25/02/2026
❗️❗️❗️ mai clar de atat, nu cred ca se poate.
Vreau să vă încurajez să vorbiți despre abuzuri suferite în cadrul terapiei.
Terapia trebuie să fie un spațiu sigur pentru beneficiari, terapia nu este spațiu de er***sm și în terapie nu se nasc marile iubiri.
Psihologia nu este o meserie de farisei, de vraci și de Don Juani, practica meseriei noastre are delimitări științifice și etice, iar delimitările astea există exact pentru că beneficiarul intră în cabinet cu o vulnerabilitate reală, cu o nevoie legitimă de sprijin, iar puterea din relație este asimetrică prin definiție.
În absolut nicio circumstanță un psiholog NU își folosește poziția pentru a împinge cadrul spre ambiguitate, pentru a testa reacțiile clientelor, pentru a introduce un subtext erotic în cabinet, pentru a trimite mesaje cu dublu sens, pentru a cere detalii intime în afara oricărei justificări clinice, apoi pentru a lăsa clienta din fața lui să se întrebe dacă a exagerat, dacă a înțeles greșit, dacă e ea prea sensibilă. Spun “clientelor”pentru că, în majoritatea cazurilor, vorbim despre terapeuți bărbați și beneficiare femei.
Nu există justificare pentru ca tu să te simți ca o prezență care aduce o componentă erotică în cabinetul terapeutului tău.
Niciodată.
NICIODATĂ
Un terapeut nu are voie să îți facă avansuri, nu are voie să flirteze, nu are voie să îți propună întâlniri în afara unui cadru justificat, să poarte conversații cu tentă sexuală sau personală care schimbă sensul relației, nu are voie să creeze o atmosferă în care tu simți că trebuie să îți gestionezi corpul, vocea, hainele, cuvintele, doar ca să nu alimentezi ceva ce nu are legătură cu terapia. Faptul că tu ești într-un proces terapeutic înseamnă că ești într-o poziție de vulnerabilitate, înseamnă că te poți găsi uneori într-o dependență contextuală de cadrul acela, înseamnă că mintea ta are tendința să caute siguranță și semnificație acolo unde primește atenție, și tocmai asta face abuzul în terapie atât de perfid, pentru că folosește una dintre cele mai sensibile nevoi umane, nevoia de a fi văzută și primită, ca să obțină pentru terapeut o gratificare personală.
Un terapeut nu are voie să îți ceară detalii explicite despre viața ta sexuală atunci când tema nu este direct legată de obiectivele clare ale terapiei și atunci când nu există o formulare transparentă a intenției clinice, un acord informat, un limbaj adecvat și o atenție reală la limitele tale. Există o diferență ușor de simțit în corp între explorarea unei dificultăți relevante pentru suferința ta și exploatarea curiozității sau excitației celui din fața ta. Recunoști diferența prin câteva semne clare, ușor de urmărit: întrebările au un scop formulat și rămân legate de tema pentru care ai venit, sau alunecă spre detalii intime fără să ți se explice de ce ar fi necesare; când spui „aici mă opresc” terapeutul îți respectă limita imediat, sau insistă, reformulează și te împinge să continui. Tonul rămâne profesional, iar limbajul rămâne adecvat cadrului, sau devine familiar, personal și neadecvat, comunicarea dintre ședințe rămâne strict administrativă, legată de programări și clarificări de cadru, sau apar mesaje ambigue, complimente personale și testări de limite. Diferența se vede și în ceea ce rămâne în tine după ședință: pleci mai calmă mai așezată, cu mintea ordonată și cu corpul mai liniștit, sau pleci tulburată, cu tensiune în corp, cu o neliniște persistentă și cu senzația că, data viitoare, va trebui să îți calculezi postura și cuvintele, ca să eviți o intruziune care nu are ce să caute într-un cadru terapeutic.
