Lumia Healing Therapy

24/07/2025

Dincolo de rolurile pe care le joci, știi cine ești?

Azi, într-o sesiune de terapie, o doamnă mi-a spus cu voce joasă: ”Simt că sunt într-o confuzie continuă, nu mai știu ce să fac cu mine.”

Și, pe măsură ce a vorbit, s-a făcut lumină în povestea ei. Mi-a spus că, își dă seama că în toate relațiile importante din viața ei, s-a așezat într-un singur rol: rolul de mamă.

Pentru fiica ei - da, acolo e firesc, e mama.
Pentru mama ei - a devenit mamă, din grijă, din obligație, din nevoia de a o proteja.
Pentru soțul ei - a devenit tot ea ”cea care are grijă de toți”.

Și, în tot acest timp, a uitat de ea. A uitat de femeia din ea.

”Nu știu cm să fiu”, mi-a spus. Iar în ochii ei s-au adunat mici perle, care apoi, s-au așezat blând pe obraji.

Copilul a crescut și și-a început propiul drum în viață. Părinții au rămas în doi, la casa lor. Soțul își continuă rutina cu jobul lui. Și dincolo de toți ceilalți, ea nu mai știe cine este.

Sunt multe femei care trăiesc asta. Se identifică atât de mult cu aceste roluri crezând că sacrificiul de sine este o virtute. Nu, nu este. Când tu nu mai exiști pentru tine, acțiunile tale n-au cm să vină din iubire.

Iubirea este în tine, în energia ta. Ea nu vine din gol, vine din plinul tău. Dacă acest sentiment nu există față de tine cm ar putea să existe pentru ceilalți? Este ca și cm ai spune: ”îți ofer un măr”, dar tu nu știi cm arată. Nu l-ai gustat niciodată. Dar ai auzit că așa ar trebui să fie iubirea.

Sacrificiul de sine nu este iubire. Dar, deseori, este confundat cu iubirea.

Ce i-am spus femeii din fața mea? Să îmbrățișeze aceste roluri. Să nu le respingă. Pentru că fac parte din ea. Și i-am mai spus și că ea este mult mai mult decât aceste roluri.

Dar să le așeze conștient. Să aleagă, cu blândețe, să fie:

✨ Mamă pentru copilul ei.
✨ Fiică pentru mama ei.
✨ Soție pentru partenerul ei.

Fără să mai fie ”mamă” pentru toți. Fără să se anuleze pe ea căutând să salveze pe toată lumea.

În spatele acestei confuzii, e o luptă interioară: Când devii mamă pentru toți, nu mai rămâne loc de femeie pentru tine. Nu mai rămâne loc de cine ești tu, cu dorințele tale, cu nevoile tale, cu liniștea ta.

Și asta obosește. Te epuizează.

Însă, când alegi să-ți ocupi locul tău în relație cu cei din jur, când îți definești ce înseamnă fiecare rol, în loc să le respingi, apare ceva prețios:

O stare de pace. De împăcare cu tine. Cu viața ta.

Și din acel loc, relațiile devin mai ușoare. Nu pentru că dispar greutățile, ci pentru că tu nu te mai pierzi pe drum.

Începe de la tine. De la întrebarea simplă: ”Cine sunt eu acum, dincolo de toate rolurile mele?”

Dacă simți că și tu te-ai pierdut printre atâtea ”trebuie să am grijă de...”, oprește-te și fă loc pentru tine în viața ta. În sesiunile de terapie, începem de acolo. Fără grabă. Fără vină. Cu blândețe.
Scrie-mi dacă simți că ai nevoie.

22/07/2025

Ți s-a întâmplat să ai momente care par că nu se mai termină? Când nu găsești nicio soluție, iar gândurile și întrebările vin peste tine ca o ploaie — fără pauză, fără răspuns?

Și, pentru că nu știi ce să faci... nu faci nimic. Obosită de toată zbaterea, te oprești. Nu mai încerci să înțelegi. Doar observi.

Și, fără să-ți dai seama, ai făcut deja primul pas. Pentru că nu mai lupți cu tine, ceva în interiorul tău se schimbă. Nu se risipește totul dintr-o dată, dar ceva se dizolvă ușor, ca un nod care se lasă desfăcut.

