04/06/2025
Despre cm funcționează dinamica victimă-agresor, ce efect are tendința de a învinui victimele si:
📌 𝐃𝐢𝐟𝐞𝐫𝐞𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐚𝐛𝐮𝐳 𝐬̦𝐢 𝐚𝐠𝐫𝐞𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞
📌 𝐑𝐞𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐯𝐢𝐜𝐭𝐢𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐚𝐠𝐫𝐞𝐬𝐨𝐫
📌 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐯𝐢𝐨𝐥𝐞𝐧𝐭̦𝐚 𝐣𝐮𝐬𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚̆ 𝐯𝐫𝐞𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆?
📌 𝐍𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐝𝐚 𝐬𝐞𝐚𝐦𝐚 𝐜𝐮 𝐮𝐬̦𝐮𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐨 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐞𝐚𝐣𝐦𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐭𝐫𝐞𝐜𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐭𝐫-𝐨 𝐬𝐢𝐭𝐮𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐛𝐮𝐳?
📌 𝐃𝐞 𝐜𝐞 𝐥𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐠𝐫𝐞𝐮 𝐯𝐢𝐜𝐭𝐢𝐦𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐚𝐛𝐮𝐳 𝐬𝐚̆ 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐞 𝐥𝐢 𝐬-𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐦𝐩𝐥𝐚𝐭 𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐞𝐚𝐫𝐚̆ 𝐚𝐣𝐮𝐭𝐨𝐫?
📌 𝐃𝐞 𝐜𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐜𝐮𝐥𝐨𝐬 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐯𝐢𝐧𝐮𝐢𝐦 𝐯𝐢𝐜𝐭𝐢𝐦𝐚 (𝐯𝐢𝐜𝐭𝐢𝐦 𝐛𝐥𝐚𝐦𝐢𝐧𝐠)?
Cum funcționează dinamica victimă-agresor și ce efect are tendința de a învinui victimele?
În activitatea noastră la ISTT, lucrăm adesea cu victimele abuzurilor și ale evenimentelor traumatizante. Multe dintre acestea au parcurs un drum anevoios de la conștientizarea nevoii de ajutor și până la accesarea acestuia.
Din rolul nostru de asociație profesională și formatori pentru specialiști care gestionează astfel de cazuri, ne dorim să aducem câteva informații utile legate de dinamica victimă-agresor, în special în contextul curent, marcat de numeroase știri legate de acte de violență, în special împotriva femeilor (viol, abuz fizic și psihic, femicid).
Sperăm ca explicațiile următoare să fie de folos și să ajute la dobândirea unei perspective mai complete asupra realității victimelor și a nevoii lor de sprijin.
📌 𝐃𝐢𝐟𝐞𝐫𝐞𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐚𝐛𝐮𝐳 𝐬̦𝐢 𝐚𝐠𝐫𝐞𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞
𝐀𝐠𝐫𝐞𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 apare atunci când o persoană face un rău altei persoane, cu sau fără intenție. Există, deci, un inițiator care exercită acțiuni ce lezează într-un fel sau altul cealaltă persoană.
Vorbim despre 𝐚𝐛𝐮𝐳 atunci când există o diferență semnificativă de putere între victimă și abuzator – fie fizică, fie de rol și de autoritate: părinți/ adulți versus copii și adolescenți, manager versus subaltern etc. Din cauza acestei diferențe de putere, victima nu poate să riposteze.
Abuzatorul își folosește poziția de putere în propriul avantaj – de obicei, obiectivul său este de a dezvolta supunerea celuilalt față de sine ori un principiu sau să îi dezvolte prin forță o atitudine care să ducă la un anumit rezultat.
📌 𝐑𝐞𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐯𝐢𝐜𝐭𝐢𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐚𝐠𝐫𝐞𝐬𝐨𝐫
Din perspectiva psihotraumatologiei, relația victimă-agresor este una foarte complexă. În primul rând, agresorii au fost întotdeauna, la un moment dat, victime la rândul lor.
Pentru persoanele care au fost victime și nu au avut pe mai departe sprijin și resurse pentru recuperare, traumatizarea are două efecte importante:
👉 Confuzia – adică persoana respectivă nu mai face diferența între bine și rău, între ea însăși și altcineva, între lumea interioară și lumea exterioară.
👉 Dezadaptarea – adică persoana respectivă are gânduri și folosește comportamente care nu sunt potrivite pentru reglajul stresului și al emoțiilor. Din această cauză, soluțiile pe care le va identifica la situațiile cu care se confruntă nu vor fi benefice nici celuilalt.