Un terapeut nu are voie să îți facă sugestii despre cm să te porți sexual cu partenerul tău, nu are voie să îți recomande gesturi, poziții, scenarii, nu are voie să își dea cu părerea despre viața intimă ca și cm ar fi un drept profesional implicit. Intervenția în sexualitate presupune competență specifică, contract terapeutic explicit, delimitare clară și o intenție clinică fără echivoc. În rest, orice glisare spre sfat sexualizat, chiar împachetat în limbaj pseudoștiințific, rămâne o depășire de cadru.
Dacă în orice moment apare neliniște, disconfort, senzația de invadare a spațiului personal, senzația că ești evaluată printr-o lentilă sexualizată, ia-ți semnalul în serios. Transferul există, proiecțiile există, atracția poate apărea, iar asta face parte din realitatea psihologică a relațiilor. Responsabilitatea pentru gestionarea acestor fenomene îi aparține terapeutului, pentru că el are upper hand, el stabilește cadrul și el are obligația să protejeze acest cadru. Un profesionist integru clarifică, repară, restabilește limite, recunoaște impactul posibil pe care o intervenție accidentală o poate avea asupra beneficiarului, oprește orice alunecare spre ambiguitate și readuce siguranța dacă a destabilizat din greșeală cadrul. Un profesionist fără integritate minimizează, întoarce situația împotriva ta, îți spune că exagerezi, că e parte din proces, că “așa se lucrează”, apoi te lasă cu rușinea în brațe, ca și cm rușinea ar fi dovada că tu ai o problemă, nu dovada că ceva a fost încălcat.
Un cadru terapeutic sigur înseamnă că poți vorbi despre orice fără teamă că va fi folosit împotriva ta, fără frica de a fi reinterpretată pentru un scop străin de terapia ta.
Siguranța emoțională, integritatea fizică și dreptul tău la limite clare nu se negociază.
Când limitele îți sunt încălcate, nu stai să vezi cm evoluează situația, nu îți spui că ai rezistențe, nu îți spui că ai nevoie de mai mult timp. Când limitele sunt încălcate, pleci.
Pleci chiar dacă terapeutul părea “bun” până atunci.
Pleci chiar dacă are reputație bună.
Pleci chiar dacă mintea ta încearcă să găsească explicații care să salveze relația terapeutică, pentru că ai investit bani, speranță și fragilitate în ea.
Terapia nu este locul în care îți găsești partenerul. Terapia este locul în care îți recapeți demnitatea, libertatea interioară și capacitatea de a trăi cu tine fără să te micșorezi ca să rămâi acceptată.
Să te simți expusă erotic, testată, sedusă sau evaluată sexual de omul căruia i-ai dat acces la zone sensibile din tine înseamnă abuz de putere.
Nu e o tehnică.
Nu e o strategie.
Nu e o parte “profundă” din proces.
E o încălcare a limitelor cadrului de interacțiune și un abuz.
Terapia este locul în care să te simți protejată, auzită, respectată. Dacă asta lipsește, nu mai vorbim despre terapie.
Indiferent că omul respectiv se numește psiholog, terapeut, coach, vindecător, șaman, guru sau vedetă, abuzul e abuz, iar titlul, popularitatea, diplomele nu legitimează un abuz.
Terapeutul are obligația să păstreze un cadru terapeutic sigur, iar obligația asta nu este o chestiune de „stil” sau de preferință personală, este o condiție de bază a profesiei. Un terapeut integru nu îți cere să demonstrezi ce a greșit , nu te contrazice prin explicații despre cât de bine intenționat este, nu îți ridiculizează intervenția, nu îți cere să te liniștești, nu îți spune că „așa se lucrează”, nu îți mută atenția spre transfer ca să scape de responsabilitate, face ceea ce trebuie să facă: clarifică, delimitează, formulează explicit ce este permis și ce nu este permis în cadru, își asumă faptul că a produs un impact, repară ruptura, îți redă sentimentul de siguranță.
