http://www.alexandrinacarmenene.ro/

Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut, Uricani (2025)

25/07/2025

Dacă iau o bucată subiect de introspecție numai bun de pritocit în lumina cunoașterii psihologice și a amintirilor mele din copilărie, o carte pe măsură- "PTSD- recuperarea în urma traumei, abuzului și neglijenței emoționale din copilărie", de Pete Walker (publicată de curând la Editura Herald și site-ul unui radio care ne invită la o viața cu niscaiva magie- Magic FM Romania) iată că mi-a ieșit din jobenul scriitoricesc un iepure de articol pe care vă invit să-l savurați la cafea sau la ceai, după preferințe.
Începe cam așa:
"Nu știu alții cm sunt, dar eu parcă am și acum momente în care dau să caut la gât cheia responsabilității de a-mi purta de grijă încă de pe la patru ani, vârsta de la care am ieșit pentru prima oară la joacă în spatele blocului. Și nu pentru că mamei sau tatălui meu nu le-ar fi fost frică să mă lase să explorez comorile și catacombele Galațiului, orașul copilăriei mele. Nu, nu erau nicidecum relaxați, că doar locuiam pe strada Brăilei, la o aruncătură de băț de o intersecție mare, unde aproape în fiecare zi se întâmpla câte un necaz rutier." Aveți continuarea în primul comentariu! So, enjoy!
Sorin Lucaci

18/07/2025

Cum nu prea aveam stare, am ajuns mai devreme la dentist, așa că am început să măsor în lung și în lat strada pe care se afla clinica, într-o încercare de a-mi așeza gândurile după cadența pașilor.
Și cm pescuiam eu câte o îngrijorare, iată că, trecând pe lângă o clădire dărăpănată, simt cm îmi cade ceva vâscos, cleios pe umăr, la spate. Nici nu mă dumiresc bine de pățanie, ridic ochii spre acoperișul dinspre care mă năpădise fericirea și identific o puzderie de porumbei. Scot rapid un șervețel, dau să mă șterg, numai cât să mă amuz de o idee:
-Cum ar fi să mă așez pe scaunul dentistului și să las acolo o pictură de toată frumusețea, în culori de pământ? Ca să nu țin bucuria doar pentru mine, nu, că ar fi egoist din partea mea, așa-i?
Dibuiesc un coș în capul străzii, mă întorc și trec de astă dată precaut, mai la distanță de clădirea cu pricina când, ce să vezi? Vestitorii păcii sunt generoși, nu alta. De astă dată un bărbat, să fi avut vreo 40 și ceva de ani, încerca să dea la o parte urmele de pe tricoul bej, uni- “e drept”, am cumpănit eu, “nu e că nu s-ar asorta vestimentar cu urmele artistului înaripat”. Zâmbesc larg și inocent către domnul a cărui amestec de dezolare, surpriză, amuzament am putut să le cuprind pentru câteva secunde.
-Nu se poate spune despre mine că nu am noroc, strecoară el către mine râzând!
-Nu, îi țin isonul, e un noroc pe care nu ai cm să-l treci cu vederea și pe care îl cunosc și eu îndeaproape.
Și, iată, pentru moment am o înțelegere mai nuanțată a FERICIRII, nu aia conceptual abstractă pe care fiecare încearcă să o prindă cm poate de mânecă și care pare că alunecă printre degete cu cât senzația de lipsă e mai mare. NU. Pentru că, într-un moment în care eram departe de a fi relaxată pentru că, deh, nu e o plăcere să merg la dentist, m-am sprijinit de o cârjă de superstiție de pe vremea lui MAMAIE- o pasăre care te alege pe tine să fii ținta unei picturi abstracte îți aduce noroc. Mai mult, nu am fost singură în experiența asta și pentru câteva momente am putut împărtăși amuzamentul cu un domn pe lângă care, de altfel, aș fi trecut fără să-l remarc.
Adaug, ce înseamnă oare FERICIREA, dincolo de clișee? Să simți că poți fi tu, cu toate emoțiile tale. Să le îngădui și să le lași să fie văzute de ceilalți, ceea ce poate fi periculos, dacă ai învățat de mic/ă inadecvarea trăirilor percepute comunitar ca incomode.
Imagine: Pexels

