23/02/2023
Știu despre mine că sînt un om iubit. De multă lume. Mă bucură lucrul ăsta, firește. Știu și că sînt un om profund displăcut. De niște lume - nu stau să număr cîtă, fiindcă e perfect în regulă asta. Nu îmi mai doresc de ceva vreme să mă placă toată lumea, ba m-ar speria teribil una ca asta. E în regulă să nu mă plăceți, să nu mă plăceți mereu, să nu mă plăceți deloc, să nu fiți de acord cu mine, să vă enervez - sînt doar un om care încearcă să își placă în primul rînd sieși, cu riscul asumat ca asta să nu fie pe placul tuturor. Sînt în totală pace cu lucrul ăsta, cînd citesc sau aud lucruri urîte despre mine nu mă mai simt rănită sau îndurerată fiindcă eu nu mai prea cred lucruri urîte despre mine, așa că ele nu intră în rezonanță și amplifică ceva dureros din interior, așa cm se întîmpla într-o vreme. Fiindcă întotdeauna, dar întotdeauna ne rănește din exterior doar ceea ce deja credem în interior. Are Gabor un exercițiu foarte fain pe tema asta, îl numește exercițiul tufișului verde. Atunci cînd un om se simte foarte rănit pentru că cineva i-a spus ceva despre sine care l-a durut foarte tare, Gabor întreabă: dacă ți-aș spune că ești un tufiș verde ce ai simți? Ai simți durere, umilință, rușine? Nu, fiindcă știi sigur despre tine că nu ești un tufiș verde. Cel mai probabil ai crede că eu sînt un nebun. Atunci de ce te simți rănit dacă îți spun că ești (prost, incompetent, rău… completați aici cu ce vă rănește atunci cînd auziți)? Dacă tu nu ai avea deja o credință de bază (core belief în original) despre tine că ești în felul acela - prost, incompetent, rău, nu ți-ar păsa.
(Iar credințele de bază sînt lucruri pe care am început să le credem despre noi fie pentru că le-am auzit cînd eram mici, fie fiindcă așa ne-am tradus comportamentele îngrijitorilor noștri; copiii fac totul despre ei în perioada de creștere, așa că ei nu pot înțelege că mama, de exemplu, nu îi poate iubi așa cm au nevoie fiindcă e ea însăși depresivă, deconectată, traumatizată, ci își traduc că mama nu îi iubește fiindcă e ceva în neregulă cu ei).
Dacă tu nu ai crede deja toate astea, nu te-ar putea atinge ceea ce spune un alter, așa cm nu te-ar atinge să te numesc un tufiș verde.
Azi nu prea mai cred lucruri urîte despre mine, așa că ele cel mai adesea nu mă mai ating - este ca și cm mi s-ar spune că sînt un tufiș verde. Iar dacă cumva mai simt o mică rîcîitură pe dinăuntru, atunci știu că am de lucru la o credință de bază care încă mai e vie în mine și nu mă supăr pe cel care mi-a arătat la ce mai am de lucrat, el e doar mesagerul inconștient al propriilor mele credințe și al lucrurilor la care mai am de trudit. Și mai am, oho, mai am.
De curînd mi-a zis cineva: am o piatră pe inimă, trebuie să îți spun că mi-am petrecut mult timp urmărindu-te și la un moment dat am început să nu te mai plac, nu pentru că ai făcut tu ceva, ci fiindcă aveai prea mulți fani înfocați și mă enerva chestia asta. Altcineva mi-a mărturisit că s-a rugat (la propriu) înainte de a veni într-un retreat cu mine să fiu cm par în cărțile mele - avea nevoie de asta, scrisul meu o ajutase, iar dacă eu m-aș fi dovedit a fi diferită de cm mă percepuse întreg sensul ajutorului s-ar fi pierdut, fiindcă ar fi însemnat că crezuse o minciună. (A venit și a doua oară cu mine, se pare că nu m-a perceput a fi altfel în realitate decît în cărți, totuși.) Altcineva mi-a zis că în anturajul ei oamenii nu mă suportă fiindcă sînt persoană publică, iar persoanele publice, se știe, au doar o interfață care vinde o imagine, nu e nimic acolo dedesubt. Aud des asta cu persoana publică.
Eticheta de persoană publică pe mine mă amuză - adevărul e că eu sînt o persoană destul de puțin publică. Duc o viață în care încap puține persoane, lucrez cu un număr mic de oameni, nu particip la prea multe evenimente publice (în ultimii ani le pot număra pe degete), nu (mai) apar la televizor. Însă aleg să scriu (și) despre mine, să împărtășesc lucruri care mi se par utile, de la cărți la învățături și experiențe, să împărtășesc parte din drumul meu fiindcă știu sigur (din nenumărate la propriu feedbackuri) că asta ajută niște oameni. Da, cu riscul să enerveze pe alții - însă alegerea de a mă urmări e tot a lor. Nu știu dacă asta mă face persoană publică, însă știu sigur ce nu mă face. Nu mă face să cred că sînt mai bună sau mai importantă ca alții, nu mă face să tratez oamenii diferit, adică cu superioritate - de fapt, în ultimii ani (adică cei mai “publici”) am învățat să iubesc cu adevărat oamenii și să îi văd și să-i tratez cu compasiune, cu înțelegere, cu căldură, cu iubire.
Sînt doar un om care se caută de ceva timp pe sine și care a ales să vorbească într-o vreme în care lucrurile astea nu se vorbeau cu voce tare despre subiecte dureroase. Am primit darul ăsta, de a scrie cu ușurință, așa că l-am folosit cm m-a dus capul mai bine, scriind despre ce era relevant pentru mine, despre ce mă durea, despre cm a arătat pentru mine ieșirea din durere. În ultima vreme, scriu mai mult din bucurie. Și nu mă simt vinovată pentru asta. Am transformat experiențele mele dureroase în experiențe de învățare - durerea mea trăită conștient în propria mea terapie mă ajută azi să pot conține durerea celor cu care lucrez. Anii mei de studiu în domeniul psihologiei și psihoterapiei, deloc puțini, îl închei pe cel de-al nouălea zilele astea, mă ajută să am structura teoretică pentru tot ceea ce fac și ce scriu azi - menționez asta pentru că e chiar obositor să tot aud marota aia cu toate “vedetele” se fac psihologi. Una peste alta, sînt doar un om la fel de interesant sau de banal ca orice alt om. Și e absolut în regulă să nu vă fiu pe plac. Și vă rog să nici nu mă plăceți prea mult - nu mă idealizați, nu îmi atribuiți în proiecție puteri supranaturale - veți fi dezamăgiți și tot pe mine veți fi supărați că nu mă ridic la nivelul așteptărilor voastre. Iar asta nu am cm - nici nu pot, nici nu vreau. Încerc din răsputeri să nu mai am eu însămi așteptări nerealiste de la mine și nu e deloc ușor, credeți-mă. Permiteți-mi și mie să fiu doar un om ca toți oamenii, cu defecte și contradicții, cu șchipătări și împiedicări din care învăț și dau ce pot mai departe.
(Fotografia e din vara trecută, de la conferința Compassionate Inquiry din Budapesta, din timpul unui workshop demonstrativ de psihodramă combinată cu CI pe care l-am ținut).
