15/07/2025
„Numai nebunii merg la psiholog.”
Auzim asta încă, din păcate. Ca și cm mersul la terapie ar fi un semn de slăbiciune. Ca și cm a cere ajutor se întâmplă doar dacă „nu mai e nimic de făcut cu tine”. Un mit care persistă și astăzi, cu rădăcini adânci și în trecutul nostru comunist, pentru că psihologii nu aveau un rol activ în sistemul medical și majoritatea suferințelor emoționale erau tratate exclusiv medicamentos.
Dar realitatea de azi este exact invers. Tocmai cei care au o parte sănătoasă bine conturată merg la terapie.
Doar oamenii puternici ajung să stea în fața lor înșiși, cu tot ce au trăit. 𝐃𝐨𝐚𝐫 𝐜𝐞𝐢 𝐜𝐮𝐫𝐚𝐣𝐨𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐬̦𝐢 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚̆𝐫𝐢 𝐠𝐫𝐞𝐥𝐞. Ei sunt oameni care au început deja un drum de conștientizare și își dau voie să ceară sprijin.
Pentru că procesul terapeutic nu e o scurtătură, nu e un pansament magic. E o muncă profundă, uneori dureroasă, de reconstrucție interioară. 𝐀𝐢 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐬𝐮𝐫𝐬𝐞, 𝐝𝐞 𝐫𝐚̆𝐛𝐝𝐚𝐫𝐞 ... 𝐝𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐚̆ 𝐫𝐚̆𝐝𝐚𝐫𝐞. 𝐃𝐞 𝐬𝐚̆𝐧𝐚̆𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐦𝐨𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐬𝐮𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐜𝐚̂𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐟𝐮𝐠𝐢 𝐝𝐞 𝐭𝐢𝐧𝐞, 𝐜𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐭𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐥𝐧𝐞𝐬̦𝐭𝐢.
Oamenii care fac terapie sunt cei care știu că nu există dezvoltare fără confruntare. Cei care înțeleg că psihicul uman nu e „defect” doar pentru că suferă. Cei care nu mai vor să repete, inconștient, ce i-a rănit. Cei care își doresc să crească, nu doar să supraviețuiască.
A merge la terapie nu înseamnă că ești nebun. Înseamnă că ești pregătit: să nu mai trăiești pe pilot automat, să îți înțelegi mecanismele, să te vindeci, să alegi altceva.
Și pentru asta, e nevoie de o forță interioară, nu de o „defecțiune”. E nevoie de asumare, nu de teamă. E nevoie de oameni care știu că adevărata sănătate nu înseamnă absența suferinței, ci prezența grijii față de ea.
Hai să vorbim deschis despre vindecare și să o facem parte din normalitate! Vindecarea nu e o slăbiciune. E un act de curaj. Și merită să fie regula, nu excepția.