17/07/2025

Faptul că îmi place să dau de-a dura mingile cu litere și sens psihologic nu mai e necunoscută pentru cei care mă știu din interacțiuni față în față sau mă citesc.
Prin urmare, vă puteți imagina cam cât de mare mi-a fost bucuria în momentul în care Sorin Lucaci mi-a oferit încă o ocazie de joacă scriitoricească pentru site-ul unui radio drag mie- Magic FM Romania. Am simțit că încep să-mi strălucească ochii și neuronii deja se pun pe moațele unor idei de text cu relevanță pentru una dintre sabotoarele succesului nostru: PROCRASTINAREA. Mânca-o-ar introspecția noastră cea de toate zilele pe pâine, așa cât să-i mistuim sensul și să-și dea duhul și consecințele ei. Alea ale căror ponoase ne costă uneori și succesul și bucuria de a fi și despre care putem afla mai multe și din cartea lui Peg Dawson și Richard Guare- "De la minți împrăștiate la succes", carte publicată la Editura Herald.
Și ca să vă tentez să vă plimbați privirile peste articol, menționez că începe cu o amintire personală de pe la 13-14 ani, când cumătra Procrastinare mă vizita la ceas de lectură pentru școală.
So, lectură cu plăcere vă doresc, aveți link-ul articolului în primul comentariu.

17/06/2025

Faptul că nu știi cm să te comporți sau să fii TU ÎNSĂȚI/ ÎNSUȚI cu persoanele imature emoționale și că ai printre cei apropiați oameni care nu par să te vadă, să te recunoască sau să-ți audă vocea, nu face decât să trădeze un adevăr și mai dureros:
-IMATURITATEA EMOȚIONALĂ ESTE UN FAMILIAR AL COPILĂRIEI TALE și, cel mai probabil, ȘI-A ÎNSCRIS URMELE ÎN CARNEA IDENTITĂȚII TALE DEMULT, CÂND ERAI DOAR UN PICI SAU O PICIULINĂ.
Da. Din păcate. Iar acum realitatea intrapsihică a interacțiunilor de atunci se reproduce ca într-un fel de REMAKE AL CELUI MAI COȘMARDESC film biografic: CUM AM ÎNVĂȚAT DE MICĂ/MIC SĂ NU ȘTIU CINE SUNT, cât să mă perpelesc în valurile unei STIME DE SINE REDUSE. Pentru că, așa cm remarcă și Lindsay Gibson în cartea "Rupe Legătura cu persoanele toxice, imature emoțional", text publicat recent de Editura Herald:
- Nu există stimă de sine reală fără cunoaștere de sine. (p.101)
Și, aș adăuda eu, CUNOAȘTEREA DE SINE este SORĂ BUNĂ CU IDENTIFICAREA PROIECȚIILOR PE CARE PĂRINȚII TĂI LE-AU FĂCUT ASUPRA TA, MĂTUȘĂ DE MAMĂ CU DIFERENȚIEREA DE AȘTEPTĂRILE LOR, CARE ȚI-A FOST SAU NU PERMISĂ și mai are ca VERIȘOARĂ PRIMARĂ ȘI INTROIECTAREA UNOR MODELE SĂNĂTOASE.
Despre modul în care poți crește intern cât să-ți găsești locul și prin a nu mai încuraja încălcarea limitelor personale de către PERSOANELE IMATURE EMOȚIONAL am vorbit cu Sorin Lucaci și Ioana Brusten, la BucurestiFM. So, enjoy: aveți link-ul emisiunii în primul comentariu!