Și poate că nu știi exact ce s-a schimbat. Dar într-o zi, simți că respiri altfel.

Azi nu e nevoie să forțezi un răspuns. Doar să te oprești puțin. Să-ți lași spațiu să simți, fără grabă, fără vină. Să observi că ceva în tine se așază altfel.

18/07/2025

Confuzia care te blochează — cm înțelegi ce se ascunde sub ea

Știi sentimentul acela de confuzie? Când vrei să faci ceva, dar vin atât de multe gânduri și fiecare spune un lucru diferit?

Confuzia nu vine din lipsă de opțiuni.Vine din dorința de a face ceea ce „trebuie”, dar și din nevoia de a rămâne fidelă ție. Din frica de a greși, de a pierde, de a răni sau de a fi judecată. Când vrei liniște dar există și ezitarea de a alege ceva care îți aduce bucurie.

De multe ori, confuzia apare din locul acela unde s-au adunat prea multe straturi de vină, de rușine, de condiționări. Și, dacă te uiți cu blândețe, o să vezi că în spatele întrebării „Ce e bine să fac?” se află o întrebare mai adâncă: „De ce anume îmi este frică?”

Pentru că nu întotdeauna nu știi ce vrei. Uneori știi, dar ți-e teamă. Alteori știi, dar ai învățat că nu e „corect”. Intuiția ta, acea voce interioară, a fost ignorată atât de mult timp, încât acum ți se pare imposibil să o mai recunoști printre toate celelalte gânduri care se amestecă în tine.

Și ajungi să stai pe loc. Să amâni. Să te învârți în aceleași întrebări. Să cauți răspunsuri în afară și să dai altora puterea de a decide pentru tine — pentru că ție îți e greu să mai ai încredere în ce simți.

Răspunsul e acolo, în tine. Nu vine cu forța, nu vine sub presiunea întrebărilor, nu vine când te cerți că nu știi.

Dacă alegi să taci puțin, să te oprești din a alerga după „răspunsul corect”, și să asculți cu răbdare ce trăiește în tine, intuiția ta îți vorbește.

Confuzia e un semn că o parte din tine se teme. Se teme să piardă ceva, să dezamăgească pe cineva, să iasă din tiparele pe care le-a învățat. Și tocmai de asta, confuzia nu are nevoie de mai multă presiune, ci de mai multă prezență.

Când nu te mai grăbești, când lași întrebările să existe fără să forțezi răspunsurile, când nu mai cauți confirmări în afară, ci îți întorci privirea spre tine — ceva începe să se limpezească.

Pas cu pas, începi să construiești acea încredere în vocea ta interioară. Să te împuternicești pe tine. Și vei simți, în interiorul tău, răspunsul potrivit pentru tine.

Care e întrebarea la care cauți răspuns și nu vine? Ce simți dacă n-ai mai încerca să grăbești răspunsul, ci doar ai rămâne puțin în tăcere, cu tine?

Lasă-mi un gând în comentarii 💜

16/07/2025

Ai un loc în tine în care poți să te așezi, fără să te grăbești, fără să te ascunzi. Un loc unde nu trebuie să demonstrezi nimic. Doar să fii.

În toată agitația zilnică, în grijile care se tot adună și în dorința de a fi mereu acolo pentru ceilalți, te depărtezi de tine. Îți uiți spațiul tău, liniștea ta, și începi să trăiești doar în afară — în așteptări, în obligații, în roluri. Și simți că nu mai ai timp să respiri.

Dar acel spațiu interior nu dispare. Chiar dacă nu l-ai simțit de mult, chiar dacă ai uitat cm e, încă există în tine. E acolo, dincolo de oboseală, dincolo de graba cu care te-ai obișnuit să trăiești.

Nu e un spațiu cu o stare de pace constantă. Arată ca un colț de adevăr, un loc în care îți e permis să simți orice, să taci, să plângi, să nu știi, să zâmbești fără motiv, să te recunoști chiar și atunci când nu-ți place ce vezi.

Ca să te întorci acolo, nu e nevoie să faci un efort mare. Doar să te oprești puțin și să respiri. Apoi, cu blândețe, să te întrebi cm ești, fără să-ți dai un răspuns rapid. Să îți dai voie să nu te grăbești înapoi spre lume.