În al doilea rând, lipsa sau insuficiența factorilor de protecție (modele sănătoase de relaționare, familie, comunitate, acces la educație și servicii medicale, stabilitate financiară, sprijin legal și social) cresc șansele ca cineva să devină o victimă sau să se găsească într-o situație de abuz. Aceste vulnerabilități nu sunt întotdeauna foarte evidente, însă pot fi folosite ca oportunități sau pârghii într-o relație abuzivă.
Nevoile neîndeplinite, mai ales cele din copilărie (de a fi văzuți, protejați, valorizați, iubiți), vulnerabilizează, iar, într-o relație abuzivă, apare adesea iluzia că persoana cealaltă îndeplinește aceste nevoi. Această falsă compensare poate face ca alte semne negative din relație să fie minimizate sau chiar de-a dreptul ignorate.
Pentru că psihicul uman este profund relațional, avem nevoie ca dinamica dintr-o relație să fie stimulativă. Însă într-o relație semnificativă, suntem și egali ca importanță față de celălalt. Într-o dinamică victimă-agresor, această egalitate dispare: victima crede că nu poate face lucruri care țin de capacitățile și posibilitățile sale, iar agresorul vrea – și reușește – să se impună și să domine, minimizându-l pe celălalt.
Adesea, abuzatorul își manipulează victima în așa fel încât aceasta începe să creadă că nu mai poate trăi fără el, se îndoiește de propriile sentimente și capacități (cum se întâmplă în situațiile de gaslighting) și chiar justifică reacțiile violente ale acestuia, luând toată responsabilitatea dinamicii asupra sa.
Pentru că victima ajunge să fie complet desprinsă de realitatea capacităților sale, nu își mai vede opțiunile și ajunge să funcționeze pe pilot automat, convinsă că nu are nicio altă modalitate de a se îndepărta de relația sau contextul care îi produce suferință și teamă (apare, deci, victimizarea).
📌 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐯𝐢𝐨𝐥𝐞𝐧𝐭̦𝐚 𝐣𝐮𝐬𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚̆ 𝐯𝐫𝐞𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆?
„A făcut X ceva dacă Y a reacționat violent”. „Nu a luat bătaie degeaba.”
Din păcate, vedem adesea astfel de opinii în spațiul public, atunci când vine vorba despre acte de violență, mai ales în cazul în care victimele sunt femei. Este important să subliniem că, indiferent de forma sub care se manifestă, agresiunile și abuzurile nu trebuie tolerate. 𝐎𝐫𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐚𝐜𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜 𝐥𝐚 𝐨 𝐫𝐞𝐚𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐯𝐢𝐨𝐥𝐞𝐧𝐭𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐠𝐫𝐞𝐬𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐮𝐧𝐚 𝐧𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐢𝐞 𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐭𝐢𝐯 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐣𝐮𝐬𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐞 𝐮𝐧 𝐫𝐚̆𝐬𝐩𝐮𝐧𝐬 𝐯𝐢𝐨𝐥𝐞𝐧𝐭.
În mod normal, răspunsul adecvat în contextele în care cineva ne invadează spațiul emoțional, fizic sau psihologic este bazat pe reglaj emoțional, nu pe violență. Răspunderea la violență cu violență nu face decât să perpetueze cercul vicios al traumatizării.
📌 𝐍𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐝𝐚 𝐬𝐞𝐚𝐦𝐚 𝐜𝐮 𝐮𝐬̦𝐮𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐨 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐞𝐚𝐣𝐦𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐭𝐫𝐞𝐜𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐭𝐫-𝐨 𝐬𝐢𝐭𝐮𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐛𝐮𝐳?
Există mai multe forme de abuzuri: fizic, emoțional, sexual, verbal, cibernetic sau o combinație între ele. Unele forme pot lăsa semne vizibile, așa cm este în abuzul fizic, însă de multe ori urmările celorlalte tipuri de abuz sunt mult mai subtile și adesea foarte greu de identificat din exterior.
Uneori, persoanele apropiate victimei pot observa modificări în comportament, stare de spirit ori pot remarca faptul că imaginea de sine îi este afectată. În general însă, aceste semne sunt reperate cel mai rapid de un specialist în sănătate psihică.
📌 𝐃𝐞 𝐜𝐞 𝐥𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐠𝐫𝐞𝐮 𝐯𝐢𝐜𝐭𝐢𝐦𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐚𝐛𝐮𝐳 𝐬𝐚̆ 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐞 𝐥𝐢 𝐬-𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐦𝐩𝐥𝐚𝐭 𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐞𝐚𝐫𝐚̆ 𝐚𝐣𝐮𝐭𝐨𝐫?
