09/04/2024
Am trecut și de jumătatea anului patru de formare în psihoterapie, Psihodramă Clasică. Puțin mai am și o închei. Căci o s-o închei.
A fost pe cât de greu, pe atât de tămăduitor. Pe cât de lin, pe atât de răscolitor. Pe cât de frumos, haios, creativ, pe atât de întunecat, de răvășitor. Ca orice proces de vindecare și devenire.
Am intrat în formarea aceasta într-o perioadă de disperare. O disperare de a mă alina, de a fi printre oameni, de a nu-mi mai fi propriul dușman. O disperare de a mă cunoaște și recunoaște, în definitiv.
Dacă am vrut să renunț? Doamne, și încă de câte ori! Nu, nu în primii doi ani, atunci era încă ușor greul. Din anul trei, când activitățile terapeutice parcurse ca participantă la grup s-au amestecat cu cele în care conduceam eu grupul. Abia atunci am simțit nevoia acută să îmi fac o ieșire psihodramatică: prin pereți, prin podea, prin gaura cheii, căci mă paraliza frica. Frica dată de sindromul impostorului, de obisnuița de a-mi lua drept reper perfecțiunea, frica de a nu dezamăgi ori de a face transparent faptul că nu sunt capabilă.
Am avut însă noroc. Cu mine, cu terapeuta mea, cu colegii/colegele, de grupă și din toată țara, precum și cu didacta mea, asistentele, alți profesori.
Oamenii care au lucrat întâi cu ei, și apoi cu alții, oamenii aceștia tot mai mulți din care fac și eu parte, au capacitatea de a (se) conține, de a te primi așa cm ești, de a te oglindi cu scopul pur de a te ajuta să crești, să ieși din întuneric, din pânza de păianjen a fricilor, a neputințelor, a nevoilor pe care poate nici nu știai că le ai…ori că sunt neîmplinite.
Am ajuns astăzi să mă văd cu ochi mai blânzi, mai generoși, chiar dacă încă tulburi, datorită fiecărui coleg/ă cu care am avut direct sau indirect o întâlnire.
Felul în care m-a perceput fiecare mi-a îmbogățit imaginea de sine. Până la această formare, imaginea mea semăna cu un portret robot, azi mă văd însă plină de culori și de culoare. Și în mișcare. Dincolo de figura încremenită din spatele liniilor alb-negru care îmi trasau apăsat conturul, astăzi sunt o dezordine de culori…care așteaptă să fie paletată.
Azi am și mult mai mult curaj să vorbesc, să mă arăt, să spun cu voce plină ce simt, ce cred. Azi pot să stau fără sprijin pe ambele picioare, chiar dacă mă mai clatin, chiar dacă mai pic și îmi zdrelesc până la carne convingerile, amintirile, visurile.
Azi știu că mie, în primul rând, mi se datorează schimbarea aceasta în mai bine. Căci starea de bine presupune al naibii de multă muncă cu tine însuți/însăți. Și e continuă. Îmbucurător este însă faptul că devine o sănătoasă rutină, iar efortul se diminuează, e substituit de curiozitate, de plăcerea descoperirii, de iubirea de sine, de vindecare, de sentimentul de regăsire și împreună.
Dușmanul meu lăuntric râde cu ultimele puteri citind paragraful acesta din urmă. Încă îl aud difuz, undeva în adânc. Este în proces de descompunere. Lentă, duhnitoare, sigură.
Nu am încheiat drumul=procesul. Și nici nu o voi face. Am înțeles acum, de-a binelea, că viața este o călătorie. O călătorie exact așa cm îmi place: cu adrenalină, cu provocări, cu senzații felurite, cu emoții copleșitoare, cu nesătulă descoperire și (auto)cunoaștere.
Eu am ales demult, din vremuri imemorabile, poate, să călătoresc în jurul lumii: deopotrivă interioare și exterioare. Nu mă mulțumesc cu o stradă, un bulevard, un oraș sau o țară. Eu vreau lumea toată. Lumea mea toată. Și nu mai aștept să vină ea să mă scoată la plimbare, o prind eu de mână și fug cu ea ștrengărește unde văd cu ochii mei lăuntrici care pătrund până și în cea mai groasă beznă.
Ce vreau să vă transmit cu asta este încrederea pe care o am în procesul de autocunoaștere, în terapie și lucrul cu sine. Indiferent de forma de terapie pe care o alegeți, și bine ar fi să fie una pe care o simțiți adecvată nevoilor voastre, asigurați-vă că vă duce cât mai departe ca evoluție și vindecare și cât mai aproape de voi înșivă și starea generală de mai bine.
Cu deschidere și curaj,
Sabina cea din ce în ce mai bine și mai vie.
Asociația Română de Psihodramă Clasică - ARPsiC