Când în locul reașezării cadrului primești minimalizare, ocolirea subiectului, ironie sau explicații menite să te facă pe tine responsabilă pentru reacțiile lui, iar discuția se mută de la limitele încălcate spre presupusele tale „proiecții”, ai un semnal suficient de clar că spațiul acela nu mai este sigur. În momentul acela, ieșirea din terapie este o decizie pe care e important să o iei fără negocieri și fără discuții suplimentare în care să ți se erodeze iar percepția. Pasul următor este raportarea către comisia de etică a Colegiului Psihologilor din România, formulată factual și precis: notezi datele și intervalele aproximative, descrii comportamentele concrete, redai pe scurt replicile relevante, menționezi dacă au existat mesaje scrise, invitații în afara cadrului terapeutic, insinuări sau solicitări de detalii intime fără justificare clinică, atașezi capturi de ecran și păstrezi orice dovadă, iar în sesizare ceri explicit analizarea încălcării limitelor profesionale și luarea măsurilor disciplinare prevăzute de codul deontologic.
Adresele de mail pt.sesizări sunt:
deontologie@alegericpr.ro
registratura@copsi.ro
E lung, însă am să adaug și asta.
Relația terapeutică are limite clare, stabilite de codul etic și de legislația în vigoare.
Aceste limite protejează clientul și păstrează terapia într un cadru profesional, sigur și predictibil.
Terapeutul are obligația să respecte rolul profesional, să evite amestecul de roluri și orice formă de influență sau presiune care poate afecta autonomia clientului. Când cadrul este respectat, clientul poate vorbi liber, poate refuza, poate cere clarificări și poate opri procesul fără teamă, fără rușinare și fără condiționări.
ABUZUL NU E DOAR SEXUAL
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să își amestece rolul cu cel de influencer, în sensul în care îți cere să fii publicul lui, să îi susții campaniile, să îi distribui postările, să îi cumperi produsele ca semn de loialitate.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să își lase participanții din grup să se atace, să se umilească, să se expună forțat, fără intervenție fermă, pentru că într-un grup terapeutul are rol de conductor al cadrului, iar non-intervenția nu e neutralitate.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să conducă grupuri sub eticheta de terapie, fără criterii de selecție, fără reguli de confidențialitate, fără structură de intervenție în crize.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți facă teamă de raportare, să îți spună că nu ai dovezi, că nu o să te creadă nimeni, că vei fi judecată, că te vei face de râs.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți ceară să îi protejezi reputația, să nu spui nimănui ce s-a întâmplat, să „rezolvați între voi”.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să își folosească statutul public ca armă, să îți sugereze că nu are cm să greșească fiindcă e cunoscut, că lumea îl apreciază, că are sute de clienți, că are diplome, că e invitat la TV, pentru că statutul nu este scut etic.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să își creeze o imagine publică de omnisciență, apoi să îți transmită în ședințe că el știe mai bine decât tine ce simți, ce ai trăit, ce ai intenționat, să te corecteze când îți descrii propria experiență.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să practice ședințe la ore imposibile, în spații improprii, în timp ce face cumpărături, cu camera închisă și zgomot de fundal.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți propună pachete de tip abonament cu promisiuni vagi, să îți vândă „transformare în 21 de zile”, să îți spună că dacă nu cumperi următorul program înseamnă că te autosabotezi.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să ceară clientului să lase recenzii, să posteze testimoniale, să facă tag, să scrie comentarii publice despre cât de mult l-a ajutat, să trimită alți clienți, să devină agent de recomandare.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să își transforme cabinetul într un canal de marketing, în care ședințele sunt împinse subtil spre a produce povești vandabile, iar clientul ajunge să simtă că, dacă nu are o revelație spectaculoasă.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți folosească povestea în spațiul public, în traininguri, în podcasturi, în postări, în exemple „anonimizate”.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți transforme diagnosticul într o armă, să îți spună că dacă pui întrebări ești „borderline”, dacă ai nevoie de claritate ești „obsesivă”, dacă te enervezi ești „narcisică”, dacă te retragi ești „evitantă” etc
