09/11/2023
Astă seară, la coadă într-un hipermarket.
O mămică, chiar în spatele meu, cu băiețelul ei de vreo 4-5 anișori. Femeia - îngrijit îmbrăcată, cu exprimare educată, părea trecută prin școală.
Cel mic cere să i se cumpere ceva, niște baloane, nu cred că am înțeles exact. Mama îl tot refuză. Copilul plânge încet, forțat. Să atragă atenția. Timp de vreo 10 minute, mama, pe tonul binecunoscut de noi toți, îi repeta continuu, în diverse forme lingvistice, variind exprimarea amenințătoare: "M-ai înnebunit, m-am săturat de tine până peste cap! Lasă că nu te mai iau cu mine acasă! Ieșim din magazin și s-o găsi cineva care să te ia cu el și să scap de tine! Ești imposibil, să te ia care-o vrea, că nu mai pot!".
Dragii mei - și cei care o citiți, o ascultați, o înțelegeți pe Petronela Rotar când vorbește despre copilărie, dar și cei care ați dat cu ea de pământ vizionând postarea din 17 octombrie, de pe această pagină! Cuvintele mamei de mai sus nu sunt spuse o singură dată, de două, trei ori în toată copilăria. Copilul le aude constant, de muuulte ori atunci când mama e prea obosită, prea supărată, prea sătulă de altele. Însă, efectele reale se vor vedea peste 20, 30, 40 de ani, când copilul - viitorul adult - va trebui să-și consume banii și timpul cu psihoterapia, ani de zile, ca să-și poată vindeca rănile emoționale, trauma, ca să nu devină un nou părinte ca mama lui, să nu dea mai departe fiecare rană primită în dar.
La 4-5 ani, oricare dintre noi este absolut incapabil să gândească, să raționeze, pentru că NU EXISTĂ partea cognitivă a creierului, nimeni nu se naște cu ea. Copilul doar SIMTE. Simte lipsa atenției și a înțelegerii și se pune pe un mic sau mare plâns, cere ceva cu care să-și umple golul emoțional, are nevoie de un adult care să-i înțeleagă emoțiile, nu neapărat să fie de acord cu comportamentul său. Iar cel care îl îngrijește, cel care, teoretic, ar trebui să-i ofere iubire, siguranță, încredere NEcondiționată, cel care, pentru copil, e tot universul până pe la 6-7 ani, îl amenință cu abandonul, îl respinge agresiv, îl "face de râs" în fața tuturor (umilință), ca să se potolească, cică. TOT ce înțelege acel copil este strict emoțional, deloc cognitiv, deloc rațional: "nu merit să fiu iubit, nu am voie să simt ce simt, sunt defect, sunt de dat primului apărut în cale, sunt singur pe lume orice s-ar întâmpla". Iar la vârsta maturității, va lupta și va fugi în permanență cu și de emoțiile lui deranjante, cu și de un partener de cuplu, cu și de oameni, de risc, de eșec, de provocări, în general. Pentru că va continua să-și spună obsesiv și autodistructiv aceleași și aceleași lucruri din mintea copilului rănit, la nesfârșit: "nu merit să fiu iubit, nu am voie să simt ce simt, sunt defect, sunt de dat primului apărut în cale, sunt singur pe lume orice s-ar întâmpla".
Pentru ca un adult să poată conține, să poată face față emoțiilor unui copil, întâi are responsabilitatea de a se vindeca pe sine. Restul sunt efecte, viața se schimbă surprinzător.
Ca adult, întreabă-te doar atât: "la vârsta pe care o am acum, mie mi-ar plăcea să mă trateze cineva așa? să mă dea primului venit? să mă umilească în public?". Îți dai seama, dacă acum doare ca naiba să primim un așa tratament, d-apoi atunci, în copilărie, când tot ce puteam primi și internaliza erau emoții (atât ne ajuta creierul), nicidecum explicații, sensuri clare și logice.
Atât au putut și părinții noștri. Au făcut tot ce s-au priceput mai bine pentru noi. Doar că ei, atunci, nu aveau resursele de azi, nu existau atâtea căi de vindecare și maturizare emoțională. Să privim zilnic înăuntrul nostru și hai să ne asumăm procesul de evoluție! E lung, e cât toată viața, dar ne aduce ceea ce, deocamdată, nici măcar nu credem că am putea primi... tot mai multă liniște în fiecare zi
, te susține!
