27/10/2025
Imaginea alăturată, pe care am cules-o cu telefonul la Habitat 1 Bastion Timișoara după un atelier de practică filosofică, reprezintă destul de bine cm arată viața mea: proiecte diverse, stiluri diverse, roluri diverse, mize diverse și de multe ori ajung să simt că "azi nu am avut nici o pauză pentru mine".
Așa cm arată spațiile foarte mici dintre exponatele alăturate, așa arată și agenda mea. În acele 15 minute în care merg dintr-un loc în altul, sunt tot pe telefon, rezolvând sarcini din celelalte proiecte. Din când în când, dacă dintr-o inconștiență odihnitoare ajung să "scrolez" la umbra unui șir deoameni care așteaptă la un ghișeu, îmi apar postări despre oameni care au murit de epuizare și sunt nevoită să mă întreb: oare și eu sunt din categoria asta demografică? Îmi iau contact cu corpul pe interior și mă iau la întrebări:
- îmi place ce fac? Pai da.
- pentru ce fac toate astea? La naiba, din angajament față de un bine colectiv pe alocuri slab definit. Sau poate fug de realizarea că viața e mai degrabă lipsită de sens. Sau poate alerg bezmetică pentru că la asta-s condamnați cei lacomi care nu se pot mulțumi cu un singur proiect și le trebuie să faca parte din câte zece simultan.
- dar nu cumva cu cât depun mai mult efort eu, cu atât mai mult au liber alții? Probabil merită niște reechilibrare a eforturilor din când în când. Dar poate chiar e o lume în care toți oamenii sunt așa de ocupați în zilele noastre de frica zilei de mâine, din exces de zel sau din faptul ca alții nu-si îndeplinesc partea de responsabilitate.
Aceste reflecții momentane sunt scurte. Mi le întrerupe o alarmă, pe care mi-o pun să nu uit sa las pe moment chestia de care m-am apucat și să plec să ajung la timp unde mai trebuie să ajung azi. Peste toate mai și zbârnâie notificările: azi, acum și alaltăieri trebuia să fie gata nu știu ce, cutare și cutare se inflamează emoțional colo și pe dincolo, mama se întreabă dacă mai trăiesc, iar nu știu cine vrea să știe când o să-i răspund, că nu-i frumos să-i dau cu "seen".
Epuizarea e un subiect fierbinte într-o țară care nu are legislație pentru a proteja oamenii de exploatare și de ei înșiși... O prietenă din Olanda a primit un an de concediu plătit pentru a se recupera din burnout și a-și alege o direcție mai sănăoasă în viață și în relația cu propriul angajator. Am invidiat-o puțin. Mi-ar plăcea să simt suport pentru recuperare. Mi-ar plăcea ca acesta să nu fie un pat de spital. Și mi-ar plăcea să nu fie considerat lene, hipersensibilitate, vină că mi-am făcut-o cu mâna mea și nu cu mâna colectivă.
Inspirându-mă din imaginea încărcată de opere de artă de la Habitat, contemplu părțile goale, care nu conțin nimic în afară de razele de soare și îmi amintesc cu plăcere momentele în care printre toate, am savurat cu corpul această lumină.
Pentru prevenirea burn-out-ului sau a epuizării este recomandabil să avem astfel de momente de respiro pe parcursul unei zile. Momente de încetinit ritmul și de contact cu sine: ce caut eu aici?
Efectiv ne dedicăm viața acelor lucruri cu care ne populăm clipele. Merită? Ne scapă de vreo realitate existențială? Ne ușurează existența sau devine greul existențial cu care ne-am obișnuit?
Dacă suntem deja în burnout sau nu, merită să verificăm cu un profesionist în sănătate mintală și să permitem unui psihoterapeut să ne acompanieze în "lipirea găleții" prin care ni se tot scurge pe nevăzute energia vitală. Dacă nu ne permitem toate astea atunci sperăm să avem în oamenii din jur (și în noi pentru alții) un dram de prietenie și disponibilitate din care să să apară întrebarea "ce mai faci și cm mai ești?" Nu ca ritual social, ci ca interes autentic pentru binele reciproc. Un timp de "mai stai puțin", prilej de reconectare și ieșire din vârtej, numai cât să reamintesc mie și altora că "things take time", în traducere: stați puțin, fraților, că n-am viteză de Chat GPT -- lucrurile importante și bine gândite necesită timp și tihnă să se coacă.