02/06/2025

M-am trezit în miez de noapte cu gustul încă persistent de ghimbir al frazei pe care o auzisem în vis. Limpede, clară, ca un fel de sentință de așezat peste modul în care am trăit acest an și eu, poate laolaltă cu multe alte surate de-ale mele:
- Femeile din România nu taie frunză la câini.
Am repetat-o de câteva ori cu voce șoptită, surprinsă de conținutul ei, încercând să o fur uitării care ar fi putut să mi-o ascundă, până la răsărit, în cușele nedeslușite ale inconștientului din care a tâșnit.
- O să-mi amintesc, mi-am promis, și amuzată și uimită.
Duminica, am tot depănat sensul ei, care m-a purtat când spre concretul existenței mele de semnătură 2025, când spre confuzia tot mai pregnantă cu privire la feminitate și masculinitate care pare că ne provoacă tot mai mult și mai dureros și pe noi, femeile și pe bărbați să ne regăsim sensul de a fi împreună dincolo de cutume de gândire și de umbrele transgeneraționalului. Fără să le ignorăm, deși atât de amar se simte, gustul atâtor secole în care ni s-a trasat ca într-un șotron, jocul de relaționare cu ANIMUS-Ul și ANIMA noastră pe care ar fi acceptabil social să îl jucăm.
Și da, mă preocupă tot mai mult să-mi creez sensul. Ăla de a fi și eu pe lume. Cu moștenirea mea, fără să o las să mă conducă doar pe firul reacțiilor la ce au trăit ei, bunii și bunele mele cu toate nebuniile lor.
Femeile din împrejurimile mele interacționale nu TAIE FRUNZĂ LA CÂINI pentru că se dăruiesc dorului de a se descoperi dincolo de condiționările care le-au însoțit copilăria.
Pentru că pur și simplu nu se lasă. Continuă și când sunt copleșite de poverile misiunii de a deveni ÎNGRIJITOARE ALE TRĂIRILOR LUMII. Ca mamele, bunicile și străbunicile lor. Cele care și-au sacrificat devenirea autonomă pentru a se face acceptate. Că așa s-a cuvenit. Timp de secole. Secolele în care nici nu am avut drept de vot. Și cu toate astea, femeile astea, ale căror voci le simt și în trupul meu, mișcă munți. De emoții și de durere. Prin Motivația lor de a deveni versiuni mai bune de mame, de soții, de prietene, de specialiste în domenii la care altădată nu aveau acces, de creatoare de sens pentru ele și cunoscuții lor. Și nu e dar mai copt pentru ele și fiii și fiicele lor, altul decât ăsta: al sevei de a se rescrie și de da moștenire mai înțeleaptă celor care vin. Atât cât se poate. Cum se poate.
Imagine: Pexels

05/05/2025

Unul dintre cele mai evidente semne ale IMATURITĂȚII EMOȚIONALE este EGOCENTRISMUL (remarcă și Lindsay C. Gibson, autoarea cărții “Rupe legătura cu persoanele toxice, imature emoțional", apărută de curând la Editura Herald).
Dar oare ce înseamnă EGOCENTRISM și cm îl diferențiem de atitudinea sănătoasă de a-ți pune întâi ție masca de oxigen pe nas în caz de pericol, înainte de a-i ajuta pe alții?
Pentru că, DA, de cele mai multe ori sunt blamate comportamente de grijă față de sine ca fiind dovadă de EGOISM și este atât de ușor să ne lăsăm seduși de aparenta MĂREȚIE A SACRIFICIULUI DE SINE, ca dovadă supremă a IUBIRII…
EGOCENTRISMUL înseamnă în primul rând să-l percep pe celălalt ca pe un fel de dublu al meu, care simte, gândește și procedează cm o face pentru motivele pentru care aș simți, gândi și face eu asta. La asta adaug și un strop de “îl folosesc pe celălalt pentru ceea ce am eu nevoie să primesc, trăiesc.” Și, ca să fie treaba treabă, rareori sunt conștient că am nevoie să fuzionez cu altul ca să simt că pot supraviețui, dacă sunt cu adevărat prins/ă în spirala EGOCENTRISMULUI.
Cum așa?
Simplu: pentru că EGOCENTRISMUL este un simptom al fixației la un stadiu de dezvoltare precoce, unul care nu a fost adresat de mediul primilor doi ani de viață într-o manieră care să ajute copilul să facă trecerea de la “CA SĂ SUPRAVIEȚUIESC AM NEVOIE DE MAMA CARE SĂ FIE CÂT MAI ACORDATĂ NEVOILOR MELE, chiar până la SACRIFICIU DE SINE” la “MAMA ESTE O FIINȚĂ APARTE ȘI ARE O LEGĂTURĂ CU TATA și între ei se întâmplă și lucruri care nu sunt numai despre mine, hm, și ființa asta care părea dedicată doar mie are și ea o viață a ei și dorințe și nevoi separate de mine, unele legate de tata sau de alți oameni și eu sunt doar COPILUL LOR, nu buricul UNIVERSULUI.”

