Psihoterapie Integrativă Turda

07/08/2025

06/08/2025

"Viața nu e doar o succesiune de evenimente, ci o spirală de trăiri, pierderi și deveniri.
Moartea nu apare doar la capătul drumului, ci și în renunțări, în finaluri de relații, în identitățile care se desprind de noi. Iar istoria nu este trecut inert, ci materie vie care modelează alegerile de azi.

În profunzimea psihicului, viața cere să fie trăită cu întreaga ei densitate – nu în mod pozitiv, ci real.
Nu există „să treci peste”, ci doar „să treci prin”.

Integrarea nu înseamnă pace perpetuă. Înseamnă să poți purta în tine atât viața, cât și moartea, fără să le opui. Să înțelegi că ceea ce pare sfârșit este, uneori, începutul a ceva ce nu ai avut niciodată limbajul să numești.

Acolo începe vindecarea. Acolo începi să fii."🤍

Imagine Pinterest

06/08/2025

🧠Creierul tău nu a fost construit să digere suferința întregii lumi.

Scrollăm, vedem, simțim. Tragedii, războaie, foamete, durere, toate comprimate în imagini rapide, într-o dimineață oarecare. Uneori, nici nu apucăm să ne trezim complet și deja emoțiile noastre sunt copleșite de o suferință globală pe care nu avem cm să o conținem psihic.

💡Dar, oricât de conectați ne cere lumea modernă să fim, nu am fost creați să îndurăm durerea colectivă a omenirii în fiecare zi. Creierul nostru nu s-a dezvoltat pentru rețele globale, ci pentru triburi mici, comunități restrânse, relații directe. Antropologul Robin Dunbar a demonstrat că limita biologică a empatiei susținute este de aproximativ 150 de persoane. Dincolo de această limită, apare suprasolicitarea emoțională.

❗️Nu suntem doar martori. Suntem, biologic vorbind, participanți pasivi.

Când privim suferința altora prin ecran, sistemul nostru limbic (amigdala, hipocampul, insula) reacționează ca în fața unei amenințări reale. Nu contează că nu ești acolo fizic, corpul tău se comportă ca și cm ai fi. Asta înseamnă stres cronic, anxietate, tulburări de somn și o epuizare psihică ce nu poate fi tratată cu pauze scurte sau cu „gândire pozitivă”.

🧨 Cu cât vezi mai multă suferință, cu atât devii mai incapabil să o procesezi sănătos.

Pentru că durerea constantă, neprocesată, devine un zgomot de fundal în creier. Nu te mai odihnești, nu mai știi ce simți, nu te mai bucuri, te simți vinovat că îți merge bine, iar spațiul tău psihic se umple până la refuz. Iar în loc să poți acționa lucid, te blochezi. Nu pentru că nu ești suficient de puternic, ci pentru că nimeni nu poate funcționa la nesfârșit fără limite. ❗️

💥 Consumul constant de durere, fără pauză, fără procesare, fără granițe, devine o formă de autoagresiune psihologică.

Asta nu înseamnă că îți pasă mai puțin. Înseamnă că nu mai ai de unde da.

👉A fi informat nu înseamnă să fii permanent conectat la suferință. Înseamnă:

– să alegi ce, când și cm consumi
– să cauți surse care informează, nu care șochează
– să te implici acolo unde ai un rol
– să îți protejezi sistemul nervos, pentru a putea rămâne implicat… pe termen lung.

Pentru că nu poți ajuta lumea, dacă ești tu însuți într-un colaps intern.

📣 Grija față de ceilalți începe cu grija față de tine. Nu e egoism. E grija care face diferența între implicare și epuizare.
E protecție necesară pentru a putea continua.

05/08/2025

Un „terapeut” fără studii de psihologie nu are voie legal să trateze anxietate, depresie, TOC sau PTSD.

Cum faci diferența între psiholog, psihoterapeut și „terapeut”?

Și de ce e esențial să știi asta atunci când ceri ajutor pentru anxietate, depresie sau alte probleme psihice.

Azi, tot mai mulți oameni caută sprijin emoțional și psihologic, granițele între profesii s-au estompat periculos. Pe rețelele sociale, în cabinete sau chiar în retreaturi, găsești frecvent persoane care se prezintă ca „terapeuți” sau „ghizi emoționali”, dar fără formare psihologică, fără acreditare și, uneori, fără nicio bază științifică.

