
24/06/2025
𝐏𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢 𝐟𝐮𝐧𝐝𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐬̦𝐢𝐢𝐭 𝐮𝐧 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞𝐧𝐞𝐫 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐚𝐥𝐨𝐠?
𝐃𝐞 𝐜𝐞 𝐈𝐫𝐚𝐧𝐮𝐥 𝐫𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐞 𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭𝐚̆ 𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐢𝐜𝐚̆ 𝐚 𝐡𝐚𝐨𝐬𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐎𝐫𝐢𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐌𝐢𝐣𝐥𝐨𝐜𝐢𝐮?
Poate fundamentalismul șiit de sorginte iraniană să fie transformat într-un partener predictibil sau, este, prin însăși natura sa, o forță distructivă, imposibil de integrat într-o ordine internațională stabilă?
Această întrebare nu este doar una despre Iran sau despre Islamul politic, ci și despre 𝐥𝐢𝐦𝐢𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐞𝐠𝐨𝐜𝐢𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚𝐥𝐞 𝐢𝐝𝐞𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢 în politică externă.
𝐅𝐮𝐧𝐝𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐜𝐚 𝐚𝐜𝐭𝐨𝐫 𝐠𝐞𝐨𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜, 𝐧𝐮 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐫𝐞𝐥𝐢𝐠𝐢𝐨𝐬
De la Revoluția Islamică din 1979, Iranul a funcționat ca 𝐢𝐧𝐜𝐮𝐛𝐚𝐭𝐨𝐫 𝐢𝐝𝐞𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐜 𝐬̦𝐢 𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐢𝐜 pentru o formă particulară de fundamentalism șiit. Nu vorbim doar despre o interpretare radicală a religiei, ci și despre un proiect politic, în care religia joacă rolul de motor pentru 𝐚𝐦𝐛𝐢𝐭̦𝐢𝐚 𝐡𝐞𝐠𝐞𝐦𝐨𝐧𝐢𝐜𝐚̆ 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆.
Regimul de la Teheran a construit de-a lungul deceniilor o rețea transnațională de miliții, mișcări politice și infrastructuri ideologice:
• 𝐇𝐞𝐳𝐛𝐨𝐥𝐥𝐚𝐡 în Liban;
• 𝐇𝐨𝐮𝐭𝐡𝐢 în Yemen;
• 𝐦𝐢𝐥𝐢𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢𝐢𝐭𝐞 în Irak și Siria;
• susținerea variabilă, dar strategică, a 𝐇𝐚𝐦𝐚𝐬 în Gaza.
Toate acestea sunt, în același timp proxy-uri militare și 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐢𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐢𝐫𝐚𝐧𝐢𝐞𝐧𝐞, ce urmăresc să mențină instabilitatea în regiune, blocând orice tentativă de normalizare a relațiilor între statele sunnite și Occident.
𝐃𝐞 𝐜𝐞 𝐞𝐬̦𝐮𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐧𝐞𝐠𝐨𝐜𝐢𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐮 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐦𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞?
O eroare fundamentală a diplomației occidentale este că are credința că 𝐭𝐨𝐭̦𝐢 𝐚𝐜𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐢̂𝐬̦𝐢 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐬𝐜 𝐩𝐚𝐜𝐞𝐚, indiferent de cm o definesc. Pentru regimuri precum cel iranian, 𝐧𝐞𝐠𝐨𝐜𝐢𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐨 𝐞𝐭𝐚𝐩𝐚̆ 𝐭𝐚𝐜𝐭𝐢𝐜𝐚̆, o formă de respiro strategic folosită pentru a câștiga timp, a reduce presiunea externă și a se regrupa în vederea unei ofensive viitoare.
Această abordare s-a repetat în ultimele două decenii, atunci când:
• Iranul negociază programul său nuclear, apoi îl reia în secret.
• Iranul susține încetarea focului în Yemen, dar continuă aprovizionarea Houthis.
