20/07/2025
Am ales psihologia prin liceu, fără să știu exact de ce, dar cu acel sentiment clar că „asta e pentru mine”.
Azi, după mai bine de 10 ani de lucru cu oamenii, simt că pot să înțeleg de ce.
Am fost mereu un copil care voia să ajute. Să înțeleagă. Să repare. Mult timp am jucat rolul de salvator — fără să-mi dau seama că era, de fapt, un mod de a-mi găsi locul și sensul. Ani mai târziu, psihoterapia m-a ajutat și pe mine să mă înțeleg. Iar azi, asta fac: ofer oamenilor un spațiu în care să se (re)găsească pe ei.
Am început facultatea în 2010, la Sibiu. Mi-a fost teamă să plec prea departe de acasă, așa că am ales un oraș mai mic și un cămin liniștit, cu baie în cameră (acum zâmbesc, dar pentru mine a fost tare important atunci). În 2013, în paralel cu ultimul an de master, m-am mutat în București și am început să lucrez într-un centru pentru copii cu TSA. Atunci a început, de fapt, drumul meu profesional.
Lucrez cu oameni din 2013, inițial cu copii și familiile lor, iar din 2018 mi-am deschis propriul cabinet. Azi lucrez cu adolescenți și adulți. Îmi plac poveștile complicate și procesele delicate. Îmi plac oamenii care vin obosiți, încurcați, dar curajoși — și care învață, încet, să fie bine cu ei.
Am formare în terapia cognitiv-comportamentală, EFT (terapia centrată pe emoții), schema therapy și alte direcții axate pe lucru cu trauma și copilul interior.
Dar, dincolo de toate diplomele și anii de formare, cred în relația umană. În siguranță. În blândețe. În căldura cu care îl întâmpini pe celălalt. Cred că asta e inima terapiei.
Și, poate mai important decât toate:
sunt și eu tot om. Cu frici, cu limite, cu dorința de a fi mai bine.
Iar asta mă face să fiu aproape de oamenii din cabinetul meu — nu de sus, nu de departe, ci alături.
