23/07/2025
MAMA e o piesa din puzzle, nu e tot puzzle-ul
Practica mea presupune că mă văd cu mame și tați. De toate vârstele. Fac asta de cel puțin 12 ani. Asta m-a și „obligat” să citesc mult și să mă formez mult în direcția asta! Fără pretenția că aș ști exact ce și cm să fac în multe situații, fără pretenția că am răspunsuri sau că știu totul! Dincolo de tot ce citesc și învăț din cărți, am învățat mult din interacțiunea directă cu familiile! Și, cumva, simt că nu reușesc să ajut real în multe situații, dar reușesc cu adevărat să nu îi las pe adulții care cresc un copil să îl vadă pe copil ca pe un copil "rău”.
Și am în drafturi idei despre cm o femeie care devine mamă trebuie să fie totul pentru copil: calmă, netraumatizată, prezentă, deschisă, liniștită, zâmbitoare! E ca și cm altfel nu ar fi mamă!
Laura Gutman, psihoterapeută, spune că „Mama nu e un rol. E o relație în transformare, care are nevoie de sprijin, nu de presiuni!”.
Apoi, Susan Maushart, socioloagă, menționează că „Ne prefacem că alegerea de a fi mamă este una liberă, dar apoi le închidem pe femei într-un rol care le cere să-și sacrifice totul. Inclusiv pe ele!”
Și văd adesea cm unele mame „noi”, mai ales din online, spun foarte ușor ceva de genul: „Mdaaa, i se trage de la relația cu mama, copilului!” Dar și mulți specialiști spun asta! Și da, din anumite puncte poate fi vorba despre mamă, dar din alte puncte sunt și altele!
Observ, din terapiile cu adulții, cât impact are prezența sau absența mamei în cine devine o persoană, dar nu e vorba doar despre mamă!
Întrebările precum: „De ce e anxios?”, „De ce e timid?”, „De ce nu doarme?”, „De ce e agresiv?”, „De ce nu stă locului?”, „De ce e un adolescent problematic?” devin niște lucrări de doctorat, deși nu au neapărat nevoie de răspunsuri – pentru că deja se pune o lupă care o face pe mamă o figură gigantică a tuturor acestor „inadvertenţe” ale copilului ei! Mama devine un căpcăun universal. Un țap ispășitor general valabil!
Aud mult: „Monica, am fost disponibilă, calmă, iubitoare, prezentă! Pare că undeva am greșit!” Și aud asta când un copil este un copil care țipă, trântește obiecte, e agresiv, nu respectă regulile, folosește cuvinte nepotrivite, devine un adolescent tumultuos! Niciodată o mamă nu își pune aceste întrebări dacă copilul ei e liniștit, tăcut, supus! Deși, pentru mine, un copil tăcut, liniștit, supus nu înseamnă nicidecum că mama a făcut ceva „în plus sau in minus" față de mamele „perfecte” din parc!
Sharon Hays, socioloagă, a numit această universalitate a mamei „intensive mothering”, adică un model cultural în care o mamă trebuie „să fie total dedicată copilului ei, permanent disponibilă”, necondiționată în iubire și extrem de organizată! Brene Brown spune că „Perfecționismul matern nu vine din dragoste pentru copil, ci din frica de judecata celorlalți!” Apoi, psihanalista Jessica Benjamin arată că societatea pune pe mamă o dublă cerință: să fie prezentă, dar nu intruzivă; să fie caldă, dar fermă; să fie co-reglatoare, dar invizibilă! Cumva, nonsensuri care cresc sentimentul de vinovăție – oricum, existent – al mamelor.
Extrem de multe studii, și mai noi, și mai vechi, arată că societățile plasează pe mamă responsabilitatea principală (aș zice totală) în ceea ce privește dezvoltarea socio-emoțională a copilului, indiferent dacă această femeie are sau nu sprijin, are sau nu un cuplu funcțional, are sau nu resurse psihologice, are sau nu resurse financiare!
Când aud cm mamele pun atâta presiune pe ele, le invit să își pună două întrebări:
🖐 Ce facem cu copiii care cresc în contexte grele și, totuși, ei sunt bine?
🖐 Ce facem cu copiii care, deși au avut o mamă precum cea descrisă de socioloaga Sharon Hays, nu sunt deloc bine?
Și aș adăuga: Ce facem cu copiii care au avut o mamă iubitoare, dar care – da – avea multe traume sau chiar tulburări, care vin din mediul școlar sau sunt cauzate de genetică ori de contexte sociale distructive? Putem să încadrăm copiii în două categorii clare? Putem să o încadrăm pe mama de aici ca fiind „bună” sau „rea”?
Surpriză: cele mai multe mame sunt mame iubitoare, dar care au traume și dificultăți cauzate de multe situații adverse, dar și de factori genetici – oricât de mult ne vine să simplificăm totul cu: „dacă ar face terapie, s-ar rezolva totul!”
Françoise Dolto menționează că „a face din mamă singura responsabilă pentru tot ceea ce devine copilul este o nedreptate care îi izolează pe amândoi!” Eu aș adăuga că îi izolează pe amândoi, mai ales unul de celălalt!
Da, admitem că sunt și mame care au nevoie de ajutor. Mame cu probleme grave sau mame care nu își pot crește, îngriji copilul. Sau îl pun în pericol real! Aici, din nou, nu e nevoie de stigmatizare și judecată, e nevoie de comunitate și ajutor specializat, intens – și nu sunt eu (sau voi) în măsură să dăm decizii finale în legătură cu asta! Dar sunt și tați care nu pot crește un copil!
