26/03/2026
În căutare de chilipiruri și banalități
Există un tip de oameni pe care îi recunoști aproape imediat, cei care trăiesc din ecouri. Îmi e teamă, în ultima vreme, tot mai mult, de acele ,,camere de ecou", de obicei un grup, un cerc, un ghid și o direcție unică, fără de care, vrând- nevrând nu iti primești motivul aderării, acceptarea.
Cei cu ecoul nu creează, ci reflectă. Nu construiesc, ci împrumută. Îi vezi cm se aprind brusc, aproape spectaculos, atunci când descoperă o idee nouă, de obicei, a altcuiva (sau ne vezi când ne aprindem brusc, că fiecare suntem, în cate o cameră de ecou). O prind din zbor, ideea, o îmbracă într-un strat marțipan alb de entuziasm și o poartă ca pe o revelație personală. Pentru o clipă, par transformați.
Entuziasmul lor e autentic dar fragil. Este un foc de paie: izbucnește intens, luminează puternic și se stinge aproape fără urmă. În acele momente, trăiesc un fel de extaz, o descătușare de emoții care îi face să creadă că, în sfârșit, au găsit sensul, direcția, poate chiar o versiune mai bună a lor înșiși. Vorbesc mult despre ce vor face, despre cât de diferit va fi totul de acum înainte. Își proiectează viitorul cu o siguranță dezarmantă.
Este fix problema că ,,viitorul nu poate falsificat". Dacă cineva jură că s-a schimbat, cine ești tu să nu îl crezi?
Se trage un zid de ,,înainte" și ,,după", o transformare incredibilă și nemaivăzuta cracăneaza linia dintre ,,aleși" și ,,nealeși".
Și totuși, ceva lipsește.
Ideea, deși preluată cu pasiune, nu prinde rădăcini. Nu devine acțiune. Nu se transformă în efort, în disciplină, în continuitate, în stat cu zdrențele și calvarul plictisului, cotidianului și colocvialului. Pentru că nu le aparține cu adevărat. Este ca o haină frumoasă, dar străină, împrumutată, dată jos de pe manechin și luată ,,la jumate", care nu se așază niciodată perfect pe umerii lor. Iar când entuziasmul inițial începe să se stingă, rămâne un gol greu de ignorat, iar dezamăgire, iar ,,ei-de-vină".
Golul acela nu e doar lipsa ideii. Este lipsa unei ancore interioare.
Atunci apare frustrarea. Senzația că viața e nedreaptă, că ceilalți au mai mult noroc, mai mult talent, mai mult sens. Apare convingerea că nu sunt înțeleși, că lumea nu le vede potențialul. Dar, în realitate, nu lumea îi respinge, ci ei nu au rămas suficient de mult lângă propriile alegeri încât să le dea formă.
Acești oameni nu sunt lipsiți de sensibilitate sau inteligență. Dimpotrivă, sunt adesea foarte receptivi, înzestrați, îți pot broda continente, cânta melosuri de înțelepciunea vieții trăite, sună extraordinar, foarte deschiși, poate chiar prea ușor de impresionat. Problema lor nu este lipsa ideilor, ci incapacitatea de a rămâne. De a duce până la capăt. De a transforma scânteia într-un foc constant. De a sta și cu cenușa de după, de a mai și asculta, de a zice psalmul de 399 ori, nu o dată, vânand revelația, ci ani, strângând în pumn resemnarea.
Pentru că adevărul este simplu și incomod: entuziasmul nu construiește nimic de unul singur. Este doar începutul. Restul ține de răbdare, de repetiție, de asumare, lucruri care nu mai au nimic spectaculos în ele. Dimpotrivă, au straiele ferfenițate și alămurile sparte, ale extazului inițial.
A copia o idee e ușor. A o trăi, însă, cere ceva mult mai profund: asumare. Iar fără aceasta, orice revelație, oricât de intensă, se transformă inevitabil într-o altă iluzie consumată prea repede.
Și astfel, ciclul se repetă.
Oh, se repetă.
Stau în căutare de chilipiruri și banalități...
