07/06/2025
De unde apare un răspuns ostil la o atenționare?
A trecut fiecare, bănuiesc, prin situația de a fi remarcat ceva ce nu era ok în comportamentul unei alte persoane, făcându-și probleme: dacă și cm să adresez problema. Știu că avem o faimoasă zicală ce ne descurajează de la a ne concentra pe paiul din ochiul altuia, conștientizând că avem o bârnă în ochiul propriu. Însă această zicală poate să fie folosită într-un moment sau scop nepotrivit de un interlocutor care îți respinge contribuția. Atât cel ce critică, cât și cel ce se simte criticat și vrea să contra-critice, sunt la risc de a practica agresiuni mai mult sau mai puțin mascate, într-un conflict derutant și dăunător, în care bunele intenții încep să capete iz de altceva.
Este perfect normal ca în colaborările dintre oameni, fie în viața privată, fie în cea profesională sau organizațională, să existe acorduri bilaterale de a comunica unii cu alții despre impactul observat al faptelor, spre a putea corecta cursul acțiunii în acord cu valorile, principiile și scopurile stabilite de comun acord.
Analiza tranzacțională relevă beneficiile imense ale unor astfel de contracte sau puneri de acord că vom cere, oferi, primi și refuza feedback într-un mod respectuos, rezonabil, bazat pe încredere reciprocă și angajament autentic în relație față de ce este sănătos și bun. Totuși, acest tip de acordare prealabilă pare mai degrabă o raritate în partea asta de lume și, mai mult, deseori, oricât de profesional și de bine intenționat este un comentariu, cineva ar putea reacționa ostil la acesta. Unii oameni, uneori sau mai tot timpul, se manifestă defensiv, având senzația că orice atenționare (dară-mi-te critică, fie ea și constructivă) este un gest ostil – le provoacă rușine, frică, neliniști în legătură cu imaginea de sine, etc, iar reacția lor ostilă față de o binevoitoare încercare de a le influența abordarea, chiar dacă ar fi în beneficiul lor, apare ca un reflex de preluare a controlului pe care simte că l-a pierdut. Aici vorbesc de atenționările bine intenționate, ok formulate și nu de criticile lipsite de considerație sau chiar de fundament etic.
Fondul emoțional din care un om e ostil, în critică sau în retro-critică, este unul de neîncredere în intențiile interlocutorului, mai ales dacă relația cu acesta sau cu ceilalți în general are un istoric tensionant. Alții sunt doar mai rezistenți la schimbare, mai conservatori, preferând să rămână în zona lor de disconfort familiar, decât să simtă amenințarea noului care vine prin acceptarea unui comentariu ce vine la pachet cu o oportunitate de dezvoltare pentru ambele părți.
În unele relații de lungă durată frica de comentariu corectiv sau de reacțiile emoționale și comportamentale nefaste la un comentariu corectiv, erodează în timp din calitatea comunicării, din autenticitatea conexiunii intime, din sentimentul de încredere și din motivația de a mai rămâne împreună. Undeva pe acest parcurs usturător, unele cupluri apelează la psihoterapie și aduc o provocare foarte interesantă pentru terapeut: „Fă-ne ceva, fără să ne faci nimic. Fă-ne să vorbim deschis în timp ce ne îngrozește această perspectivă, dar să nu ne faci să vorbim cu adevărat deschis, pentru că-i periculos.”
Ajutorul oferit de terapeut are multe forme de manifestare, unele nu ni-s clare nici nouă în primă fază: adică nu ne dăm seama că am ajutat, decât după mai mult timp, în care poate chiar ne-am îndoit serios de intervențiile respective, văzând urmările momentane. Având această experiență în spate, mai spunem cuplurilor: s-ar putea să fie mai rău înainte să fie mai bine. Îi avertizăm cumva, să nu fugă din fața greului dacă mai găsesc în ei un pic de putere să-l parcurgă împreună cu noi sau, dacă simt că e prea greu, să semnaleze ca să încetinim ritmul, să mai lubrifiem procesul, să mai luăm o pauză, să mai generăm un acord ca schelă mai solidă pentru partea de muncă mai dificilă.