Psihologia din ultimii ani și neuroștiința menționează că dezvoltarea unui copil este, de fapt, rezultatul unei rețele de factori – genetici, epigenetici (modificări în activitatea genelor care nu implică schimbări în secvența ADN-ului, dar care pot fi transmise generațiilor următoare), de atașament, educaționali, sociali, culturali, relaționali! Mama reprezintă în acest rezultat o piesă, nu întregul puzzle!
O „mamă bună”, în viziunea lui Donald Winnicott, pediatru și psihanalist, este, de fapt, o mamă „suficient de bună” – adică o mamă care oferă sentiment de siguranță, răspunde nevoilor, dar permite să existe și frustrare, greșeală, epuizare. Pot coexista! Winnicott merge pe premisa unei mame reale, nu ideale!
Ce simt eu că „uită” mulți dintre noi este faptul că dezvoltarea copilului este un proces extrem de complex și intens. Dar mai ales relațional! Copilul nu se naște într-un „vid”. Nu e ca și cum, după ce a ieșit din uterul mamei, ei doi trăiesc într-o bulă magică! Copilul nu este produsul mamei! Și aș repeta asta la nesfârșit!
Studiile pe atașament și dezvoltare ne arată că o ființă umană se dezvoltă în relație cu mai multe figuri de atașament și că și tatăl are un rol e-sen-ți-al! Tații contribuie semnificativ la tot ce înseamnă dezvoltarea autoreglării emoționale de mai târziu a copiilor, a capacității de explorare, a dezvoltării cognitive! Jonah Paquette, psiholog clinician, vorbește chiar despre un „stil activ de atașament patern”, diferit de cel matern, dar la fel de valoros pentru copil! De ce? Pentru că tații încurajează riscul, autonomia, flexibilitatea comportamentală cu mai multă ușurință decât mamele și cu mai puțină anxietate decât ele!
Un copil este modelat de un „sistem familial extins”, care include: părinții, bunicii, grădinița, comunitatea, prietenii, contextul socio-politic, cultural – dar și de temperamentul propriu, de factori biologici și genetici pe care nu îi poate controla nimeni, dar care pot fi modelați de mediu. Modelați, nicidecum controlați!
Dezvoltarea unei ființe umane este rezultatul – sau produsul final – al unei „ecologii complexe”, cm Urie Bronfenbrenner, psiholog și cercetător, descrie în Teoria Sistemului Ecologic al Dezvoltării Umane. El menționează că un copil este influențat de:
*micro-sistem (mamă, tată, bunici),
*mezo-sistem (relația dintre contexte – de exemplu, relația familiei cu grădinița),
*exo-sistem (comunitatea),
*macro-sistem (mediul politico-socio-cultural).
Deci mama e o piesă. Nu e totul!
O altă parte a dezvoltării – sau a fricii adulților – este despre etapa adolescenței, pentru că inevitabil copiii devin adolescenți. Și nu, nu toți sunt premianți, nu toți au preocupări erudite, nu toți sunt cuminți, fac sport și respectă ora stabilită de intrare în casă! Și adolescenții nu sunt „cum trebuie” tot „din cauza mamei”!
Adolescența este o perioadă de redefinire a identității. Adică tot ce știai sau știi e pus sub semnul întrebării! E o perioadă care implică haos, risc, conflicte masive! Și adesea, un adolescent, pentru a se regăsi pe sine, are nevoie să se „piardă” o vreme! Așadar, mama nu e un programator care induce stări perfecte și etape de dezvoltare impecabile. Nu e un sistem care nu dă erori. Mama este doar o ființă care ghidează, oferă iubire și disponibilitate. Cum și cât poate! Un copil – și la 6, și la 9, și la 12, și la 15, și la 18 ani – este o ființă separată, care se construiește pe sine în timp. E o ființă liberă, vulnerabilă, fragilă. Și are nevoie de un adult pentru situațiile de criză!
Pe final: copiii nu cresc într-un laborator numit „mamă”. Copiii cresc în viață! Iar viața înseamnă și haos, contexte multiple și diverse, suferință, traumă, oameni, diversitate! Mama e extrem de importantă, dar nu e deloc toată povestea! Mama e un om, nu e un Dumnezeu atotputernic! Poate că nu aș mai întreba ce a făcut mama greșit, ci aș întreba cine și cm o sprijină pe mamă! Cumva, deși nu pare, lumea în care copiii cresc nu începe și nu se termină cu mama – oricât de mult pare că așa se întâmplă! Lumea unui copil începe și se termină cu fiecare dintre noi! Ordinea… nu știu câtă relevanță are!
⚡️Surse & lecturi recomandate:
Laura Gutman – "Maternitatea și întâlnirea cu propria umbră"
Susan Maushart – "The Mask of Motherhood"
Sharon Hays – "The Cultural Contradictions of Motherhood"
Brene Brown – "The Gifts of Imperfection"
Donald Winnicott – "The Maturational Processes and the Facilitating Environment"
Françoise Dolto – lucrări despre relația mamă-copil
Jonah Paquette – despre stilul activ de atașament patern
Urie Bronfenbrenner – The Ecology of Human Development
Shonkoff & Phillips – "From Neurons to Neighborhoods"
Jean Bowlby – "A Secure Base"
Michael Meaney – studii despre epigenetică și influențele mediului
photo: google - Teoria Ecologica a Dezvoltarii Umane