Când vorbim despre abuz, victima simte o frică intensă că nu poate opri ceea ce se întâmplă și o neputință acaparantă, accentuate de sentimentul că nu poate face nimic (să plece din relația respectivă). Ajunge, așadar, să trăiască o stare de captivitate, ceea ce face ca posibilitățile de adaptare sănătoasă să fie limitate într-o mare măsură: nu mai găsește soluții și se simte blocată complet.
Din acest motiv, ea poate ajunge chiar să ia decizii în defavoarea sa, unele de natură autodistructivă. Tăcerea și ascunderea abuzului sunt unele dintre cele mai des întâlnite, mai ales dacă se teme de dezaprobarea și critica pe care le-ar putea primi.
Întrebarea „𝐃𝐞 𝐜𝐞 𝐧𝐮 𝐚 𝐩𝐥𝐞𝐜𝐚𝐭 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐞𝐫𝐚 𝐚𝐬̦𝐚 𝐝𝐞 𝐫𝐚̆𝐮?”, 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐚𝐮𝐳𝐢𝐦 𝐚𝐝𝐞𝐬𝐞𝐨𝐫𝐢, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐢̂𝐢 𝐩𝐚𝐫𝐞 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐬𝐞 𝐚𝐟𝐥𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐨 𝐬𝐢𝐭𝐮𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐛𝐮𝐳. 𝐂𝐚̂𝐧𝐝 𝐧𝐞 𝐬𝐢𝐦𝐭̦𝐢𝐦 𝐢̂𝐧 𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐥𝐚̂𝐧𝐠𝐚̆ 𝐧𝐨𝐢 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐢̂𝐧𝐜𝐫𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐫𝐞𝐬𝐮𝐫𝐬𝐞 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐛𝐚𝐳𝐚, 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐠𝐚̆𝐬𝐢 𝐬𝐨𝐥𝐮𝐭̦𝐢𝐢 𝐜𝐮 𝐮𝐬̦𝐮𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐮 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐮𝐬̦𝐨𝐫 𝐚𝐜𝐜𝐞𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐯𝐢𝐜𝐭𝐢𝐦𝐞.
Pentru a ieși din ipostaza de victimă, persoana respectivă trebuie să își poată activa toți factorii de protecție pe care îi are la îndemână, așa încât să poată ieși din dinamică și nu să ajungă să perpetueze, la rândul său, agresiunea (inclusiv față de propria persoană). Acest lucru este foarte dificil în cazul persoanelor aflate în situații vulnerabile, care nu au acces real la astfel de factori, din mai multe motive (depind financiar de agresor, sunt deconectate de la resursele și capacitățile lor reale, se tem de oprobiul public și de rușinea pe care le-ar putea experimenta etc.).
📌 𝐃𝐞 𝐜𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐜𝐮𝐥𝐨𝐬 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐯𝐢𝐧𝐮𝐢𝐦 𝐯𝐢𝐜𝐭𝐢𝐦𝐚 (𝐯𝐢𝐜𝐭𝐢𝐦 𝐛𝐥𝐚𝐦𝐢𝐧𝐠)?
Când facem acest lucru, ne situăm de partea agresorului și normalizăm abuzul și agresivitatea, care nu sunt acceptabile niciodată.
Această percepție alimentează perpetuarea comportamentelor violente, care ajung să fie considerate potrivite, în detrimentul celor prosociale, care se bazează pe un bun reglaj emoțional. Aceasta ar trebui să fie baza acțiunilor noastre ca adulți responsabili și autonomi.
În plus, conform studiilor, teama de judecată și rușinea sunt factori importanți care împiedică femeile să ceară ajutor și să vorbească despre ceea ce li s-a întâmplat.
👉 La nivel global, aproximativ 1 din 3 dintre femei a fost supusă, de-a lungul vieții, violenței sexuale, însă mai puțin de 40% dintre victime caută vreun fel de ajutor, iar raportarea către autorități este și mai scăzută, adesea sub 10-15% (Organizația Mondială a Sănătății; OMS, 2024).
👉 La nivel european, statisticile privind violența sexuală sunt similare, iar printre motivele subraportării severe se numără: teama de represalii din partea agresorului, rușinea și stigmatizarea socială asociate cu statutul de victimă și neîncrederea în autorități. De asemenea, datele disponibile arată că, în multe țări, între 80% și 87% dintre victime sunt femei, indicând o prevalență semnificativ mai mare în rândul acestora, comparativ cu bărbații (Eurostat, 2024; Agenția pentru Drepturi Fundamentale a UE; FRA, 2024).
