09/01/2026
New year, old me; sau despre acceptare în loc de schimbare.
Mult timp, începutul anului a fost pentru mine o linie de start: un plan perfect, o cursă, un fel de sprint. Voiam să mă autodepășesc pe mai multe planuri deodată, fără pauză, fără eșec, cu un grafic care urcă exponențial. Voiam să ajung la „versiunea mea” pentru care aș fi putut fi mândră și pe care aș fi putut, în sfârșit, s-o accept.
Doar că viața e imprevizibilă, iar omul e dinamic. N-a existat niciun an în care să bifez tot ce scriam pe foaia de rezoluții. Și chiar și când îmi țineam obiectivele active in the back of my mind, nu simțeam recunoștință pentru reușite, ci autocritică: „mâine faci dublu dacă azi ai chiulit”.
Din pedeapsă în pedeapsă am devenit tot mai nemulțumită. Când cedam, rămâneam cu un gust amar și cu dezamăgirea aceea grea față de mine și față de ce am crezut că pot, dar „n-am demonstrat”.
Apoi am înțeles mecanismul. Self-discrepancy theory spune că, atunci când distanța dintre cine sunt și cine cred că ar trebui să fiu devine mare și rigidă, cresc rușinea, vinovăția, anxietatea și autocritica. La mine, rezoluțiile nu erau doar obiective — erau un verdict. Nu era „aș vrea să încerc”, ci „trebuie să devin”. Și când nu deveneam… nu eșua planul. „Eșuam eu”.
De ceva timp văd lucrurile diferit: ambițiile astea uriașe sunt, uneori, răni emoționale îmbrăcate în perfecționism. Ca și cm acceptarea ar veni doar „după”. Dar eu să fiu mai bine cu mine nu înseamnă să performez în toate ariile vieții. E în regulă să iau pauze fără să mă uit la ceas. E în regulă să „pierd timpul”, pentru că acolo mă întâlnesc cu mine.
Ieri m-am surprins privind pe geam, fără un scop anume. Mi-am proptit fruntea de sticlă și m-am uitat cm cad fulgii, cm se așterne încet stratul alb şi am surpins că se aprinde în interiorul meu un entuziasm curat, ca atunci când eram mică. În geam se vedea reflexia mea: umeri mai moi, o frunte care nu se mai încruntă. Și, pentru o secundă, îmi zâmbește cineva înapoi…eu.
