20/11/2025
“Binele se multiplică”
💝
Un bullying fără precedent în medicina românească. Ce weekend trist.
Acesta e unul dintre principalele motive pentru care medicii tineri pleacă de la noi. Fix această bătaie de joc.
După ce colegii stomatologi de la altă facultate au auzit în amfiteatru un profesor spunând: “Doar nu credeți că vă învăț tot ce știu, că nu-s nebun să-mi cresc concurența în oraș!”, vă povestesc cm am fost întâmpinată în Anglia, eu, o tânără absolventă din Europa de Est.
Primul dentist la care am lucrat, un african senior, aproape de pensie.
M-a așezat pe scaun în biroul lui și mi-a zis: “Mirooona, orice ai nevoie, eu îți semnez.” Era primul meu interviu.
Și nu numai că mi-a semnat, dar m-a asigurat de întregul lui sprijin profesional.
Nu numai că m-a luat în cabinet pe lângă el, dar și-a lăsat pacientul cu gura deschisă în timpul unui endo și a venit, când l-am chemat. Mă împotmolisem la o extracție pe care aș face-o cu ochii închiși azi. Dar atunci… atunci să-l știu pe el acolo, Doamne, cât a contat!
De Giasemi, grecoaica dentistă care a fost mentorul meu, v-am mai povestit.
Lucram amândouă la același cabinet, ea 50 de ani, eu 20 și ceva. A început să-mi placă sushi de dragul ei! Efectiv o iubesc. Pentru tot ce am învățat. Mereu îmi zicea: Miruna, tu ai un mare avantaj de partea ta: Ai timp! Să-l folosești înțelept.
Niciodată nu am știut dacă se referă la relația cu soțul meu sau cu stomatologia, dar știu că avea dreptate. Ea întotdeauna avea dreptate și gusturi impecabile la orice.
Când am început amândouă să lucrăm, eu știam engleză foarte bine și să tastez la calculator. Ea știa stomatologie.
Făceam ture duble, să ne ajutăm reciproc. Ne înțelegeam din priviri.
Nu știu dacă vă puteți imagina ce înseamnă pentru un tânăr dentist care începuse să lucreze într-una din cele mai litigioase țări de pe pământ (UK era in top 3 pe vremea aia, top 3 țări în care dentiștii erau dați în judecată cel mai mult).
Când ziceam pacientului ceva și Giasemi încuviința, pentru mine însemna că dorm liniștită noaptea.
Niciodată nu m-a umilit. Niciodată nu a râs. Niciodată nu au plecat din cabinet lucrurile care s-au întâmplat în cabinet. Ca o mamă m-a încurajat. Toți am început de undeva, Miruna, îmi spunea.
Apoi a fost John, dentistul la care nu am mai apucat să lucrez, fiindcă soțul meu a luat un fellowship important în alt oraș.
John a zis că cea mai mare calitate a mea e că vreau să învăț. Fusese prof el însuși la universitate și a zis că cei mai periculoși sunt absolvenții care cred că au o diplomă și asta înseamnă că știu tot. John m-a învățat toate “trucurile” lui, pe care alții nu te lasă nici să le vezi, ca să furi meserie un pic.
Și mi-a mai zis ceva ieșit din comun pentru un britanic din tată-n fiu: Mirooona, faptul că ești blondă cu pielea albă te ajută la noi aici. Pentru că vecinii tocmai dăduseră foc restaurantului proaspăt deschis de un indian 😳
Și nu în ultimul rând, Monica. Monica era o româncă. Ne-am cunoscut la un curs. M-a luat cu ea în cabinet, înainte să-mi iasă măcar diploma.
Veneam acasă în fiecare zi și îi spuneam lui Horațiu: niciodată nu voi putea fi dentistă ca Monica! Niciodată nu voi putea face ce face ea!
Dar Monica îmi zicea: ai răbdare și termină cu prostiile. Tot ce vezi aici știi și tu.
Uneori ai nevoie ca cei pe care-i admiri să îți arate în tine lucruri pe care nu le vezi.
E un transfer de încredere incredibil. În lumea medicală e și mai important, pentru că nu poți da undo sau delete când greșești.
Monica nu era un dentist bătrân, nu avea 150 de ani. Dar m-a ajutat. Nu a pierdut nimic, dar nici nu a câștigat. Ba cred că o și încurcam în cabinet, că eram un om care suflă în plus și pune întrebări.
Voi înțelegeți că ce m-au învățat acești dentiști nu poți cumpăra cu bani? Nu poți citi în cărți?
…Și poate că aici e adevărata rană a medicinei românești: nu lipsa aparaturii, nu birocrația, nu salariile. Ci lipsa oamenilor care ridică alți oameni.
De aceea scriu toate astea. Nu ca să mă plâng. Nu ca să dau lecții. Ci ca să spun, cu voce tare, ce ar trebui să știe toți cei care intră într-un halat alb, indiferent de vârstă:
nu pierzi nimic când ajuți, dar poți schimba o viață. Poți salva un drum. Poți ține aprinsă o vocație.
Dacă mie nu mi-ar fi ieșit în cale africanul bătrân, Giasemi, John, Monica… poate că nici n-aș mai fi fost medic. Ei m-au ținut în picioare când eram încă un fir de iarbă tremurând în vânt.
Și n-au cerut nimic în schimb. Doar să duc mai departe ceea ce am primit.
Așa că, dacă citești asta și lucrezi în sănătate — fie că ai o lună sau 30 de ani de experiență — te rog ceva din inimă:
Fii tu omul acela. Fii tu motivul pentru care un tânăr rămâne, învață, crește. Fii tu diferența.
Poate nu vom schimba un sistem peste noapte. Dar putem schimba oameni. Iar oamenii schimbă sisteme.
Așa începe orice revoluție adevărată.
Să nu uităm: pacientul vede tot. Pacientul simte tot. Și nimic nu inspiră mai multă încredere decât o echipă în care cel tânăr
e sprijinit, nu zdrobit;
format, nu speriat;
înălțat, nu făcut de rușine.
Într-o bună zi, fiecare dintre noi poate deveni pentru altcineva ceea ce au fost acești mentori pentru mine.
Și poate că, atunci, vom avea în sfârșit o medicină în care nu ne mai e frică să fim buni.
Pentru că binele nu e niciodată concurență.
Binele se multiplică.
Și se întoarce.
