisori.
Le ținea într-o cutie de pantofi sub pat, legate cu o panglică roșie.
Uneori le recitea, lacrimile curgându-i peste rânduri.
Dar într-o zi, viața i-a făcut un dar neașteptat.
Într-o dimineață ploioasă, când ieșea dintr-un magazin, un bărbat elegant, în jur de 40 de ani, s-a apropiat de el.
— Scuzați-mă, sunteți cumva domnul Lupu?
— Da…
— Profesorul de română de la Școala 7?
— Da, dar școala nu mai există de mult. Tu… ai fost elevul meu?
— Da, domnule profesor. Sunt Mihai Preda, din clasa a VIII-a B.
Profesorul l-a privit lung. Chipul îi era vag familiar, dar timpul îi estompase amintirile.
— Mihai Preda… tu erai băiatul acela care voia să plece din țară, nu?
— Da. Ați fost singurul care a crezut în mine. Țineți minte ce mi-ați spus la sfârșitul clasei a VIII-a?
Profesorul a zâmbit trist.
— Le-am spus multe lucruri copiilor. Nu mai știu exact…
— Mi-ați spus: „Mihai, dacă viața te doboară, nu renunța. Tu nu ești sărac, ești doar la început.”
Mihai și-a scos portofelul și a arătat o fotografie mică, îngălbenită.
Era el, copil, alături de profesor, la o serbare.
— Am păstrat poza asta 30 de ani. Datorită dumneavoastră am continuat școala, am prins o bursă și am ajuns medic în Canada.
Am vrut mereu să vă mulțumesc. Dar n-am știut unde să vă găsesc.
Profesorul a rămas tăcut.
Avea lacrimi în ochi.
— Eu doar… am făcut ce trebuia.
— Nu, domnule profesor. Ați făcut mai mult. M-ați învățat să cred în mine când nimeni nu credea.
Mihai i-a întins o carte groasă, învelită în hârtie fină.
Pe copertă scria: „Mulțumesc, domnule profesor” — o culegere de povești adevărate despre dascăli care au schimbat vieți.
— Am dedicat-o dumneavoastră. Prima poveste e a mea.
Bătrânul a luat cartea cu mâinile tremurânde.
Nu știa dacă să zâmbească sau să plângă.
A deschis-o. Pe prima pagină, o dedicație:
„Pentru domnul Andrei Lupu, care mi-a arătat că educația nu e despre note, ci despre inimă.”
Tăcere.
Apoi, profesorul a spus încet:
— 30 de ani am crezut că am fost uitat. Că tot ce am făcut s-a pierdut în praf.
— Nu v-am uitat, domnule profesor. Niciun om care atinge o inimă nu e uitat cu adevărat.
Cei doi au mers apoi într-o cafenea mică de pe colț.
Au stat ore întregi de vorbă, ca doi prieteni vechi.
Mihai i-a arătat poze cu familia, copiii, spitalul în care lucra.
Profesorul asculta, atent ca altădată, și uneori nota câteva cuvinte în carnețelul său.
Când s-au despărțit, Mihai i-a spus:
— Am o rugăminte. Să veniți mâine la școală. V-am pregătit o surpriză.
— Dar nu mai există școala…
— Ba da. Am cumpărat clădirea veche. Am restaurat-o. Și vreau să o redeschidem ca centru educațional.
Se va numi „Centrul Andrei Lupu – pentru copiii care nu renunță.”
Profesorul a rămas nemișcat.
Nu putea să creadă.
Timpul, viața, toate greutățile — toate acele decenii de singurătate — își găseau sensul într-o clipă.
A doua zi, când a intrat în noua clădire, a simțit mirosul de cretă.
Pe pereți, fotografii vechi cu elevi și profesori.
Iar pe o placă de marmură scria:
„În memoria profesorului Andrei Lupu, care a predat nu doar lecții, ci speranță.”
Cei care erau acolo spun că bătrânul a zâmbit, a pus mâna pe placă și a șoptit:
„Acum pot să plec liniștit. Clopoțelul meu a sunat din nou.”