⚠️ Problema? Oamenii ajung să își trateze tulburările anxioase, depresive sau chiar episoadele psihotice cu cineva care nu are nici pregătirea, nici dreptul legal să le abordeze. Iar asta nu doar că întârzie vindecarea, ci poate agrava profund starea persoanei.

Hai să lămurim clar:

1. PSIHOLOGUL CLINICIAN

Este absolvent al unei facultăți de psihologie (de obicei, 5 ani de formare + practică + examene naționale).
✅ Este acreditat de Colegiul Psihologilor din România și are dreptul să realizeze evaluări psihologice clinice: diagnostice prezumtive, testări cognitive, evaluări ale anxietății, depresiei, tulburărilor de personalitate etc.
✅ El nu face „consiliere pe bâjbâite”, ci lucrează pe baza unor protocoale validate științific, teste standardizate și instrumente profesionale.
⚠️ Nu confundăm: un psiholog clinician nu face automat psihoterapie, dacă nu are și formare în acel sens.

2. PSIHOTERAPEUTUL

Este, de regulă, tot psiholog la bază, dar a urmat o formare postuniversitară (4–5 ani) într-o școală de psihoterapie (ex: cognitiv-comportamentală, psihanalitică, sistemică, integrativă etc.)
✅ Este acreditat de Colegiul Psihologilor sau de Colegiul Medicilor (în cazul psihoterapeuților medici psihiatri) și poate face intervenție psihoterapeutică în profunzime – în anxietate, depresie, traume, relații, dezvoltare personală.
✅ Lucrează cu o metodologie terapeutică clară, sub supervizare, cu formare continuă și adesea cu o analiză personală în spate.

3. AȘA-ZISUL „TERAPEUT”

Aici e zona cea mai periculoasă.
Oricine poate decide, fără studii de psihologie sau medicină, să urmeze un curs de weekend, un workshop de coaching sau o formare alternativă (ex: NLP, terapii energetice, theta healing etc.), iar apoi să se autoproclame „terapeut”.
⚠️ Nu există un cadru legal clar pentru această titulatură, și tocmai de aceea este adesea folosită abuziv.
⚠️ Nu are voie să diagnosticheze, să trateze tulburări clinice, să evalueze psihologic sau să intervină în depresie, atacuri de panică, PTSD sau TOC.
Dar o face, uneori fără intenție rea, alteori cu multă superficialitate – și asta devine o formă gravă de pseudo-terapie.

🧠 De ce contează toate aceste diferențe?

Pentru că nu vorbim despre dezvoltare personală sau motivație generală, ci despre intervenții psihologice cu miză mare.
Când cineva are simptome clinice – anxietate severă, atacuri de panică, comportamente obsesiv-compulsive, gânduri suicidare – are nevoie de un specialist format, nu de un „ghid spiritual” fără pregătire.

Un psihoterapeut acreditat poate salva vieți. Un terapeut fără studii poate agrava suferința, chiar dacă intențiile lui sunt bune.

🔍 Cum verifici dacă persoana la care mergi este profesionist?
• Caută-i numele pe site-ul Colegiului Psihologilor (www.copsi.ro – Registrul unic al psihologilor).
• Cere-i să îți arate codul de parafă, tipul specializării și forma de acreditare.
• Nu te lăsa păcălit de aparențe, diplome frumos înrămate sau testimoniale pe Instagram. Caută competența, nu carisma.

✅ Ce poți face dacă ai nevoie de ajutor real?
• Dacă simți că te lupți cu stări care te depășesc, primul pas e o evaluare psihologică clinică sau o vizită la un psihoterapeut acreditat.
• Nu te rușina. Suferința emoțională e reală, și are soluții – dar doar dacă apelezi la oameni care știu ce fac.

În concluzie:

Nu tot ce pare ajutor este, de fapt, terapie.
Și nu tot ce te face să te simți „bine pe moment” este și vindecare pe termen lung.
Fii atent. Informează-te. Alege conștient. Pentru că atunci când vine vorba de mintea și sufletul tău, nu e loc de improvizații.

31/07/2025

Uneori, schimbarea începe cu o alegere simplă: să încetinim.
Să ieșim din automatism, să revenim în contact cu ritmul nostru intern, cu respirația, cu prezența.
Aceste reflecții nu oferă soluții, ci deschid spațiu pentru conștientizare.