Poate că uneori o să doară. Pentru că tăcerea scoate la lumină ce ai ținut sub preș. Dar tot în tăcere poți găsi și începutul unui alt fel de a fi — un fel care nu te forțează, care nu te rușinează, care nu te ceartă.

Și da, poate azi nu poți schimba tot. Dar azi poți închide ochii, o secundă, și să-ți spui: „Aici sunt. Cu mine. Nu trebuie să mă ascund.”

Ce s-ar schimba dacă, măcar pentru câteva minute, ți-ai oferi acel spațiu din tine unde poți să respiri și să te simți cu adevărat?

Scrie-mi un gând, o emoție. Mi-ar plăcea să aflu.

14/07/2025

Recunoștința nu vine din presiune, din comparație sau din vinovăție. Ea apare în liniște și în prezență. Într-un moment în care te oprești puțin și simți, fără să-ți impui nimic, că dincolo de toate lucrurile imperfecte, dincolo de toată agitația, dincolo de neajunsuri sau goluri, există ceva bun, deja acolo.

Uneori, acel „ceva bun” e atât de simplu încât îl treci cu vederea. O vorbă spusă cu tandrețe. O cafea băută în tihnă. O zi în care ai avut curajul să nu mai alergi. O senzație de acasă când ți-ai dat voie să fii exact cm ești.

Poate că nu ai tot ce ți-ai dorit. Poate că mai sunt întrebări care revin, din nou și din nou.

Dar chiar și în tot iureșul acesta, există clipe care contează. E de ajuns una singură, pe care o lași să se simtă cu adevărat în tine.

Recunoștința nu e despre perfecțiune, nu e despre „totul e bine”. E despre a găsi un pic de bine chiar și în mijlocul imperfecțiunii. E despre a-ți aminti, măcar pentru o clipă, ce ai deja în viața ta. Chiar acum.

Dacă te-ai opri azi o clipă și te-ai întreba: Care e acel lucru mărunt, aproape invizibil, pentru care pot fi recunoscătoare azi?
ce ți-ar răspunde inima?

12/07/2025

Ce crezi că te protejează s-ar putea să fie exact ce te ține pe loc.

Uneori, exact ceea ce ai construit ca să te protejeze ajunge, fără să-ți dai seama, să te țină departe de ce ai nevoie cel mai mult. Zidurile pe care le-ai ridicat, din teamă că o să doară din nou, ajung să te izoleze chiar și de iubirea pe care o cauți. Tăcerea aleasă cu speranța că n-o să mai fii rănită se transformă încet într-o absență – o absență a ta din viața ta, din emoțiile tale, din relațiile în care ai vrea, dar nu mai știi cm să te arăți.

Încăpățânarea cu care îți ascunzi trăirile, convingerea că e mai sigur să nu spui, să nu ceri, să nu arăți cât de mult te doare pornește, de cele mai multe ori, din teamă. Teama că dacă te deschizi, dacă te arăți așa cm ești, n-o să fii înțeleasă. N-o să fii primită. N-o să fii iubită. Și-atunci te strângi în tine, ca și cm dacă te micșorezi suficient, o să fii mai în siguranță.

Toate astea au fost soluții. Au fost tot ce-ai știut să faci, atunci când durerea era prea mare sau când nu era nimeni care să te conțină. A fost modul tău de a supraviețui, de a merge mai departe. Și e important să recunoști asta cu respect, nu cu vină.

Dar acum simți că nu mai ești acolo doar ca să supraviețuiești. Că ai obosit să te ții departe. Că zidurile nu mai sunt un adăpost, ci o închisoare. Că liniștea aceea pe care ți-ai dorit-o a devenit tăcere grea. Că te-ai pierdut puțin pe drum, în încercarea de a nu mai fi rănită.

Și vrei să te apropii din nou de tine. Să te întrebi, cu blândețe, fără presiune: ce mai e în mine, dincolo de protecțiile astea? Ce-ar fi dacă aș lăsa jos măcar o mască, măcar o frică, măcar un „nu pot”? Ce-ar fi dacă mi-aș da voie să fiu eu?

Și dacă, măcar pentru o clipă, ai sta cu întrebarea: Ce parte din mine am lăsat deoparte, de teamă că dacă o ating o să doară din nou?

