18/10/2025
Autor: Psiholog Dr. Celestina Dumitriu
“Cele zece chipuri ale procrastinării.
Există momente în care nu putem porni, deși vrem. Privim spre ceea ce avem de făcut ca spre o ușă închisă, iar mâna care ține cheia tremură.
Ne învinovățim, ne rușinăm, ne spunem că „Nu avem voință, dar rareori privim cu blândețe spre ceea ce se ascunde dedesubt: procrastinarea nu este lene, ci o formă sofisticată de autoapărare emoțională. Ea vorbește despre anxietate, perfecționism, rușine, neputință, teamă de pierdere sau teamă de succes. Și de multe ori, are surori care îi seamănă atât de bine, încât le confundăm.
Hai să le privim pe rând, ca pe zece oglinzi care ne arată moduri diferite în care mintea spune: „Încă nu pot”.
1. Evitarea
Evitarea este ca o umbră care se strecoară între tine și disconfortul tău. Se formează devreme, din nevoia de a te proteja de ceva ce a fost prea intens – o critică, o rușine, o respingere. Când simți din nou acel ecou, psihicul spune „Nu acolo, nu acum”.
De aceea, amâni să scrii un mail important, să răspunzi cuiva, să termini un proiect.
Evitarea seamănă cu procrastinarea prin fuga de emoția inconfortabilă, dar este mai profund inconștientă; este o reacție reflexă, nu o alegere. E ca și cm o parte din tine ar închide ochii când vine lumina prea tare.
2. Perfecționismul
Perfecționismul poartă haine elegante, dar ascunde o frică veche: „Dacă greșesc, nu voi mai fi iubit.” Procrastinarea perfecționistului este o formă de control: „Nu încep, ca să nu ratez”. Amâni pentru că nimic nu e destul de bun, pentru că vrei ca totul să fie impecabil, dar în adânc, îți este teamă să fii văzut în imperfecțiune.
Ambele mecanisme se hrănesc din frica de eșec, dar perfecționismul poartă o mască nobilă: îți spune că este despre calitate, când de fapt e despre rușine. Este ca și cm ai picta cerul, dar n-ai lăsa niciodată soarele să se usuce pe pânză.
3. Autosabotajul
Autosabotajul este acel moment paradoxal în care îți tai singur aripile, temându-te de înălțime. Apare atunci când, în inconștient, reușita este asociată cu durerea: cu presiunea, cu pierderea iubirii, cu invidia altora. Așa că, în loc să te ridici, rămâi pe loc.
Seamănă cu procrastinarea prin blocajul între intenție și acțiune, dar este mai adânc: o parte din tine apasă frâna pentru a te ține în siguranță.
Este ca o parte interioară care spune: „Mai bine nu te duci, este prea periculos să fii acolo sus.”
4. Pasivitatea învățată
Când ai trăit ani la rând experiențe în care efortul tău n-a contat, mintea învață să nu mai încerce. Pasivitatea învățată este o rană înfășurată în resemnare: „Degeaba fac ceva, oricum nu se schimbă nimic.” Se formează din experiențe repetate de neputință și control.
Procrastinarea seamănă cu ea în lipsa acțiunii, dar aici sursa este neîncrederea totală în propria eficiență. Este ca un cal care, după multe lovituri, nu mai trage căruța nici când lanțurile s-au rupt.
5. Reglarea emoțională deficitară
Unii oameni nu amână sarcina, ci emoția care vine odată cu ea. Scrierea unui raport, de pildă, poate activa teama de evaluare sau rușinea de a nu fi suficient. Și atunci, mintea amână nu munca, ci suferința.
Procrastinarea este, de fapt, o strategie de auto-liniștire.
Diferența e că, aici, corpul și mintea cooperează: se retrag pentru a-și regla intensitatea internă. E ca o mare care se retrage puțin înainte de a aduce valul potrivit.
