Cabinet Individual de Psihologie Enăchescu Ema

06/10/2025

Sensul nu e o descoperire, ci o construcție. Ne place să credem că undeva, dincolo de viața de zi cu zi, există un răspuns fix, gata de găsit. Dar ceea ce numim „sens” e mai degrabă rezultatul felului în care putem suporta lipsa lui și cm alegem să o umplem.

De multe ori, căutarea aceasta nu vorbește despre lume, ci despre noi. Nu despre ce este „acolo”, ci despre cm putem tolera spațiul dinăuntru. Unii îl acoperă cu explicații, alții cu performanță, alții cu relații. Însă sensul nu se livrează ca un obiect, ci se negociază continuu, între nevoile noastre, limitele realității și curajul de a privi înăuntru.

Poate că întrebarea „care e sensul?” nu are nevoie de un răspuns definitiv, ci de disponibilitatea de a trăi în tensiunea ei.

(pentru cei care vor să aprofundeze: Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieții; Irvin D. Yalom – Privind soarele în față)

18/07/2025

Eșecul nu e o idee.
Este o pierdere. 🧱

Ni s-a spus că eșecul nu e chiar eșec. Că e o lecție. Un pas necesar spre succes. O piatră de temelie. Ni s-a evanghelizat optimismul ca mecanism de supraviețuire. Am fost învățați să nu ne temem de eșec. Ba chiar să-l îmbrățișăm. Apoi să-l iubim. Să-i căutăm darul ascuns.

Dar eșecul nu vine niciodată cu blândețe. Vine ca o lovitură. Nu lasă în urmă lecții, ci doar tăcere. Nu deschide uși, ci le închide pe toate deodată. Eșecul nu este un rezultat diferit. Eșecul este o pierdere. O pierdere a unui vis. A unei relații. A unei părți din tine în care ai crezut cu toată ființa. A sănătății. A banilor, a unui job. A unei afaceri.

Și atunci, să spui despre eșec că este „feedback” pare nu doar cinic, ci profund rupt de realitate.

Adevărul e că am trecut dintr-o extremă în alta. De la rușinea paralizantă de a eșua, la adorarea artificială a pierderii. De la „eșecul e sfârșitul”, la „eșecul e minunat”. Și în tot acest salt, am uitat ceva esențial: că eșecul nu e o idee. Este o pierdere. Și orice pierdere este o trăire care are nevoie de timp. De spațiu. De o încetinire a ritmului. O trăire care nu are nevoie de explicații și intelectualizare, ci de simțire.

Pierdem proiecte în care am pus suflet. Relații în care ne-am investit ani. Idei despre cine suntem. Sănătate. Bani. Vieți ale celor dragi. Nu toate pierderile aduc înțelepciune. Unele aduc doar absență. Așteptare. O tăcere surdă, în care nu mai știm cine suntem fără ceea ce s-a dus.
Și poate că exact asta doare cel mai tare: nu doar că am pierdut ceva, ci că nu mai știm cine suntem fără acel ceva. Identitatea noastră era agățată acolo, în acel lucru care acum nu mai e.

A sta cu pierderea este un act de sinceritate rară. Într-o cultură care te învață să te ridici imediat, să cauți lecția, să o transformi în motivație, să zâmbești în timp ce sângerezi. A sta pur și simplu cu ce s-a rupt este un gest radical. A nu o raționaliza. A nu o spiritualiza. A nu o procesa mai devreme decât e gata să fie procesată. A nu fugi în distrageri. În shopping, în muncă, în sport, în următoarea relație, în s*x, în postări instagramabile.

Tot ce putem face este să recunoaștem pierderea. Să recunoaștem ceea ce este. Fără să-i căutăm imediat sensul. Fără să-i punem fundă de „creștere personală”. Să spunem: „Da, am pierdut. Și mă doare al naibii de tare.” Și să stăm acolo cu pierderea. În spațiul ăla gol, în care nicio explicație nu poate înlocui ce a fost.

Pierderile au nevoie de timp. De spațiu. De repaus. Ca un pământ ars care trebuie lăsat în pace până prinde iar viață. Dacă sapi prea repede, nu găsești nimic. Dacă fugi, cari cenușa cu tine.

Puterea nu este să zâmbești forțat și să „mergi mai departe”. Puterea este să porți durerea cu tine o vreme, fără să te pierzi în ea. Să-i faci loc în povestea ta, nu ca pe un trofeu, nu ca pe un eșec glorios, ci ca pe o rană vie, care a devenit parte din cine ești.

Nu trebuie să iubim eșecul. Nici să-l transformăm în simbol motivațional. Avem nevoie doar să-l onorăm. Să-l privim în ochi. Să-i dăm un loc în noi.

În terapie la mine, mulți oameni nu vin pentru ce au pierdut. Ci pentru că nu și-au permis să simtă ce au pierdut. Au trecut prea repede peste. Au construit peste gol. Au intrat rapid într-o altă relație după o despărțire. S-au refugiat în muncă. Au făcut un copil ca să repare relația. Au început o afacere nouă, fără să fi plâns încă pe cea veche. Și acum totul se clatină. Pentru că trupul nu uită niciodată.

Durerea negată nu dispare. Se transformă. Devine insomnie. Frică vagă. Spiritualitate forțată. Oboseală care nu se duce. Perfecționism. Rigiditate. Apatie. Nevoie de validare. Un soi de gol care se mută dintr-o cameră în alta a sufletului și nu mai știm de unde vine.

