Alexandra Cucuian - Psiholog

15/04/2026

Între cât arătăm din noi și cât păstrăm doar pentru noi există un spațiu fin, uneori confuz.

Nu e vorba nici despre expunere totală, nici despre retragere completă. Ci despre a înțelege de ce alegem una sau alta — și ce ne face, de fapt, să ne simțim în siguranță.

Am scris în articolul din primul comentariu despre linia asta subțire dintre expunere și protecție.

06/04/2026

Nu toți copiii „dificili” sunt, de fapt, dificili.
Uneori sunt doar copii care nu mai găsesc o cale prin care să fie înțeleși. Care au încercat, au tot încercat și au ajuns în punctul în care spun „nu-mi pasă”, nu pentru că nu le pasă, ci pentru că nu mai pot.

Articolul (pe care îl găsiți în primul comentariu) nu este despre cm să „corectăm” comportamente, ci despre cm să vedem ce se află în spatele lor. Despre diferența dintre un copil care se opune și un copil care nu mai are altă formă de a se face auzit.

Poate merită citit mai ales în momentele în care simțim că „nu ne mai înțelegem” cu ei.

26/03/2026

Uneori nu ne certăm cu copiii noștri pentru că nu știm ce e bine pentru ei, ci pentru că, fără să ne dăm seama, ajungem să ne luptăm pentru cine are ultimul cuvânt. Lupta de putere nu începe de la lucruri mari. Începe de la „mai stai 5 minute pe telefon”, „nu vreau să plec din parc”, „nu îmi place mâncarea asta”. Și, încet, dintr-o diferență de nevoi, ajungem într-o confruntare în care fiecare simte că nu este auzit.

În spatele multor astfel de momente stă o teamă tăcută: dacă îl refuz, dacă îl frustrez, dacă nu cedez… o să se îndepărteze de mine? O să mă iubească mai puțin? Adevărul e că nu. Copiii nu încetează să își iubească părinții pentru că li se pun limite. Se revoltă, se supără, trântesc uși, spun lucruri grele — dar iubirea rămâne. Ceea ce contează este felul în care rămânem noi în relație în acele momente.

Despre lupta de putere, limite, frustrare și felul în care putem rămâne părinți prezenți fără să ne pierdem în confruntare am scris în articolul din primul comentariu.
👇

16/03/2026

Uneori, când copiii noștri cresc, frica începe să apară acolo unde înainte era doar grijă. Ne sperie ideea că ar putea fi răniți emoțional sau poate chiar și fizic, ne sperie prieteniile lor, alegerile lor, relațiile lor. Fără să ne dăm seama, uneori încercăm să intervenim: să prevenim, să corectăm, să controlăm. Intenția este aproape întotdeauna una bună.

Există, însă, un punct în care grija începe să devină prea strânsă.
Iar atunci spațiul de creștere al copilului se micșorează.

Adolescența este perioada în care copiii încep să își construiască propriul drum, nu unul perfect și nici lipsit de greșeli, ci unul real; iar rolul nostru nu mai este să conducem acest drum, ci să rămânem aproape, ca reper.

Am scris despre această altă extremă a parentingului în articolul dinprimul comentariu.

09/03/2026

Există un paradox curios în felul în care ne creștem copiii.
Când sunt mici, îi protejăm mult. Îi supraveghem, îi ghidăm, încercăm să fim atenți la fiecare pas. Dar, uneori, exact când ajung în adolescență — perioada în care lumea lor devine mai complicată și mai intensă — apare ideea că „de acum trebuie să se descurce singuri”.
Adevărul este că independența nu apare dintr-o retragere bruscă a părinților ci se construiește treptat, într-o relație care rămâne prezentă chiar și atunci când copilul începe să meargă pe propriul drum.

Am scris câteva gânduri despre acest paradox al parentingului modern.

Articolul îl găsiți aici:

Există un paradox interesant în felul în care ne creștem copiii astăzi. În primii ani de viață, universul lor este aproape complet organizat în jurul ideii de protecție. Suntem atenți la tot: la ce mănâncă, la cât dorm, la mediul în care cresc, la emoțiile pe care le trăiesc și la...

02/03/2026

Generația mea a crescut între două lumi – una analogică și una digitală. Copiii noștri cresc într-una singură, în care realul și virtualul se suprapun până la confuzie.

Observ adesea că adolescenților de azi le este mai greu să tolereze frustrarea, că pentru ei comparația este mai apăsătoare, iar perfecțiunea tinde să devină standard. Dar poate întrebarea nu este ce e „greșit” la ei, ci cm arată mediul în care își construiesc identitatea și ce este diferit față de lumea pe care noi o știm din propria adolescență.

Am scris despre modele, despre imaginea succesului fără proces și despre responsabilitatea noastră de a reintroduce complexitatea în conversațiile cu ei.

Dacă vă preocupă lumea în care cresc copiii noștri — și felul în care putem rămâne ancorați în ea — poate merită câteva minute de lectură.

https://alexandracucuian.ro/intre-doua-lumi/

19/02/2026

Ce vi se pare cel mai greu în relația cu adolescentul vostru în perioada asta?

Pe 26 februarie voi avea o întâlnire dedicată exact acestor lucruri – detaliile sunt mai jos.

17/02/2026

Pe 26 februarie țin un atelier pentru părinți de adolescenți, despre ce se întâmplă de fapt între noi și copiii noștri.

Fac parte din generația de părinți care a crescut între două lumi. Am prins copilăria fără internet și maturitatea cu informație nelimitată, iar acum ne creștem adolescenții într-o realitate pe care nici noi nu am avut-o la vârsta lor.

Uneori mă gândesc că nu e deloc simplu să fii părinte în acest context. Încercăm să păstrăm lucruri care au fost valoroase pentru noi, dar în același timp simțim că multe dintre reperele cu care am crescut nu mai funcționează la fel. Și, fără să vrem, nesiguranțele noastre ajung în relația cu copiii noștri.

Nu cred că părinții au nevoie doar de sfaturi sau de încă un set de reguli. Cred că au nevoie de un loc în care să poată vorbi despre ce e greu, despre conflicte, despre momentele în care iubirea există, dar relația e tensionată.

Din acest motiv țin atelierul „Cine este adolescentul tău?”. Întâlnirea programată inițial pe 19 februarie a fost mutată pe 26 februarie, pentru a evita perioada vacanței școlare.
Va fi un spațiu ghidat de reflecție și dialog, fără judecată și fără rețete rapide. Dacă simți că ți-ar prinde bine o astfel de întâlnire, găsești detaliile și formularul de înscriere mai jos.

04/02/2026