23/06/2025
Suntem fragili, dar uităm asta. Viața e o călătorie scurtă, dar ne purtăm de parcă ar fi veșnică. Ne agățăm de validare, recunoaștere, roluri, de parcă ele ne-ar putea oferi mai mult decât o simplă existență.
Aproape toate eforturile noastre sunt îndreptate înspre cm să reușim, ce putem să deblocam pentru a reuși. Just, de altfel, să ne trăim viața încercând să înțelegem și să ne înțelegem. Dar cheia spre asta nu e întotdeauna să ne iasă. Și, uneori, chiar nu ne iese. Uneori nu avem capacitatea, resursele, uneori nu avem contextul, uneori idealul e prea mare, uneori pur si simplu nu ține de noi. Uneori lucrurile pur și simplu nu se află în controlul nostru. Și atunci ne confruntăm cu eșecul. Cu pierderea. Cu deziluzia. Care, pe cât de greu este de dus, pe atât de mult ne poate învăța umilitatea.
Smerenia survenita în urma eșecului ne pune în contact cu natura noastră profund umană și ne vindecă de omipotență, căci „a eșua este un lucru esențial pentru noi ca ființe umane”. Nu orice eșec, nu doar acela pe care îl considerăm propice creșterii, ci acela care uneori ne pune la pământ, amintindu-ne de limitele noastre umane. Eșecul însoțit de umilitate, cm spune Costică Brădățan în ”Elogiul Eșecului”.
”În genere, nu reușim să luăm în serios eșecul. Ne tulbură chiar și ideea de a-l privi mai îndeaproape; nu vrem să-l abordăm, de frică să nu ne molipsim. Lucru înduioșător, dacă ne gândim că am venit pe lume gata infectați de el.”
Fără să cădem in nhilism - deși poveștile prezentate în carte ne pot face sa ne ducem acolo - cu toții ne confruntăm într-o anumita măsură (și bine facem) cu limitele. Ne dorim să fie totul în controlul nostru, să găsim explicații pentru tot, inclusiv să fim atotștiutori în fața umbrelor noastre, lucru de altfel imposibil. Căci cunoașterea totală, vindecarea totală, pe scurt orice ideal, nu pot fi atinse. Iar cu cât ne agățăm mai tare de ideea de ideal, cu atât căderea este mai dureroasă.
”Cei mai mulți dintre noi, fie că o știm sau nu, suferim de o boală caracteristica - sindromul umumbilicus mundi, o înclinație patologică de a ne așeza în centrul lucrurilor și de a ne închipui că suntem mai importanți decât suntem”.
Ceea ce te obsedează, te controlează. Cum ireproșabil Brădățan il ilustrează pe Ghandi care, cu cât avea aspirații spirituale mai înalte, cu atât se prindea mai puternic în vălmășagul politic. Sau cm obsesia unei morți înălțătoare, ca cea a lui Seneca sau Mishima, a sfârșit ca o caricatură. Și totuși, fix acest eșec ni-i apropie. Căci nu ne putem apropia de ceva ideal, ci doar de ceva profund uman.
”Datorită eșecului, ajungem apoi să vedem cât de nerezonabile pot fi cerințele pe care societatea le adresează membrilor săi, cât de capricioase îi sunt așteptările, cât de superficiale judecățile. Eșecul dezvăluie vanitatea și goliciunea a tot și a toate, dându-ne totodată șansa unei noi priviri fugare în abis. În sfârșit, eșecul ne arată cât de aproape suntem, biologic, de nonexistență și cât de intimi legați de moarte devenim pe zi ce trece”
Să știm să trăim eșecul, cu pierderile, umilința, greul cu care vine la pachet, să știm că toate acestea sunt aspecte din noi și totuși ca nu suntem noi în esența noastră, este poate cea mai profundă lecție de autocunoaștere.