Lasă răspunsul să vină fără judecată și observă ce simți.

10/07/2025

Epuizarea care nu se vede...

Epuizarea nu arată întotdeauna ca o cădere bruscă - nu vine mereu cu plâns, cu gesturi vizibile sau cu o prăbușire pe care o pot vedea ceilalți. De multe ori, epuizarea arată ca zâmbetul ăla pe care îl ai, chiar și atunci când simți că te strânge ceva pe dinăuntru, când ai dus atât de multă oboseală, atât de multă tensiune, atât de multă tăcere, încât nu mai știi cm să-ți găsești spațiu în viața ta.

A devenit o obișnuință să trăiești așa - să te ridici dimineața, să-ți pui masca de „sunt bine”, să-ți spui că trebuie să te descurci, să îți aduni puterile chiar dacă știi că nu mai ai niciun strop, să zâmbești și să ai grijă de toți ceilalți, în timp ce în tine crește o oboseală pe care nu vrei să o recunoști. Poate de teamă, poate din obișnuință, poate pentru că ți se pare că așa trebuie.

E ușor să ascunzi oboseala asta. Să spui că e trecătoare, că va fi mai bine, că doar ai nevoie să dormi mai mult sau să termini lista aia de lucruri pe care le cari de ceva timp.

Oboseala emoțională nu dispare doar pentru că alegi să mergi mai departe ca și cm totul ar fi în regulă, când de fapt, înăuntrul tău, ceva cere să fie văzut, să fie simțit, să fie luat în seamă, nu ascuns în graba cu care te obișnuiești să trăiești. Se adună în tine, încet, și realizezi că nu te mai bucuri, că nu mai ai chef să te vezi cu nimeni, că nu mai ai răbdare cu tine șau cu ceilalți, că te trezești dimineața la fel de obosită ca aseară, cu gândul că începe o altă rundă de efort care nu se mai termină.

Și dacă te-ai obișnuit cu ritmul ăsta - dacă ți se pare că n-ai de ales, că așa e viața, că toată lumea e obosită, că nu are rost să te plângi - să știi că partea aceea din tine care simte, care are nevoie să respire, partea aceea care își dorește liniște, spațiu, un pic de tihnă, e tot acolo, nu a uitat să existe.

Doar că n-ai mai ascultat-o de ceva timp.

Oboseala asta nu dispare pentru că o ignori, nu dispare doar pentru că speri să nu se vadă. Dă-ți voie să te oprești puțin din toată fuga asta de rutină și să te uiți la tine, să recunoști că ai nevoie de timp, că ai nevoie de tine, că meriți să ai loc în propria ta viață.

Și, dacă simți să pui în cuvinte, mi-ar plăcea să aflu: Care e forma de oboseală pe care ai dus-o în tăcere cel mai mult timp? Când ți-a fost greu și nu ai spus nimănui?

08/07/2025

Tipare emoționale care te țin pe loc — cm recunoști cercul în care te învârți și cm începi să ieși din el.

Ai simțit și tu cm unele lucruri se repetă, chiar dacă încerci să le schimbi, chiar dacă îți promiți că de data asta o să fie altfel, că o să alegi alt drum, că o să ai curaj să pui limite sau să spui ce simți?

Și totuși, te trezești din nou în același loc, cu aceleași gânduri care te apasă, cu aceleași emoții care te trag înapoi, cu aceleași reacții care îți par deja cunoscute, ca o poveste veche care se tot scrie în tine, chiar dacă ți-ai dorit atât de mult să o oprești.

Simți că e greu să vezi că te întorci iar și iar în cercul ăsta, și să nu te judeci, să nu te cerți, să nu spui că ai dat greș, să nu cazi în capcana aia în care începi să crezi că e ceva stricat în tine, că nu o să te vindeci niciodată, că tu pur și simplu nu ești făcută să te simți altfel.

Dar tiparele astea nu au apărut peste noapte, ele s-au format în timp: din frici, din momente în care ai simțit că nu ai voie să fii tu, din răni vechi din care ai învățat că trebuie să te protejezi, chiar și cu prețul de a te ține pe loc.