• Iranul susține "lupta împotriva terorismului", în timp ce finanțează grupări radicale în toată regiunea.
𝐂𝐚𝐳𝐮𝐥 𝐈𝐫𝐚𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢
A vorbi despre Iran ca despre un „stat-problemă” este un eufemism. Iranul este un 𝐬𝐭𝐚𝐭-𝐬𝐮𝐫𝐬𝐚̆ al haosului regional, o 𝐢𝐧𝐟𝐫𝐚𝐬𝐭𝐫𝐮𝐜𝐭𝐮𝐫𝐚̆ 𝐢𝐝𝐞𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐦𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐫𝐚̆, dedicată subminării oricărei forme de ordine stabilă în Orientul Mijlociu.
Nu vorbim despre o serie de incidente izolate sau de reacții defensive, ci o 𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭, ce funcționează. Nu pentru că e infailibilă, ci pentru că 𝐎𝐜𝐜𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧𝐜𝐚̆ 𝐫𝐞𝐟𝐮𝐳𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐜𝐜𝐞𝐩𝐭𝐞 𝐧𝐚𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐚𝐝𝐯𝐞𝐫𝐬𝐚𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢.
𝐀𝐬̦𝐚𝐝𝐚𝐫 - 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐚 𝐈𝐫𝐚𝐧𝐮𝐥 𝐛𝐨𝐦𝐛𝐚𝐫𝐝𝐚𝐭?
Privind înapoi, mulți analiști – inclusiv din sfera realistă a politicii internaționale – ridică această întrebare: 𝐚 𝐫𝐚𝐭𝐚𝐭 𝐕𝐞𝐬𝐭𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐈𝐫𝐚𝐧𝐮𝐥 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐚 𝐧𝐞𝐮𝐭𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭 𝐦𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐫? Nu ca act de răzbunare, ci ca 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐯𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐢𝐜𝐚̆.
Atât timp cât regimul de la Teheran controlează o rețea ideologică și militară de instabilitate, 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐮𝐧 𝐞𝐜𝐡𝐢𝐥𝐢𝐛𝐫𝐮 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥. Statele din Golf trăiesc cu teama constantă a rachetelor, dronelor sau insurgențelor orchestrate indirect. În logica iraniană, războiul nu este o excepție, ci 𝐨 𝐬𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐢𝐧𝐟𝐥𝐮𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆.
𝐃𝐞 𝐥𝐚 𝐢𝐥𝐮𝐳𝐢𝐢 𝐥𝐚 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐤
Iranul nu este un actor irațional, ci unul 𝐜𝐚𝐥𝐜𝐮𝐥𝐚𝐭. Acesta este aspectul care îl plasează într-o zonă de 𝐫𝐢𝐬𝐜. Ideologia sa politico-religioasă nu este doar un moft al liderilor, ci 𝐨 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐭𝐞𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐢𝐜𝐚̆ în care violența și puterea sunt instrumente legitime de instaurare a „ordinii divine”.
În fața acestui tip de regim, concesiile nu generează bunăvoință. Dimpotrivă, sunt interpretate drept 𝐬𝐥𝐚̆𝐛𝐢𝐜𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐞𝐱𝐩𝐥𝐨𝐚𝐭𝐚𝐭.
Pacea în Orientul Mijlociu nu se va construi prin iluzii morale. Ci printr-o 𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐢𝐞 𝐥𝐮𝐜𝐢𝐝𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐮𝐫𝐚𝐣𝐚𝐫𝐞, sprijinită de forță, coerență ideologică și o înțelegere clară a adversarului. Iar primul pas este renunțarea la întrebarea „cum domesticim fundamentalismul” și înlocuirea ei cu una mai realistă: 𝐜𝐮𝐦 𝐢̂𝐥 𝐢𝐳𝐨𝐥𝐚̆𝐦, 𝐫𝐞𝐝𝐮𝐜𝐞𝐦 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐮𝐫𝐚𝐣𝐚̆𝐦 𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐦𝐚𝐭𝐢𝐜?