Ioana Andea

Povestea mea

În liceu am fost mereu atrasă de filozofie, logică, psihologie și cărți biografice. Îmi puneam mereu întrebări și analizam ce fac și gândesc alți oameni. De exemplu, mă întrebam ce îi determină pe unii să provoace durere sau suferință semenilor, dacă suferirea unei nedreptăți generează neapărat răzbunare sau cm unii copii proveniți din familii dezavantajate reușesc totuși în viață. Cu aceste întrebări în minte, și cu multe altele similare, am realizat că psihologia este un domeniu care încearcă să ofere răspunsuri științifice la astfel de întrebări. Fiind printre primele generații după Revoluția din 1989, concurența la această facultate era foarte mare, ajungând la 16 persoane pe un loc. Să nu uităm că, din cauza comunismului, facultatea de psihologie fusese scoasă din peisajul academic românesc pentru o perioadă de 12 de ani. Cu toate acestea, într-un final, am reușit să devin studentă la psihologie.

În timpul facultății, am fost interesată de psihologia copilului, diagnostic, psihoterapie și psihiatrie. Cei patru ani de studiu au trecut repede și iată-mă, psiholog. Primii ani de muncă i-am petrecut lucrând ca psiholog în case de copii. Mi-am dorit mereu să observ și să scot la lumină potențialul fiecărui copil cu care interacționam, pentru a-l putea cultiva. Am lucrat cu copii ai străzii, cu copii dezavantajați social, dar și cu fete abuzate. Marea mea provocare a fost să ofer sprijin fiecărui copil, să le ofer direcție, îndrumare și să-i ajut să înțeleagă mai bine contextul lor de viață și de familie, pentru o adaptare mai bună la realitate. Munca cu copiii străzii a fost cea mai dificilă. Am încercat continuu să găsesc o structură, un concept care să aibă un impact real și care să-i ajute pe copii să devină funcționali. Provocarea și tensiunea emoțională, frustrarea și furia au atins cote maxime. Mă simțeam epuizată și realizam că sunt ineficientă. Cumva, îmi asumam prea multă responsabilitate, în timp ce copiii își asumau foarte puțină. Deseori copii se întorceau în stradă, ceea ce afecta întregul program al casei și încărca personalul cu mai multă muncă, dar cu rezultate reduse. Simțeam cm efortul nostru, ca echipă, era adesea fără impact. Nu reușeam să-i motivăm suficient încât să găsească un motiv pentru care să nu se întoarcă în stradă. Minciuna era frecvent folosită de acești copii, ceea ce îngreuna și mai mult munca mea. Mulți erau agitați, incapabili să-și găsească liniștea și locul, aveau o tendință de a distruge rapid bunurile primite și erau adesea agresivi. Fiind singurul psiholog din instituție, mă aflam în situația de a găsi și de a gândi un mod de abordare pentru acești copii, cu nevoi profunde. În căutările mele, m-am lovit de conceptul de limite. Această structură clară a oferit un cadru eficient pentru abordarea copiilor. Prin aplicarea limitelor, copiii au început să învețe să se definească pe ei înșiși, să înțeleagă unde se termină ei și unde începe altcineva. Au devenit puțin mai responsabili, învățând să se respecte atât pe sine, cât și pe ceilalți. Aplicarea limitelor i-a ajutat să reducă impulsivitatea, comportamentul agresiv și sfidarea autorității. Munca mea a devenit astfel mai focalizată și a început să aibă un impact real, reducându-mi stresul, frustrarea și furia. Acesta a fost un punct de cotitură în munca mea cu copiii. De-a lungul anilor, această metodă de a stabili limite copiilor a fost constant îmbunătățită atât în munca mea de psiholog, cât și ca mamă, cu propriii mei copii, acasă. Această strategie de a aplica limite în mod practic și concret doresc să ți-o împărtășesc și ție, pentru a-ți ușura munca și a-ți crește eficiența ca părinte. VIZIUNEA mea este de a avea tot mai mulți părinți pregătiți să contribuie activ la dezvoltarea copiilor lor și la pregătirea acestora pentru viitor, prin stabilirea unor limite sănătoase. Astfel, putem crește o generație de tineri responsabili, capabili să ia decizii corecte și să își asume răspunderea pentru acțiunile lor.