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți ceară să te izolezi de familie sau prieteni, să îți spună că oricine te avertizează „nu înțelege” și că singurul spațiu sigur rămâne cabinetul lui.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți creeze o dependență prin acces permanent, mesaje zilnice, apeluri noaptea, „sunt aici oricând”, apoi să îți retragă brusc prezența ca formă de pedeapsă când îl contrazici, pentru că aceasta este o dinamică de control.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți ceară nudes, fotografii cu corpul, filmări, „ca să analizăm”, sau să îți spună că are nevoie de imagini pentru a înțelege trauma corporală, pentru că aceasta este o încălcare gravă a limitelor, indiferent cât de frumos e ambalată în limbaj de somatică sau integrare.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți spună că, dacă nu ești de acord cu aceste „metode”, ești blocată, rigidă sau prea rațională, pentru că asta e presiune mascată în pseudo psihologie.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să amestece tehnici de hipnoză, respirație holotropică, inducție intensă, privare de somn, post sau restricție alimentară cu promisiuni de deschidere a conștiinței, fără screening, fără consimțământ informat, fără evaluare de risc și formare prealabilă care să justifice tehnica.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți propună ceremonii cu ayahuasca, cacao, kambo, rapé sau orice alt ritual „de curățare”, prezentat drept intervenție clinică.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți interpreteze orice reacție adversă drept „rezistență” sau „ego” și să te împingă să continui, pentru că o reacție adversă poate fi anxietate masivă, panică, derealizare, paranoia, insomnie, idei grandioase, accelerare psihică.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să își creeze un rol de guru sau facilitator, să îți spună că are acces la „cercuri private”, retreaturi, ceremonii, ghizi, șamani, și să te invite să intri în această lume prin el.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți promită rezultate rapide, „resetare”, „vindecare într o sesiune”, „traumă scoasă din corp”, pentru că promisiunile de tip miracol sunt aproape întotdeauna o formă de marketing sau de narcisism profesional.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să minimizeze riscurile reale, mai ales la persoane cu vulnerabilitate la psihoză, tulburări bipolare, istoric familial relevant, episoade disociative sau traumă complexă, prin fraze care romantizează substanța ca „medicină” pentru orice, pentru că asta poate duce la decompensare.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți procure substanțe, să îți dea contactul „cuiva de încredere”, să îți explice cm se administrează, ce doză să alegi, cm să îți pregătești set and setting, sau să îți facă un plan de sesiune acasă, pentru că asta nu mai este psihoterapie, este facilitare directă a consumului.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți propună consum de psihedelice, microdozare sau orice substanță controlată, sub forma unui „experiment” care ar accelera procesul, pentru că în momentul în care recomandarea trece dinspre psihoterapie spre ingestie de substanțe, intri într un teritoriu de risc medical, legal și etic.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți folosească identitatea religioasă în mod manipulator, să se prezinte ca „ales”, „trimis”, „ghid”, să pretindă autoritate morală absolută, să îți spună că „Dumnezeu îți vorbește prin mine”.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să îți refuze dreptul de a avea îndoieli religioase, să te împingă să alegi între credință și sănătate psihică, să îți spună că întrebările tale sunt „păcat” sau „rebeliune”.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să amestece spiritualitatea cu tehnici care promit vindecare rapidă fără bază, să îți vândă „curățări energetice”, „aliniere de chakre”, „karma familială” ca explicație suficientă pentru traumă, să îți spună că ai „blesteme”, sau să îți ceară bani pentru ritualuri diverse.
În terapie nu se întâmplă ca terapeutul să folosească rușinarea pe teme de sexualitate, să îți spună că ești „prea” sau „insuficient”, să îți interpreteze orientarea sexuală ca simptom, să îți sugereze conversie, să îți pună întrebări intime care nu au legătură cu obiectivele tale, sau să îți dea lecții despre ce ar fi „normal”, pentru că sexualitatea este zonă de vulnerabilitate majoră.