19/03/2025

Faptul că nicio EMOȚIE nu își găsește cuib în ființă așa, în dorul lelii, nu mai este o necunoscută pentru mulți dintre voi, nu?
Există un sens mai mult sau mai puțin ascuns al prezenței TRĂIRII în minte și în corp. Unul de al cărui fir am putea trage întocmai ca un fel de Ariadna, cât să-și dezvăluie rostul și să ne permită să găsim ieșirea din încurcăturile labirintice ale adaptării la mediul copilăriei noastre.
Ei, și dintre STĂRILE care sunt poate cel mai dificil de tolerat este una despre care cred că ne-a vizitat pe fiecare dintre noi, poate în dozaje diferite: SINGURĂTATEA.
Este și cazul Emmei, la care face referire Lindsay C. Gibson în cartea- “Rupe legătura cu persoanele toxice, imature emoțional”, publicată de curând la Editura Herald.
Sunt momente când o recunosc pe Emma în mine și poate la fel va tresări durerea ei și în voi, pentru că ea este fetița căreia i-a fost răpită o parte din copilărie. Îngrijorarea pentru mama ei anxioasă, pentru relația de cuplu a părinților, pentru frații ei mai mici au crescut-o într-un alt ritm decât cel firesc, motiv pentru care cei care o întâlneau aveau senzația că este cu mult mai mare decât vârsta ei biologică. Și mai matură. Mai responsabilă. Mai serioasă. În contrapondere cu imaturitatea lor, a părinților. Emma este exemplul tipic de copil adultifiat/ parentificat. Ea își ia ca misiune să-și salveze familia nu pentru că așa ar fi vrut inima ei nobilă, ci pentru că simte că nu are încotro. Doar așa poate inventa o brumă de stabilitate și de siguranță pentru ea, prin faptul că se învață de mică să se bizuie pe forțele ei. Dar vă puteți da seama care este prețul pentru ea, nu? O parte din ea crește prea repede și tinde să preia rolul de părinte pentru ai ei și altă parte rămâne mică și neajutorată, singură cu emoțiile ei, copleșitoare pentru corpul și mintea ei, iar partea asta va tinde să poarte ANXIETATEA și SENZAȚIA DE LIPSĂ DE SPRIJIN ÎN MOMENTE GRELE la vârsta adultă și să-i tulbure SENINUL ȘI ÎNCREDEREA ÎN COLABORARE CU ALȚI SEMENI, tocmai pentru că nu sunt toți ca mami sau ca tati- niște copii mari. Și în felul acesta ANXIETATEA MAMEI EI își poartă izvorul mai departe și prin Emma către copiii ei nenăscuți.
Iar dacă vreți să aflați mai multe soluții de ieșire pentru Emma din voi din labirintul singurătății, vă invit la lectură (la pagina 92 o veți întâlni pe Emma) sau în cabinet, sau ambele. Ca să rescrieți poveste voastră, cu alt deznodământ.
Sorin Lucaci

11/03/2025

Cu Ioana Brusten, scriitoare și realizatoare de emisiuni radio la BucurestiFM, nu aveam cm să mă simt altfel decât în largul meu, atât de bine se pricepe să creeze un spațiu de dialog cald, sigur și deschis introspecției.
Așa că am încercat să încropesc un fel de REȚETĂ A UNEI RELAȚII DE CUPLU, așa, cât să fie cât mai limpede pentru fiecare dintre voi ce ingrediente ale COPILĂRIEI MICI vor influența alegerea partenerului și atmosfera de fond a relațiilor cu partenerul/partenera.
Vă invit, așadar să descoperiți împreună, PLĂMADA IUBIRII VOASTRE INTERNE, care încă vă colorează atât de profund viziunea cu privire la cât de mult este posibil să aveți RELAȚII DE CUPLU ÎMPLINITOARE, ARMONIOASE (link-ul înregistrării se află în primul comentariu).

