23/01/2026
SARCINĂ, NAȘTERE, ANGOASA DE MOARTE
🥹 De ce sunt femeile mai fragile în sarcină / după naștere?
❓De ce ”se închid” bărbații când devin tați?
👉A deveni părinte poate aduce la suprafață un infinit de trăiri, de la cele plăcute, la cele mai puțin plăcute, de la entuziasm crescut la angoase teribile.
❗ Și bărbații trăiesc (sau refulează în inconștient și le acoperă prin compulsii & dependențe) propriile stări mai greu sau mai ușor de dus: confuzie, nesiguranță, teamă puternică, îngrijorare, stres. Și lor le vin la suprafață emoții trăite în perioada copilăriei, atunci când li se nasc propriii copii, chiar dacă nu recunosc sau nu sunt nici măcar conștienți de ele. Pot regresa emoțional, pot trăi depresie, pot fugi de ei înșiși, se pot depărta de parteneră, se pot afunda în muncă, pot fi mai nervoși etc.
SARCINA
Femeia este cea care poartă bebelușul în pântece, iar sarcina vine cu foarte multe transformări, diferite de la o femeie la alta și chiar de la o sarcină la alta. Nici măcar o femeie nu poate înțelege deseori trăirile altei femei, de aceea există încă atâta judecată privind depresia ori fragilitățile (”Dacă eu nu am trăit, nu există.”).
Când o femeie a avut o sarcină ușoară și împlinitoare, nu poate empatiza cu altcineva, care a trecut printr-un carusel de stări, neputințe, frici sau chiar dureri fizice. Să încercăm să nu judecăm, tocmai pentru că trăirile pot fi extrem de diferite, unice!
NAȘTEREA
A aduce pe lume o nouă viață nu e ceva ușor de dus, deși poate fi teribil de dorit. A urma să dai naștere înseamnă (chiar dacă nu vorbim despre asta) inclusiv a te pregăti pentru moarte. Când o femeie naște se apropie cumva de un portal invizibil între moarte și viață, ajunge la granița dintre cele două. Avem această conștiință a apropierii de moarte în ființa noastră, în inconștientul colectiv, în traumele mamelor, bunicilor, străbunicilor și celorlalte femei din neam, chiar în propria experiență a nașterii (când am trecut de la viața intrauterină la cea extrauterină și asta a venit facil/firesc, natural sau traumatic). Poate că nu o simțim conștient, dar undeva este.
Dacă angoasa de moarte nu a fost niciodată îmblânzită, e posibil ca în sarcină/în preajma nașterii/după naștere să iasă acerb: prin anxietăți, insomnii, gânduri paranoide (angoase teribile, îngrijorări exagerate), simptome fizice, teamă exagerată de a pierde copilul, soțul etc. Psihoterapia ajută enorm. Nu e vorba de nebunie, ci de apropierea din inconștient a fricii de moarte.
DUPĂ NAȘTERE
🤱Un bebeluș nu vine doar cu bucuria vieții. Vine cu enormă răspundere. Și mai vine cu ceva: cu tot trecutul tău de bebeluș și de copil mic. Cu tot ce a însemnat pentru tine a fi mamă, așa cm ai trăit prin relația cu mama ta.
În rolul de mamă nu (mai) relaționează doar femeia matură, ci deseori fetița rănită, sensibilă, copilul care a trecut prin traume/lipsuri. Relaționează în același timp și mama femeii, cu care există o puternică identificare inconștientă. Oricât ar vrea fiicele devenite adulte să se diferențieze de mamele lor rele, inevitabil vor prelua din trăsăturile lor, din tiparele lor. Vor intra în dinamica aceea cunoscută de ”a fi mamă”, pierzând controlul, căzând în depresie, având comportamente aparent inexplicabile.
Nu toate nașterile sunt traumatice. Nici toate sarcinile nu sunt greu de dus. Nici toți bebelușii nu sunt extrem de solicitanți și greu de crescut.
❗Însă nașterea poate fi traumatică (și chiar dacă nu e, aduce temeri și dureri inevitabile aproape întotdeauna), sarcina poate fi greu de dus (ori fizic, ori emoțional, ori din ambele perspective), bebelușul poate fi teribil de greu de crescut și extrem de solicitant.
CE PUTEM FACE ÎN ACEST ROL?
În toată dinamica nouă de a fi părinte e nevoie de multă blândețe cu sine și cu celălalt (partener(ă)), de dorință de a ieși din tiparele atât de cunoscute și de a nu mai repeta cascada traumatică a relațiilor parentale, e nevoie deseori de a căuta sprijin pentru a reuși să ne înțelegem pe noi înșine, pe celălalt. E nevoie de a cere ajutor atunci când simți că ajungi la o limită, atât emoțional, cât și concret (organizatoric).
A crește un bebeluș înseamnă A REGRESA mult, enorm, deseori la propriul stadiu infantil. Maturitatea e pusă între paranteze. Nevoile se transformă, totul se schimbă.
Dacă adulții care au crescut în lipsuri emoționale și traume nu au făcut psihoterapie înainte de a deveni părinți, e foarte probabil să facă asta după.
Un copil îți apasă pe toate butoanele sensibile, te provoacă să ieși din zona de control, îți oglindește rănile și fragilitățile, îți împinge limitele. Cu el ai ocazia să repari multe din tine, să trăiești dureri la care nu ai avut niciodată curajul să te uiți, să te vezi în toate părțile tale bune și mai puțin bune, să te alini, să nu te mai judeci, să vrei să faci mai bine decât ai primit la rândul tău.
