28/04/2021
Copiii sunt programați să-şi dezvolte un sistem natural de comunicare printr-o legătură foarte strânsă şi sincronizată cu părinţii. Copilul își reglează ce face sau ce simte prin această sincronizare cu figurile parentale și cu mediul, iar cei care au avut parte de o relaționare sănătoasă îşi vor putea dezvolta mai uşor un atașament sigur/securizant. În baza relaţiei de siguranţă se poate reprezenta mai uşor şi sentimentul de siguranţă, urmând a-l putea activa în anumite momente dificile; astfel se întăreşte rezilienţa emoţională.
Stilul de ataşament poate fi transmis foarte uşor către cei mici, astfel că în baza sincronizării cu părinţii, copiii vor imita felul lor de relaţionare, de reacţionare etc. Dacă părinţii au dezvoltat un ataşament sigur, îl pot transmite şi către copii, însă dacă aceştia au un stil de ataşament nesigur (anxios, evitant sau dezorganizat), este foarte probabil ca şi copiii să îl adopte.
În contextul unor părinţi abuzivi sau neglijenţi cu nevoile copiilor, aceştia din urmă vor accepta orice li se întâmplă şi vor ajunge să transforme în credinţă de bază ideea că “abuzul e normal”, fapt ce va afecta vieţile lor ca adulţi. Pentru ei, sursa de protecţie este aceeaşi cu sursa fricii (părintele protector şi părintele abuziv/neglijent este acelaşi), iar această confuzie în ataşamentul faţă de figura parentală va dezvolta un stil nesigur de relaţionare şi, într-un final, la dificultăţi în reglarea emoţională.
În final, în cartea “Corpul nu uită niciodată”, Van Der Kolk prezintă ideea că dacă avem în interiorul nostru amintirea sentimentului de siguranţă, acele urme ale afecţiunii timpurii ne pot ajuta să ne armonizam din nou în relațiile din prezent, pe care le avem ca adulți.
Dacă noi nu cunoaștem sentimentul siguranţei din copilărie, ori dacă nu ne putem reprezenta conceptul de siguranţă, armonizarea emoţională din prezent poate avea loc cu dificultăți.