👉 Un factor esențial care contribuie semnificativ la reticența persoanelor care au suferit astfel de abuzuri în a le raporta este riscul de victimizare secundară, denumită în literatură „al doilea abuz” (Temkin, 2002) – un fenomen în care reacțiile instituționale și sociale la divulgarea agresiunii amplifică trauma inițială, mai mult decât să ofere sprijin (Pemberton & Mulder, 2023).
👉 Datele empirice recente indică faptul că tendințele de atribuire a vinovăției victimei (engl., victim blaming) sunt semnificativ mai pronunțate în cazul femeilor, în special în situațiile de violență domestică, agresiune sexuală și hărțuire la locul de muncă. 𝐏𝐞𝐫𝐜𝐞𝐩𝐭̦𝐢𝐚 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐨𝐧𝐬𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐧𝐟𝐥𝐮𝐞𝐧𝐭̦𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐠𝐞𝐧, 𝐚𝐬𝐭𝐟𝐞𝐥 𝐢̂𝐧𝐜𝐚̂𝐭 𝐟𝐞𝐦𝐞𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐝𝐞𝐫𝐚𝐭𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐜𝐮𝐥𝐩𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚𝐛𝐮𝐳𝐮𝐥 𝐬𝐮𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭 𝐢̂𝐧 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐚𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐜𝐮 𝐛𝐚̆𝐫𝐛𝐚𝐭̦𝐢𝐢, 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢 𝐬𝐢𝐦𝐢𝐥𝐚𝐫𝐞. În plus, bărbații tind să atribuie vina victimelor de gen feminin aproape de două ori mai frecvent decât o fac femeile (Witte & Flechsenhar, 2024). Consecințele acestui fenomen nu sunt de neglijat, întrucât blamarea contribuie semnificativ la apariția și menținerea simptomelor de stres posttraumatic și de depresie, prin amplificarea sentimentului de rușine (Bhuptani & Messman, 2023).
***Link-urile către sursele studiilor sunt incluse în comentarii.
📌 𝐂𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢𝐞 𝐯𝐢𝐜𝐭𝐢𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐩𝐚̆𝐫𝐚̆𝐬𝐢 𝐨 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐚𝐛𝐮𝐳𝐢𝐯𝐚̆?
Statistic vorbind, o victimă are în medie 8 tentative de a părăsi relația abuzivă înainte să reușească să facă acest lucru definitiv. Pentru ca victima să se poată desprinde de abuzator, are nevoie de foarte mult sprijin, ca să ajungă să simtă din nou că este capabilă și autonomă și că se poate descurca pe cont propriu.
👉 Limitarea contactului cu abuzatorul, pentru că acesta are un ascendent de putere asupra victimei, așa încât aceasta să își regăsească propria identitate și autonomie. Diferența de putere poate fi reală (un adult față de un copil sau un adolescent, de exemplu) sau percepută (prin manifestările folosite și imaginea pe care și-a construit-o abuzatorul față de victimă).
👉 Promovarea educației pentru sănătatea psihică și informarea corectă în ceea ce privește soluțiile care pot fi folosite în situațiile de abuz.
👉 Asigurarea că există soluții prin care să își poată asigura nevoile de bază (locuință, hrană etc.).
👉 Existența unei persoane semnificative apropiate, care să o poată ajuta cu direcționare, ghidaj, acces la resurse, pentru a se redresa, mai ales din cauză că resursele interioare proprii sunt deja epuizate.
👉 Instituții și sisteme sociale și legale care să o protejeze și să implementeze măsurile potrivite, menționate în lege, în care personalul este informat și pregătit să lucreze cu persoane care au trecut prin situații traumatizante.
În egală măsură, este important și ca relatarea unor astfel de situații în presă să urmeze principii etice și profesionale care să nu lezeze demnitatea victimei și a apropiaților săi, să evite folosirea etichetărilor sau a trivializării ca mod de propagare a materialelor sau creștere a engagement-ului. Este nevoie de responsabilitate și empatie în redactarea unor astfel de știri, pentru că ele au o influență asupra măsurii în care victimele se simt în siguranță să vorbească și să ceară ajutor (Dart Center for Trauma and Journalism – link în comentarii).
***
Mulțumim colegelor noastre Flori-Ana Buzilă și Teodora Georgescu pentru contribuție și documentare a acestui subiect.