10/03/2025

Prieteniile nu sunt întâmplătoare, după cm nu era nici cea dintre David și Ștefan. După cm nu era nici cea dintre David și Ștefan la cei nouă ani ai lor.
Fiecare dintre ei căuta să găsească o cale de ieșire la o relație dificilă cu tatăl prin a se conecta cu reprezentarea internă paternă a celuilalt.
Cum așa?
Simplu, David avea un tată extrem de critic, de nemulțumit, care nu pierdea niciun moment să-i arate fiului cât este de “stângaci, prost, incapabil să se descurce”. David ajunsese să creadă că este un nimeni și să se teamă că va fi strivit de Goliatul din tatăl său, pe care simțea că nu e chip să-l mulțumească. Era ca și cm călca în străchini de fiecare dată și oricât se străduia, nu putea îndulci furia și pedepsele tatălui.
Pe de altă parte, Ștefan, părea că are un tată care-l susține indiferent de situație. Și nu spun degeaba “părea”, pentru că mesajul pe care Ștefan îl primea constant de la tatăl lui era ceva de genul “nu te lăsa intimidat, arată-le cine-i șefu’, eu așa te-am crescut!”
Cum de au ajuns să se împrietenească? Simplu: au crescut amândoi cu o formă de non-acceptare din partea tatălui, cu strategii de coping diferite ale taților față de ceea ce fiii le oglindeau.
David: tatăl lui își dorea să-și reafirme superioritatea și să-și aline complexul de inferioritate prin a-i demonstra fiului că nu este îndeajuns.
Ștefan: era o extensie a tatălui care ar fi vrut să simtă prin fiul lui că este puternic și invincibil.
Și ce e în neregulă cu asta?
În neregulă cu asta este că niciunul dintre ei nu-și vedeau fiii dincolo de condiționările cu care ei înșiși au crescut. Ambii tați ar fi vrut să se izbăvească de complexul de inferioritate prin fiii lor fără să facă loc curiozității de a descoperi în ce mod sunt diferiți de ei.
De câte ori n-ai trăit asta? Și de câte ori n-ai simțit că oamenii cu care ești în relație oglindesc versiuni ale tale nebănuite.
Din perspectiva traumei David își imagina că nu ar fi fost un tată mai minunat decât tatăl lui Ștefan. La rândul lui, Ștefan, se folosea de David pentru a obține beneficii de putere pe care a simțit că nu le are în relație cu tatăl lui. Puterea de a fi el însuși și de a fi acceptat așa cm e, cu slăbiciunile lui.
Imegine: Pexels

24/02/2025

Poate ți se întâmplă și ție, mai frecvent decât ți-ai dori, să te trezești că ești DEZAMĂGIT/Ă de tine. Și, m-ai putea întreba, ce e așa de neobișnuit în atitudinea asta?
Ce șanse ar avea să atragă atenția un titlu de articol de ziar de genul:
MIRUNA OBIȘNUIEȘTE SĂ FIE NEMULȚUMITĂ DE EA
(cum face ea să nu reușească să se apropie de o versiune care să-i satisfacă așteptările?)
Dar faptul că o doare, da, o doare să nu poată arunca mingea la un fileu perfecționist, asta este ceva ce rezonează cu mulți/multe dintre noi.
Știm, dacă nu de acasă, măcar de la școală cm este să te simți mai tot timpul stângace/stângaci sau nicidecum cm ar trebui să fii! Mai mult decât poți, niciodată îndeajuns, cerșind fărâmițe de apreciere, de parcă le-ai merita doar dacă ai fi altul/alta. Cel/Cea mai mult ca perfect/ă. Care oricum nu ești tu și nici nu există.
Și sună atât de familiar, că parcă simțim și gustul de grepfrut sau de cireșe amare în momentul în care citim aceste rânduri.
Bine, bine, dar care ar fi soluția? De preferat, una de tip NO PAIN (FĂRĂ DURERE), în ciuda vorbei de împrumut cultural: NO PAIN, NO GAIN (FĂRĂ DURERE, CHIN, NU EXISTĂ CÂȘTIG)?
Continuare articolului o găsiți în link-ul din primul comentariu.
Imagine: unsplash