Tiparele nu se sparg cu forța, nu se dizolvă prin critică, nu dispar doar pentru că îți dorești să fie altfel. Ele încep să se topească în momentul în care alegi să le privești, să le recunoști cu blândețe, să le lași să fie văzute, fără să le judeci, fără să te respingi pe tine pentru faptul că încă mai cazi în ele. Devii conștientă de ele și înțelegi că ai puterea de a le schimba.

Și chiar dacă uneori simți că iar te-ai întors de unde ai plecat, că iar trăiești aceleași emoții, că iar ai spus „da” când ai vrut să spui „nu”, că iar ai ales tăcerea când ai vrut să te exprimi… nu înseamnă că nu te-ai schimbat, nu înseamnă că nu înveți, nu înseamnă că nu ești pe drum.

Vindecarea nu este mereu ca o linie dreaptă, ci mai degrabă ca un val care te aduce uneori înapoi, ca să vezi mai clar ce e acolo, ca să poți alege diferit, ca să înțelegi mai profund ce porți în tine.

Azi e un moment bun să stai un timp cu tine și să te întrebi:
Care e tiparul în care mă tot întorc? Ce se repetă? Ce mică alegere aș putea face azi, ca să ies din cercul ăsta?

De aici începe un pic de claritate. E un început mic, dar e al tău. Poți să începi de oriunde, poți să înveți în ritmul tău, poți să te rătăcești uneori și, totuși, poți să te întorci către tine.

04/07/2025

Vinovăție vs Asumare

De multe ori, când se întâmplă ceva, când greșești, când doare, când cineva îți spune că ai rănit… ai de ales, chiar dacă nu îți dai seama pe loc: rămâi în vinovăție sau intri în asumare.

Par la început lucruri asemănătoare, dar sunt două drumuri total diferite. Iar ceea ce alegi, conștient sau nu, schimbă nu doar cm te simți, ci și cm te vezi, cm te raportezi la ceilalți, cm mergi prin viață.

Cum arată Vinovăția
Vinovăția te ține blocată într-o poveste în care tu ești problema. Nu ce ai făcut. Ci tu. Îți spune că ai greșit, dar nu se oprește aici. Îți spune că ești greșită. Că nu meriți să fii iertată. Că trebuie să te pedepsești, să te micșorezi, să suferi. Că poate, dacă te învinovățești suficient, o să fii iertată, o să fii primită, o să fii „bună” din nou.

Cum se simte în interiorul tău:
Te închizi.
Te compari.
Te judeci.
Te oprești din a spune ce simți cu adevărat.
Îți pierzi încrederea în tine.
Te privești printr-o lupă care doar scoate în față defecte, slăbiciuni, greșeli.

Cum se vede în relațiile tale:
Taci când ai vrea să spui ceva.
Îți ceri scuze pentru cine ești, nu pentru ce ai făcut.
Începi să te micșorezi, să te ascunzi.
Eviți să spui ce simți, să pui limite, pentru că deja te simți „vinovată din oficiu”.
Atragi oameni sau situații care îți întăresc sentimentul că nu meriți.

Efecte mai adânci:
Deciziile tale nu mai vin din încredere, ci din teamă.
Renunți la tine ca să eviți conflictul.
Îți pierzi autenticitatea, încet, fără să-ți dai seama.
Te definești prin greșelile tale.

Cum arată Asumarea
Asumarea nu te strivește.
Nu te micșorează.
Nu te pedepsește.

Asumarea e acel spațiu matur, conștient, în care îți recunoști partea ta de responsabilitate, fără să-ți anulezi valoarea ca om. Înțelegi ce ai făcut, vezi unde ai greșit, înveți din asta, dar nu te definești prin greșeală. Nu te abandonezi pe tine. Nu te pierzi.

Cum se simte în interiorul tău:
Simți claritate.
Simți că îți dai voie să greșești și să înveți.
Îți recunoști emoțiile, dar nu le lași să te conducă.
Te vezi ca un om complet, nu ca o listă de defecte.
Îți dai voie să repari, dar și să mergi mai departe.

Cum se vede în relațiile tale:
Spui „am greșit” fără să te micșorezi.
Îți ceri scuze pentru fapte, nu pentru cine ești.
Pui limite sănătoase.
Îți permiți să fii vulnerabilă, fără rușine.
Atragi oameni care te respectă, pentru că tu începi să te respecți.

