31/08/2022
Teoria atașamentului și stilurile de atașament.
Au fost câteva persoane care m-au întrebat ce cărți, materiale recomand pentru a fi studiate de către părinți pentru a putea construi un stil de atașament sigur, și de asemenea cm putem identifica stilul de atașament la noi înșine, dar și la partener.. Cu un singur search puteți găsi o mulțime de materiale valoroase și pe înțelesul tuturor care să vă ajute să aflați cât mai multe informații. De asemenea puteți apela cu încredere la un psiholog dacă simțiți nevoia.
Însă cred că cel mai important este să ne conectăm la noi înșine, la copii și la cei din jur..
Conținutul postării face parte dintr-o prezentare pe care am expus-o în urmă cu câțiva ani în cadrul cursului de Psihologia vârstelor.
Ce se întâmplă dacă ni s-ar spune că este cunoscut deja cel mai mare predictor al cât de bine se va descurca un copil în viață? E incredibil, nu? Ei bine, există și este cunoscut. Se numește atașament.
Termenul preocupă din ce în ce mai mult părinții, educatorii și specialiștii implicați în creșterea și dezvoltarea copiilor.
Atașamentul este cadrul de bază pentru înțelegerea conexiunii umane. Adică cât de bine este conectată o persoană cu ceilalți. Conexiunile timpurii stabilesc un model pentru conexiunile ulterioare în viață. De aceea, primele noastre conexiuni, legăturile dintre un copil și îngrijitori/părinți/adulți sunt atât de importante. Cum arată toate acestea?
Setul de principii a fost dezvoltat de John Bowlby, ulterior a fost rafinat de psihologul Mary Ainsworth, care a identificat trei stiluri de atașament prin cercetările sale: atașamentul sigur/securizant, atașamentul ambivalent-nesigur și atașamentul evitant-nesigur.
În cercetările ulterioare, Main și Solomon au adăugat un al patrulea stil de atașament numit atașament dezorganizat-nesigur. Să aruncăm o privire asupra acestor patru stiluri de atașament.
1.Atașament securizant
Un copil cu atașament sigur are, ați ghicit, un sentiment de siguranță în lume. Acest copil are părinți care îi satisfac nevoile în mod constant. El știe că este îngrijit și iubit. Dacă plânge, va veni un părinte. Dacă îi este foame, va fi hrănit. Dacă un părinte pleacă, el sau ea se va întoarce din nou.
Este foarte important de menționat că niciun părinte nu reușește 100% din timp. De fapt, un părinte poate înțelege bine în aproximativ 40% din timp și poate dezvolta totuși un atașament sigur. E o ușurare, nu? Dar diferențiatorul cheie aici este că părinții depun toate eforturile pentru a repara orice carențe emoționale sau ”infracțiuni”, printr-o scuză și un efort sincer de a face mai bine atunci când lucrurile nu merg bine. Deci este în regulă să dai peste cap, dar este important să repari. Părinții și îngrijitorii care sunt în acord cu copilul lor și arată siguranță și dragoste pot dezvolta un atașament sigur.
2.Atașament ambivalent-nesigur
La capătul opus al spectrului se află ceea ce este denumit în mod obișnuit atașament nesigur. Atașamentul ambivalent-nesigur apare atunci când un părinte este inconsecvent în îngrijirea nevoilor copilului. De exemplu, acesta ar putea fi un părinte care are grijă de un copil care plânge o dată, dar data viitoare când plânge, părintele o ignoră. Acest lucru este confuz pentru un copil mic sau bebeluș. El rămâne acum să se întrebe în lumea lui interioară: „Dacă plâng, va avea cineva grijă de mine?” sau „Uneori tata mă iubește, iar uneori nu.” Ca urmare, a fi crescut cu acest tip de atașament poate determina copilul să se comporte dezinteresat sau ambivalent față de îngrijitor, ca o modalitate de a masca suferința pe care o poate simți atunci când este confuz sau lăsat singur. Această ambivalență îl poate împiedica pe copil să formeze conexiuni emoționale puternice și pozitive cu îngrijitorul ei.
3.Atașament evitant-nesigur, cel pe care l-am dezbătut în postarea trecută pe larg.