Revenind însă la situația în care avem de oferit o atenționare cu potențial corectiv, cm am putea menține un minim de funcționalitate, știind că poate să rănească sau să sperie sau să atragă o pedeapsă?
Există câteva principii generale referitoare la calitatea exprimării, dar nu o soluție universală la cm să ne protejăm pe noi înșine și unii pe ceilalți -- e nevoie să fim creativi și angajați etic.
👉 de regulă este mai bine să spui „ce” în loc de „cum” sau „cine”: „m-a usturat gluma aceea la adresa mea,” în loc de „vorbești urât / ești nașpa” sau „ai greșit la faza asta”, „confunzi simțul umorului cu nesimțirea”
👉 e mai bine să spui „noi” sau „eu”, decât „tu”: în loc de „ai făcut-o de oaie”, mai bine „aș vrea să luăm în considerare și asta” sau „eu am impresia că x nu se potrivește cu ce ne-am propus”
👉 e mai bine să fie un comentariu scurt urmat de o tăcere, decât unul cu prea multe lucruri spuse, fiecare cuvânt având potențialul de a mai introduce o problemă în dialog și a devia atenția, de fapt, de la evidentul pe care dorim să-l iluminăm
👉 e mai bine uneori ca atenționarea să fie transmisă prin persoana potrivită, poate nu sunt eu aceea, la un moment dat sau pentru cineva anume: ”de la dvs a înțeles ideea, dar eu de câte ori i-am zis-o și n-a priceput-o…” spun uneori partenerii în terapie când au impresia că în sfârșit le-am dus sau tradus mesajul pe care de mult timp îl găseau suspendat la pereți.
👉 e mai bine să comunici comentariul corectiv dintr-o postură liniștită, concentrată pe scopul comun, iar dacă totuși stârnește o replică ostilă, să rămâi pentru câteva secunde, alături de propria persoană și reactivitate emoțională: „hmm, când reacționează așa, mă tulbur și eu, hai să mă liniștesc întâi și apoi vedem”
👉 e mai bine a nu intra în dispută dacă ți s-a răspuns ostil, întrucât replica ostilă invită replici ostile și astfel poate începe, involuntar, să escaladeze un conflict care probabil nici nu are temei să existe, care doar sabotează relația, doar pentru a îndepărta pe celălalt de acel ceva care-i este mult mai greu de suportat decât situațiile de conflict interpersonal obișnuite.
👉 e mai bine să îți investești energia în auto-reglarea afectivă proprie înainte de (sau în loc de) a te implica în co-reglarea afectivă a altuia, fie că e copil sau adult. În prezența unei persoane care reușește să se auto-regleze, cel mai puțin capabil de asta pe moment are un model de auto-reglare cu care se poate conecta, dacă vrea și dacă poate, ceea ce ar ajuta să ajungem cu toții mai devreme la liman.
Ce bune practici mai cunoașteți în situații ce implică reacții ostile la un feedback corectiv?
Pe această cale vreau să vă reamintesc că în contextul programului de practică intitulat „Întâlniri semnificative”, colega mea Amelia Boncea și cu mine am pregătit două ateliere pentru cupluri, unul introductiv și celălalt abordând crearea siguranței emoționale necesare comunicărilor corective în cadrul sistemelor familiale sau de cuplu și invităm pe cei interesați să ne scrie pentru a lua parte la o viitoare ediție, pe care o vom organiza fie în toamnă, în primăvara viitoare, sau când vom avea cel puțin trei-patru cupluri doritoare de o astfel de experiență de învățare transformatoare. Feedback-ul sau „retro-acțiunea” se manifestă în toate sistemele (biologice, tehnice, etc) cu scopul de a menține stabilitatea și echilibrul lor în față cu diferite influențe exterioare sau interioare. De aceea este unul dintre conceptele de abordat de fiecare dintre noi în arta conflictului domestic sănătos și constructiv.