Efecte mai adânci:
Deciziile tale vin din respect, nu din frică.
Începi să construiești relații armonioase.
Te simți tot tu, chiar și când greșești.
Îți asumi, dar nu te anulezi.

Întreabă-te azi, cu înțelegere și cu sinceritate: În ce spațiu stai acum? În vinovăție? Sau în asumare?

Și, dacă simți că vrei să înțelegi, pentru tine, cm arată asumarea, fără să te mai pierzi în vinovăție și rușine, scrie-mi. Putem să ne uităm împreună la locul din tine care are nevoie să fie văzut altfel.

03/07/2025

Frica nu vine singură. De cele mai multe ori, ea aduce cu ea și acea voce interioară care te ceartă, care te judecă, care îți spune că nu e bine să simți ce simți acum, că ar trebui să fii altfel, mai adunată, mai împăcată, mai sigură pe tine.

E obositor să stai în locul ăsta în care, peste frica asta, simți cm gândurile vin unul după altul și îți spun că ai greșit, că nu e normal să simți așa, că ar trebui să fi învățat deja cm să te aduni, cm să nu mai simți slăbiciune, cm să nu te mai temi.

Și, încet-încet, ajungi să nu te mai vezi cu blândețe, ajungi să te compari cu ceilalți care par că se descurcă mai bine, să îți spui că tu ai ceva în neregulă, că e greșit cm ești, că nu ar trebui să simți frica asta care te apasă.

Așa începi să te ascunzi… nu doar de ceilalți, ci și de tine… să porți o mască peste frica ta, să o împingi undeva adânc, într-un sertar bine închis, crezând că, dacă o îngropi suficient de mult ttimp, o să dispară.

Doar că ea nu dispare.
Rămâne acolo, în tine, în gândurile tale, în felul în care începi, fără să vrei, să nu mai ai încredere în tine, în felul în care te oprești din a spune ce simți cu adevărat. În felul în care începi să crezi că nu meriți sau că nu poți.

Când alegi, atent și cu răbdare, să nu mai fii împotriva ta, când alegi să te privești și să te accepți așa cm ești, ceva se schimbă. Apare un spațiu în tine în care poți respira, poți sta cu tot ce simți, fără să te mai judeci.

Când, în loc să respingi frica, o privești cu înțelegere ca pe o parte din tine care are nevoie să fie văzută, nu alungată... care nu e acolo să te încurce, ci să îți arate că încă e ceva în tine care cere să fie cuprins, nu îndepărtat.

Și da, e o alegere în fiecare zi - să te uiți la tine fără asprime, fără presiune, cu multă blândețe, chiar și atunci când vocea critică îți spune că n-ai voie să fii așa.

Lasă azi un moment de liniște în tine, un moment în care nu te mai cerți, nu te mai compari și nu îți mai spui că e greșit cm te simți. Doar rămâi acolo, cu emoția ta, fără să fugi, fără să te ascunzi. Pentru că și asta înseamnă vindecare.

16/04/2024

10/04/2024

Vinovăția este o emoție de vibrație joasă. Pe Scala Conștiinței, David R. Hawkins o calibrează la nivelul 30. Vinovăția apare în legătură cu evenimentele petrecute în trecut. ”Trebuia să fi știut.”
”Era mai bine dacă făceam altfel.” Rămâi agățat de ceea ce s-a întâmplat cândva și regreți pentru că nu ai acționat diferit.

Lucrurile se schimbă, totul este în schimbare. Nici tu, cel de azi, nu mai ești cel de atunci. Informațiile de care ai dispus la acel moment în situația în care te-ai aflat, te-au condus către cea mai potrivită decizie pe care ai luat-o pentru a rezolva acea situație. Azi, situația s-a schimbat, tu te-ai schimbat și ai o altă perspectivă asupra ei. Ceea ce știi azi, nu îți era cunoscut atunci.

Nu ai de ce să ramâi în vinovăție. Nu te biciui. Acceptă lecția din acea experiență și mergi mai departe. Ai evoluat. Ai crescut. Ce ai avut de învățat, acum, este înțeles și integrat.

Mulțumește pentru ce ai primit și continuă-ți drumul cu înțelepciune.

Fii blând cu tine!