28/07/2025

27/07/2025

Estetica modificării corporale: o lectură psihanalitică a sinelui rescris

Într-o epocă a vizibilității exacerbate, în care imaginea de sine este nu doar reflectată, ci performată, alegerea de a modifica corporalitatea prin tatuaje, augmentări bucale ori alte intervenții estetice nu mai poate fi privită exclusiv prin lentila superficială a modei sau a vanității. Aceste acte, adesea percepute ca simple decizii estetice, pot fi înțelese în profunzime doar dacă sunt plasate în contextul psihic al subiectului — ca forme de expresie ale conflictelor intrapsihice, ale dorinței de reconfigurare identitară sau ale unei tentative inconștiente de a repara, rescrie sau sublinia un Eu fragmentat.

Tatuajul, de pildă, poate fi interpretat ca o inscripție simbolică a unei trăiri care nu a găsit altă formă de elaborare psihică. În tradiția psihanalitică, pielea este adesea conceptualizată ca o „membrană a sinelui” — limita simbolică dintre interior și exterior, între ceea ce este conținut și ceea ce este expus. A inscripționa această membrană poate reprezenta o încercare de a conține haosul interior, de a conferi formă vizibilă unei dureri nevăzute sau de a marca o transformare care nu a putut fi integrată altfel în structura psihică.

În cazul augmentărilor estetice – precum injectarea buzelor – putem vorbi despre un limbaj al dorinței și al recunoașterii. Buzele, ca loc simbolic al seducției și al exprimării afective, devin supra-investite narcisic. Intervenția asupra lor poate fi interpretată ca o tentativă inconștientă de a corecta o imagine corporală insuficient valorizată, de a răspunde unei priviri internalizate – adesea critice – sau de a construi un sine mai „iubibil” și mai vizibil în ochii celuilalt. Obiectul dorinței nu mai este un altul, ci propria imagine în oglindă, reconfigurată în funcție de idealul impus cultural sau de fanteziile infantile de completitudine.

Freud ar putea interpreta aceste acte drept compromisuri între pulsiunile inconștiente și instanțele psihice care cenzurează, în timp ce Lacan ar vorbi despre raportul cu imaginea speculară și despre modul în care subiectul se identifică prin ceea ce este văzut. Astfel, intervențiile asupra corpului devin discursuri tăcute despre lipsă, despre dorință, despre trauma rescrisă estetic.

Este esențial, așadar, să evităm dihotomia simplistă între autentic și artificial. Modificarea corporală nu este neapărat un gest de falsificare, ci poate fi un strigăt sofisticat pentru coerență simbolică – o încercare de a suda o fisură identitară sau de a transforma corpul într-un spațiu narativ. În locul unei judecăți estetice, se impune o ascultare psihică: ce ne spune, cu adevărat, pielea inscripționată, buza augmentată, corpul (re)compus?

📖 Didier Anzieu – Le Moi-peau (1985

25/07/2025

Cursurile Școlii de Vară de Psihanaliză se desfășoară în perioada 29-31 august 2025 la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Facultatea de Filosofie.

Pentru înscriere consultați rubrica:
https://www.scoaladevara.srdp.ro/art?id=342-taxe

23/07/2025

Cum se simte golul emoțional

Golul emoțional nu este o absență simplă de emoții. Este o tăcere grea, o lipsă de vitalitate interioară care face ca orice stimul să pară departe sau irelevant. De multe ori, acest gol nu este evident imediat – poate fi ascuns sub comportamente compulsive, nevoia de a fi mereu ocupat sau sub o aparentă liniște.

Persoanele care trăiesc cu acest gol pot simți că viața se desfășoară în jurul lor, dar nu în interiorul lor. Pot experimenta relații, reușite sau pierderi, dar toate par să treacă printr-un filtru de indiferență sau amorțeală emoțională. Este ca și cm ar privi viața din spatele unui geam gros, fără contact real cu ceea ce trăiesc.

Acest gol are rădăcini adânci – poate proveni din traume timpurii, neglijență emoțională sau dintr-o nevoie profundă de protecție împotriva durerii. În spatele lui se află, adesea, emoții reprimate, nevoia de conexiune autentică și suferințe nespuse.

A aborda acest gol nu înseamnă să îl umplem rapid cu activități sau soluții. Înseamnă să ne apropiem de el cu blândețe, curiozitate și răbdare. Să îi ascultăm tăcerea. Să îl întâmpinăm, nu să fugim de el. Acolo, în spațiul acelui gol, se află punctul de plecare al unei reconectări autentice cu sine.