18/02/2025

Nu e om pe lumea asta care să nu se trezească uneori că TRADUCE ÎN DESPRE SINE cuvintele, comportamentele sau atitudinile celuilalt, mai ales când ele stimulează DURERE, TRISTEȚE.
Ca și cum, știm noi, DA, în mod sigur INTENȚIA LUI/EI A FOST SĂ NE FACĂ RĂU. Da, cu câtă ușurință ne avântăm să tragem concluzii de genul: a vrut să ne sfâșie pielea cu ascuțișul vorbelor, a uitat să facă pentru noi X,Y,Z acțiune pentru că nu-i pasă, nu se implică în cutare activitate pentru că nu-l/n-o interesează.
Dar oare cât este de adevărat?
Și, mai ales, ne îngăduim noi oare să confruntăm într-un mod mai MATUR ILUZIA CĂ NOI SUNTEM BURICUL UNIVERSULUI LUI/EI și că tot ce se ițește din spațiul lui/ei intern se învârte în jurul nostru?
De câte ori firul gândurilor noastre desprinde din ghemul reflexiv:
-M-a întristat să-l/s-o aud spunând asta, dar oare chiar a avut intenția să mă rănească, sau este vorba despre altceva aici? Ce anume a vrut să spună despre el/ea prin asta?
Imagine: Pexels
Alexandrina- Carmen Ene

17/02/2025

Cum recunoașteți semnele unei relații imature? Nu o să le menționez aici pe toate, că n-ar fi loc nici dacă aș scrie un roman, mai ales dacă este să nuanțez detalii de conectare care scapă ușor privirii.
O să mă opresc asupra uneia dintre cele mai frecvente forme de constrângere relațională: cea a lui "dacă nu faci așa, cm îmi este mie bine, mă supăr..."
E imposibil să nu o fi întâlnit la un moment dat, printre prieteni sau chiar în familie…
Un astfel de șantaj cu “botoșenia, morocănoșenia” oglindește un tip de funcționare arhaică, tipică egocentrismului primilor doi ani de viață ai copilului, în care celălalt nu este perceput, simțit și văzut ca ființă separată, diferită.
Adică, în traducere: “Tu ești aici pentru mine ca să te lași folosit așa cm am nevoie, nicidecum nu ai dreptul să ai alte nevoi și dorințe decât ale mele.”
O astfel de pretenție are în spate intenția de a-l schimba pe celălalt ca să se asorteze mai bine așteptărilor celui care îl șantajează cu supărarea și încearcă să forțeze un răspuns de supunere în felul acesta. Nu.
Ceea ce mă interesează să sugerez acum: un răspuns matur în astfel de momente ar include o poziționare de genul: "Îmi dau seama că te deranjează faptul că... ", după care analizez cu atenție dacă într-adevăr pot ține cont și oferi ceea ce mi se pretinde fără un divorț prea mare față de ceea ce sunt, simt și am nevoie la rândul meu. Este posibilă oare o formă de negociere care să ne permită să ne întâlnim pe undeva pe la mijlocul spațiului dintre noi?
Concomitent, sunt conștient/ă că nu sunt responsabil/ă de bunăstarea internă a celuilalt și asta nu-mi impactează imaginea de sine sau stima de sine.
Imagine: Pexels
Alexandrina- Carmen Ene

Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut

25/07/2025

18/07/2025

17/07/2025

17/06/2025

02/06/2025

05/05/2025

19/03/2025

11/03/2025

10/03/2025

24/02/2025

18/02/2025

17/02/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category