Dar dacă te oprești. Dacă stai. Dacă taci. Dacă nu te minți. Dacă nu te grăbești să înveți ceva, atunci începe, în timp, o altă formă de mișcare a sufletului. Nu reconstrucție rapidă, ci sedimentare lentă. Ca și cm identitatea ta s-ar reașeza, încet, în jurul a ceea ce s-a pierdut. Abia atunci poți să-ți coși rana și să lași să se vindece. Marile caractere au sufletul și corpul pline de cicatrici.

Eșecurile nu vor fi niciodată bune. Dar vor fi adevărate. Și din adevăr se poate construi. Nu din prefăcătorie. Nu din optimism forțat. Din adevăr.

Așadar, nu te grăbi. Nu te forța să vezi sensul. Nu te rușina că doare. Stai cu pierderea. Onoreaz-o. Acordă-i spațiu. Pentru că în acel spațiu, în acel gol tăcut, începe ceva ce optimismul grăbit nu poate produce niciodată: un fel de reîntregire. Nu ca și cm n-ai fi fost rănit, ci ca și cm te-ai fi întors la tine. Chiar și rănit.

14/10/2024

„Numai prin recuperarea unui limbaj onest și diferențiat putem redescoperi puterea empatiei și capacitatea de a răspunde adecvat la suferință.”

20/06/2023

„Multe dintre problemele pe care le au partenerii în relații pornesc de la incidente mai mari sau mai mici din copilăriile lor separate, atunci când nevoile și expresiile lor naturale au fost ignorate, respinse și agresate. Pentru că răspunsul la dezaprobarea sau neglijarea parentală este acela de a te respinge pe tine însuți, indiferent de motivul respingerii părinteștti, crești, ajungi adult și devii un partener care cară după el un grad de ură de sine pe care o aduci în relație. Această ură de sine nu este benignă. Ea stă la baza unor probleme specifice comune în relațiile intime.

Am prezentat mai departe felul în care respingerea parentală duce la respingere de sine, care conduce la o incapacitate de a ne permite nouă înșine să primim iubirea și, prin urmare, o incapacitate de a oferi iubirea.

1. Când ne naștem, stările noastre naturale sunt deschiderea și receptivitatea.
2. Mai devreme sau mai târziu, părinții sau îngrijitorii noștri ne vor răni.
3. Rana apare atunci când cel care ne poartă de grijă nu gestionează corect nevoile și funcțiile noastre normale de dezvoltare. Rana apare fie sub formă de neglijare, fie de invadare a unora dintre aspectele sinelui nostru natural.
4. Noi scindăm aceste părți „periculoase“ din noi înșine pentru că îngrijitorii (părinții) noștri nu le susțin, iar aceste părți din sinele nostru formează ceea ce noi numim „sinele pierdut“.
5. De fiecare dată când suntem răniți sau scindați, sinele nostru conștient devine tot mai mic, iar sinele inconștient devine tot mai mare. Suma abilităților și resurselor noastre se subțiază, iar povara inconștientă a părților respinse devine tot mai grea. În loc să putem veni în întâmpinarea cerințelor vieții cu o întreagă gamă de opțiuni emoționale și comportamentale, noi întâmpinăm viața cu un număr limitat de reacții defensive.
6. Noi folosim mecanismele comune de apărare, inclusiv faptul că vrem să deținem controlul excesiv, devenim egocentrici și simbiotici, ca moduri de a încerca să ne protejăm de o viitoare durere. Încercăm să ne gestionăm mediile ambientale, ca modalitate de a ne menține pe noi înșine în siguranță, și/sau ne ținem strâns de ceea ce a rămas din noi înșine, ca mod de a ne proteja de invadări ulterioare.
7. În plus, încercăm să facem să dispară durerea respingerii negându‐ne propriile nevoi (care au fost de la bun început cauza respingerii) și înlocuindu‐le cu mecanisme de apărare. Opunem rezistență satisfacerii nevoilor noastre ca să nu activăm rana. Scopul mecanismelor de apărare este acela de a scoate rana, precum și durerea pe care o provoacă aceasta, în afara conștiinței.
8. Apoi, încercăm să umplem golul pe care îl provoacă mecanismele noastre de apărare cu lucruri care doar adaugă și mai multă nefericire, pentru că ele nu sunt ceea ce lipsește cu adevărat și pentru că le adoptăm excesiv fie prin îngăduință de sine, fie prin negare de sine. Ne agățăm de mâncare, droguri, muncă, parenting, jocuri de noroc, cheltuieli excesive, înfometare sau alte comportamente compensatorii, și le adoptăm de o manieră extremă.
9. În tot ce facem, există indiciul sau presiunea respingerii de sine sau a urii de sine.
10. Ca să rămânem în legătură cu părțile respinse ale sinelui nostru, fără să trebuiască să rămânem conștienți de ele, le proiectăm asupra partenerilor noștri.
11. Măsura în care ducem cu noi ura de sine este măsura în care nu putem să primim iubirea. Este atât de dureros să devii conștient – sub forma aprecierii sau iubirii – de părțile din noi înșine pe care le‐am respins, încât opunem rezistență și respingem darurile în sine. Și uneori respingem și persoanele care ne aduc aceste daruri(…)

Suntem ființe umane stricate. Nu suntem inocenți și de încredere, pregătiți să întâmpinam viața cu siguranța că suntem iubiți pe de-a-ntregul și suntem bine, ceea ce reprezintă starea în care ne-am născut. Am suferit pierderi. Experiența cioburilor sparte din ce-a mai rămas sau vidul pe care îl reprezintă ceea ce lipsește este dureroasă și pare periculoasă. În fond și la urma urmelor, părțile respinse ale ființei noastre au constituit subiect de respingere de către cei de care depindea însăși viața noastră. Este mai sigur să blocăm informația despre sinele nostru, decât să devenim conștienți de durerea noastră.”

, Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt.

09/02/2021