Copiii care dezvoltă atașament evitant-nesigur au adesea nevoile minimizate sau nu le este deloc răspuns. Acest lucru ar putea părea ca un părinte care răspunde unui copil care plânge: „Ești bine. Scoală-te. Nu te mai plângi ca un copil.” Ar putea fi un copil care îi arată mamei ceva ce a făcut la școală și mama care îi spune să o lase în pace pentru că este prea ocupată. Acest stil practicat de părinte are un impact negativ asupra copiilor mici care se bazează pe părinții lor nu numai pentru nevoile fizice, ci și pentru nevoile emoționale. Un copil care crește în acest mediu ar putea interpreta acest răspuns ca o devalorizare ca persoană și ar putea să nu continue să încerce să se conecteze emoțional cu alți oameni. Copiii cu atașament evitant-nesigur sunt cei care se întorc spre interior. Ei sunt adesea copiii liniștiți care zboară sub radar.
4.Atașament dezorganizat-nesigur
Acesta este cu adevărat cel mai dăunător dintre cele trei stiluri de atașament nesigur și este rezultatul unui parenting extrem de imprevizibil. Copiii cu un stil de atașament dezorganizat-nesigur trăiesc adesea cu un părinte care este îngrozit, terifiant sau ambele. Dacă un copil plânge, un părinte ar putea striga: „De ce plângi?!” Uneori, un părinte poate minimiza comportamentul, iar alteori poate exploda în legătură cu comportamentul unui copil. Copiii care trăiesc în case cu violență domestică au adesea un atașament dezorganizat – copiilor în această situație le este adesea frică să fie acasă. Din păcate, fără nicio intervenție, copiii care au acest tip de stil de atașament se pot confrunta cu consecințe negative pe tot parcursul vieții. Copiii cu atașament dezorganizat-nesigur sunt adesea copiii „scăpați de sub control”. Le este greu să se autoregleze și își îndreaptă durerea spre exterior – spre ceilalți.
Dar sunt și vești bune! Tot ce este nevoie este un atașament sigur cu un adult grijuliu pentru a face diferența în viața unui copil. Deci, dacă un copil crește într-o casă cu un atașament nesigur față de îngrijitorul lui, poate forma un atașament sigur cu un bunic, profesor, vecin, prieten de familie sau alt adult grijuliu și de încredere.
O înțelegere solidă a atașamentului îi poate ajuta pe cei care lucrează cu copiii să înțeleagă mai bine de unde vine copilul și de ce se comportă așa cm o face. Această perspectivă îi poate ajuta pe adulți să înțeleagă impactul puternic al relațiilor asupra dezvoltării copiilor.
Relația de atașament cu îngrijitorul primar se formează în primii 2 ani de viață, ca răspuns la calitatea îngrijirilor pe care le primește copilul. Acest lucru se referă atât la îngrijirea de bază (hrănit, schimbat scutec, somn), dar mai ales la abilitatea mamei (sau a altui îngrijitor primar) de a răspunde la nevoile emoționale ale copilului.
Un atașament securizant se stabilește atunci când mama este responsivă în majoritatea situațiilor în care este solicitată de către copil. Calitatea răspunsului este și ea importantă. Un răspuns emoțional de calitate include:
Recunoaștere a stării emoționale și reacție rapidă la solicitarea copilului
Oferă congruență în emoții (recunoaște și oglindește sentimentul negativ al celui mic)
Oferă confort, nu mai mult distres (propriile sentimente negative)
Situațiile care cresc șansele ca mama să nu fie responsivă la nevoile celui mic includ:
Mediu familial conflictual, stres continuu financiar, social, familial
Dificultăți emoționale ale mamei (anxietate, depresie, inclusiv post-partum)
Alte tulburări de sănătate mintală (tulburări obsesiv-compulsive, schizofrenie)
Boală cronică a mamei
Totodată, copiii nu se nasc cu același tip de reactivitate la stres și manifestă un temperament diferit încă de la naștere. Bebelușii cu temperament “ușor” au un tipar de activitate și răspunsuri emoționale ușor de prevăzut și de întâmpinat, astfel încât au șanse mai mari să stabilească un atașament securizant. Cei cu temperament mai dificil sau care “se încălzesc mai greu” au șanse mai mari de a dezvolta un subtip nesigur, deoarece îngrijitorilor le poate fi mai dificil să răspundă nevoilor lor emoționale.
Relațiile timpurii stabilesc matricea pe care se vor construi relațiile mai târziu în viață. Astfel, un tipar de atașament nesigur cu îngrijitorul primar crește șansa ca, adult fiind, o persoană să stabilească atașamente nesigure cu alte figuri importante (prieteni, familie, relații de iubire, proprii copii).
Totuși, se pare că atașamentul timpuriu nu este neapărat un dat care nu poate fi schimbat și unele persoane dovedesc stiluri diferite de atașament cu persoane diferite.
Totodată, experiențele pozitive de viață (“relații vindecătoare”), dar și psihoterapia pot altera tipare vechi.
