17/04/2026
Ca specialist care lucrează zilnic cu copii și familii, pot să spun că astfel de momente nu sunt „detalii neimportante”, ci indicii valoroase despre mediul simbolic în care cresc copiii noștri.
Copiii nu inventează aceste mesaje, ci le absorb. Limbajul de tip „o fac a mea” nu apare întâmplător la 8 ani. El este învățat prin expunere repetată și, mai ales, prin lipsa de filtrare critică din partea adulților.
Pentru un copil, aceste expresii nu au inițial conotație sexuală sau de dominanță, dar ele construiesc treptat un cadru relațional în care apropierea este asociată cu posesia, nu cu alegerea reciprocă.
Aici apare responsabilitatea noastră. Nu în a interzice sau a crea panică, ci în a traduce, a nuanța și a pune în context.
Copiii au nevoie de un limbaj alternativ, sănătos, în care relațiile înseamnă respect, reciprocitate și autonomie personală. În care „îmi place de tine” nu se transformă în „ești a mea”, iar interesul nu implică drept de proprietate.
Intervenția nu trebuie să fie rigidă sau moralizatoare, ci conștientă și consecventă.
De fiecare dată când alegem să corectăm blând o astfel de formulare, când oferim o alternativă sau când deschidem o conversație, contribuim la formarea unor repere interne diferite.
Pentru că, în realitate, educația relațională începe mult mai devreme decât credem. Iar ceea ce normalizăm astăzi devine, pentru copii, realitatea de mâine.
Am ascultat astăzi piesa “Mamacita”, lansată de Frații Velea în care se vorbește despre o fetiță de 8 ani și spun, la un moment dat, ceva de genul „mă duc să o fac a mea”. Și recunosc ca m-a întristat.
Nu m-a șocat, ci m-a durut mai degrabă cât de normal pare.
E genul de replică pe care o auzi peste tot: în piese, în glume, între oameni și nici nu te mai oprești asupra ei. Dar când o auzi spusă de un copil, despre o fetiță, începe să deranjeze.
Pentru că, dincolo de inocență, e acolo un mesaj pe care îl învățăm foarte devreme: că o fată poate fi „a cuiva”, că poate fi cucerită, luată, revendicată. Și, fără să ne dăm seama, ajungem să legăm valoarea unei fete de faptul că poate fi dorită, aleasă, revendicată de cineva. Nu e despre copil, el doar repetă ce vede și ce aude, dar e despre noi, despre cultura în care creștem și despre limbajul pe care îl normalizăm fără să ne mai dăm seama.
La 8 ani, un copil nu ar trebui să reproducă dinamici de seducție sau de posesie, și totuși se întâmplă. Nu pentru că e ceva în neregulă cu el, ci pentru că fetele sunt sexualizate prea devreme, pentru că relațiile sunt prezentate ca jocuri de putere, iar dorința ajunge să fie confundată cu posesia. Sunt lucruri pe care le vedem peste tot, atât de des încât devin invizibile.
Și poate că exact asta e problema. Faptul că nu le mai vedem. Că nu le mai simțim. Că nu le mai punem sub semnul întrebării.
Pentru că, inconștient , fetele cresc cu ideea că trebuie să fie dorite, alese, validate, că valoarea lor vine din cm sunt privite și din cât de mult sunt dorite. Și mult mai rar cresc cu ideea că ele aleg, că ele decid, că nu aparțin nimănui. Nu este un spațiu real de egalitate, ci, de multe ori, un raport foarte fin de subordonare, atât de subtil încât nici nu îl mai observăm. Un raport în care una este privită, iar celălalt alege, una așteaptă, iar celălalt decide, nu pentru că cineva ne-a spus asta direct, ci pentru că am crescut într-o cultură care repetă aceste mesaje din nou și din nou, până devin normale.
Nu este un atac, este doar un moment de conștientizare. Poate că schimbarea nu vine din gesturi mari, ci din lucrurile mici pe care alegem să nu le mai ignorăm.