6. Depresia mascată
Când energia vitală e stinsă, psihicul nu mai poate acționa.
Depresia mascată poate arăta ca procrastinarea, dar nu e o alegere: e o oprire forțată, un semn că viața interioară are nevoie de reîncărcare. Nu amâni pentru că nu vrei, ci pentru că nu mai poți.
În spate este o tristețe nespusă, o oboseală adunată, un sens pierdut. Este ca o pasăre care stă pe marginea cuibului, nu pentru că se teme să zboare, ci pentru că e rănită la o aripă.
7. Teama de succes
Puțini recunosc că succesul poate fi la fel de înspăimântător ca eșecul. El aduce vizibilitate, responsabilitate, așteptări.
Unele părți din tine pot simți că succesul este o trădare a familiei, a loialităților vechi, a celor rămași în urmă. Și atunci amâni.
Procrastinarea seamănă cu teama de succes prin frâna în fața progresului, dar aici motivația e subtilă: frica de consecințele luminii. Este ca o floare care ezită să se deschidă, temându-se că o va arde soarele.
8. Disocierea ușoară
Când o sarcină te copleșește, mintea se rupe puțin de corp și de prezent. Te pierzi în rețele sociale, visezi, te ridici de zece ori să bei apă. Pare lene, dar e o formă blândă de disociere, ca o ieșire temporară din contact.
Seamănă cu procrastinarea prin absență, dar diferența este corporală: aici corpul îngheață, atenția se dizolvă, iar tu devii spectatorul propriei neputințe. Este ca o ceață care se așază între tine și drum, până când se limpezește aerul dinăuntru.
9. Amânarea
Amânarea este cea mai blândă dintre toate. Uneori, ea e o formă de înțelepciune emoțională – a ști când nu este momentul potrivit. Se formează ca o strategie de reglare: „Acum nu am resurse, voi reveni când pot.”
Seamănă cu procrastinarea prin suspendarea acțiunii, dar se diferențiază prin intenție:
• amânarea e conștientă și uneori protectoare,
• procrastinarea e involuntară și plină de vinovăție.
Este ca o pauză între două respirații, necesară pentru a prinde ritmul vieții.
10. Ruminația
Ruminația este cea care pare activă, dar nu produce mișcare. Gândești, analizezi, planifici, te îndoiești. Totul se petrece în minte, nimic nu se concretizează. Se formează din nevoia de control și frica de greșeală: dacă totul e în analiză, nu ești vulnerabil la eșec.
Seamănă cu procrastinarea prin imobilitate, dar este mai cognitivă, mai raționalizată.
Este ca o roată care se învârte în nisip, ridicând mult praf, dar fără să înainteze.
În loc de încheiere
Procrastinarea nu este o slăbiciune de caracter, ci o formă de protecție. Ea ne arată locul unde mintea noastră se teme să pășească, unde o parte din noi are nevoie de încurajare, de siguranță, de sens.
Atunci când o privim nu cu judecată, ci cu curiozitate și compasiune, începe să se topească. Și, încet, în locul amânării apare mișcarea firească a vieții: un pas mic, dar real, spre împlinirea noastră.
Indiferent în care dintre aceste zece chipuri te regăsești, fie că amâni din frică, din epuizare, din perfecționism sau din neîncredere, încearcă să te privești cu blândețe. Nu ca pe cineva care „Nu face destul”, ci ca pe cineva care a învățat cândva să se protejeze așa cm a putut.
Procrastinarea nu este dușmanul tău, ci un semn că în tine există o parte care are nevoie de încredere, de ritm, de înțelegere. Iar printr-un sprijin psihoterapeutic, poți să descoperi cm s-au format aceste mecanisme, ce rol au avut și cm le poți transforma în aliați ai creșterii tale.
Pentru că dincolo de amânare, se află mereu o dorință de viață care așteaptă să fie ascultată.”
Psiholog Dr. Celestina Dumitriu
