21/02/2026
Altă viață //virtuală//,
alte legi!
Am auzit ideea asta: trăitul mult sau tot mai mult, în online va necesita, la un moment dat, reguli noi de conduită. Nu mă pricep mult la bune maniere sau politețe, pe bune o zic.
Însă cred că e adevărat. Azi nu mai ai ce pălărie să scoți, în fața femeilor, nu lași locul unui vârstnic și nici de pronumele de politețe, nu încape cu obligativitate, în comunicare.
Trăim tot mai mult online și nu pare că asta se va opri. Dimpotrivă, preconizez că e genul de drum, fără întoarcere.
În schimb, regulile de comportament par să fi rămas în urmă. În spațiul digital, consecințele sunt adesea neclare, iar asta creează un mediu în care jignirea, dezinformarea și hărțuirea, ajung să fie prezente constant.
În viața nonvirtuală, încă există situații care ne țin legați unii de alții, chiar și atunci când nu ne e comod. Momentele în care nu îți saluți vecinii (am eu pe cineva) sau cele în care nu poți „șterge” pe cineva, pentru că îl întâlnești oricum la muncă ori în familia extinsă. Nu ai butonul de Block și… continui relația.
Între timp, există deja o înstrăinare și în spațiul fizic, real, oricine ar zice ce ar zice. Oamenii nu mai au timp, au „nebunie”, au atât de multe pe cap, încât nu mai au răgaz să se vadă față în față.
Din punctul meu de vedere, într-un viitor apropiat, chiar iminent, vom plăti scump pentru „real”: pentru interacțiunea directă, pentru contact, pentru strângerea de mână, pentru un om adevărat la celălalt capăt al firului. Va fi cu „puțin și bun”.
Cred că moda manichiurii la femei, oricât de aberant vă sună acum, știu, cam schizo-deli sună ce zic, e o formă de terapie, chiar și la 2 săptămâni, în care o altă ființă îți atinge și îngrijește mâinile stresate și neliniștite, ți se dedică ție și te atinge cald.
În online e mult și… insațios.
Reciprocitatea vine din like-uri, dar vezi, pe termen lung, că nu potolește setea aceea de conectare despre care vorbesc psihoterapeuții. E o potolire de moment a secetei și apoi o diminuare a potopului, atunci când poți ,,lua atitudine în siguranța din spatele ecranului", mai ales pentru oamenii care trec rapid de la o stare emoțională joasă la una înaltă și invers.
Și folosesc, inclusiv viața virtuală, pentru a-și exprima sau nu exprima ceva atât de valoros, pentru ei.
Vedem bucăți din fiecare, croite și decupate după algoritmi. Se amestecă un sentiment de familiaritate: oameni pe care îi vezi des, uneori mai des decât pe unii apropiați, pentru care „nu mai ai timp”, că ,,am nebunie la muncă și peste tot", după cm spuneam, cu ceva real, dar îmbunătățit.
Deci e o mixtura între ceva ce arată familiaritate dar nu e intimitate, cu ceva filtrat și elaborat.
Ca niște dumicați dați cu porția unui bebeluș sau unei pisicuțe, care nu știe cât și ce să ia, ci înghite ce i se dă.
Trăind virtual, am ajuns să dăm Block, să primim Block sau să fim șterși. Cred că Block este un buton potrivit pentru oameni necunoscuți, cu potențial periculos: nu te cunosc deloc și sar calul sau te jignesc.
Când sunt ștearsă de cineva vag cunoscut, mă gândesc cu respect la o posibilă „curățenie de primăvară”. Pentru unii, a avea o stivă de urmăritori nu e un scop în sine și zic ,,ce fain!"
Când sunt ștearsă de cineva cunoscut, însă, mă întreb: cm am ajuns aici? Cât de toxică trebuie să fiu văzută sau sunt cu adevărat? Și mai apare ceva: un soi de invidie față de cei care nu sunt șterși, care rămân acolo, cuminți, în liste. Exact așa cm îmi zice mama: ,,fii potolita, nu mai fi atât de implicată și pasională!"
Oh, dacă tăceam......sau ,,zi ca ei, fă ca tine!" E ușor când nu te simți implicat cu adevărat, e greu să ,,numa zic".
Invidia e, cu toate că nu imi voi potoli eu potopul ăsta ce e din construcție, poate pentru că nu s-au implicat prea mult, ci și-au văzut de viață, fără patos, fără intensitate. Că nu iau totul atât de ,,în serios" și că nu uită că aici e un joc. Știu că au de-a face cu un bazin, un loc finit de manevră iar viața reală, atât a celor care scriu frumos, cât și a celor care citesc cuminte sau uneori dau un like cuminte, la poză, nu la conținut (cum și eu voi insera), se întâmplă cel puțin 7 metri mai la dreapta.
Scrollând standard prin bucățile de vieți prezentate, riști să zici că e realitate, nu mai zic de autorușinare, prin care trec, că nu am primit sâmbăta trecută 100 de lalele dar și mai vinovată mă simt trezindu-ma răutăcioasă, că invidiez, comparar și respir sentimente de inutilitate.
O colegă îmi spunea demult: „Atât de importantă crezi că ești pentru acel om, încât crezi că te va șterge?”
Oh… pedala orgoliului apăsată la maxim. Mai știu eu cm e când accelerația se confundă cu frâna…
Apoi îmi amintesc că și eu am fost, uneori, cea care a apăsat butonul delete. Mergi mai departe.
E un buton bun. Dar e diferit de viața reală.
Am oameni care mă supără lunile astea și totuși voi rămâne. Nu pentru că trebuie, nu pentru că sunt obligată și nu doar pentru că suntem din același sânge și familie.
Ci pentru că așa îmi sună viața: nu ca niște bucăți decupate de cer, ci ca o mirare în fața cupolei nesfârșite de deasupra capului meu o cupolă care nu se termină la capul, mintea și trăirile mele.
O cupolă care îmi aduce mereu aminte, cât de mult greșesc...
Și cât de mult vreau și muncesc să mă schimb.
Cupola îmi aduce aminte că nici mama nu are dreptate dar nici eu.😁 Deci nici bazinul virtual sau unul sau altul. E un shared greu, obositor și încă omenesc.
Și rămâne suferință...oare ,,butoanele" au habar despre ce înseamnă asta?
