23/08/2025
„Noi toţi credem că ştim ce este iubirea şi că ştim să iubim. În realitate, foarte adesea ştim doar să ne desfătăm cu relaţiile omeneşti. Ni se pare că iubim pe cineva pentru că avem faţă de el un sentiment de duioşie, pentru că ne este bine cu el; dar iubirea este ceva mult mai mare, mai exigent şi, uneori, mai tragic.
În iubire există trei laturi. Mai întâi, omul care iubeşte dăruieşte, doreşte să dăruiască. Dar pentru a putea dărui cu adevărat, deplin, fără ca darul să rănească pe cel ce-l primeşte, trebuie să ştii să dăruieşti. De câte ori însă nu se întâmplă ca noi să dăm nu din iubire adevărată, jertfelnică, darnică, ci pentru că, dăruind, în noi creşte sentimentul propriei importanţe, al propriei măreţii. Ni se pare că a dărui este o cale de a ne afirma, de a arăta nouă şi altora cât de însemnaţi suntem. Dar a primi ceva în aceste condiţii este dureros. Iubirea numai atunci poate dărui, când uită de sine; când omul dăruieşte aşa cum, după cuvântul unui scriitor german, cântă pasărea: din prisosul ei. Nu pentru că i se cere, ci pentru că darul este cântarea sufletului, bucuria în care se uită pe sine pentru bucuria celuilalt. O asemenea iubire, care ştie să dăruiască, este mult mai rară decât ne închipuim.
Pe de altă parte, în iubire trebuie să ştii şi să primeşti; dar a primi este uneori mult mai greu decât a dărui. Ştim cu toţii cât de chinuitor este să primeşti ceva de la cineva pe care nu-l iubeşti sau nu-l respecţi; este umilitor, jignitor. Vedem asta la copii: când primesc un dar de la cineva pe care nu-l iubesc şi în a cărui iubire nu cred, ei ar vrea să calce în picioare acel dar, pentru că îi răneşte în adâncul sufletului. Aşadar, pentru ca iubirea să ştie şi să dăruiască, şi să primească, e nevoie ca dăruirea să fie uitare de sine, iar cel ce primeşte să-l iubească pe dăruitor şi să creadă necondiţionat în iubirea lui. Vincent de Paul, trimiţând pe una dintre maicile sale să-i ajute pe săraci, i-a spus: „Adu-ţi aminte – vei avea nevoie de toată iubirea inimii tale, pentru ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile...” Dacă am ţine mai des minte aceasta, ne-am mira mai puţin că cei din jur primesc de la noi ajutorul nu cu bucurie, ci uneori cu inimă strânsă.
Dar chiar şi acolo unde a dărui şi a primi este sărbătoare, bucurie, mai există o latură a iubirii pe care o uităm: jertfa. Nu în sensul obişnuit, că omul care iubeşte munceşte pentru celălalt, se lipseşte de ceva pentru ca acela să aibă cele de trebuinţă, aşa cm fac părinţii pentru copii. Nu, jertfa despre care vorbesc este mai adâncă: ea înseamnă că omul este gata, din iubire, să se dea la o parte. Şi aceasta este foarte important.
De multe ori, între soţ şi soţie care se iubesc cu tărie şi gingăşie, se întâmplă ca unul dintre ei să devină gelos nu pe cineva din prezent, ci pe trecut. Sunt împinse la margine prietenii din copilărie, trăirile de odinioară, experienţele anterioare. Cel care iubeşte astfel, fără înţelepciune, ar vrea ca viaţa să fi început doar din ziua întâlnirii lor. Tot ceea ce a fost înainte i se pare o ameninţare, ceva ce există în sufletul celuilalt în afara de el. Şi aceasta este una dintre cele mai primejdioase lucruri.
Omul nu poate începe să trăiască dintr-o zi, fie ea şi cea mai luminoasă. El trebuie să trăiască din începutul vieţii sale. Iar cel care iubeşte trebuie să primească taina trecutului ca pe o taină, să o păstreze şi să o cinstească, să îngăduie că în trecutul celui iubit au existat relaţii cu părinţi, cu prieteni, evenimente ale vieţii, la care el nu va putea fi părtaş altfel decât printr-o iubire ocrotitoare, delicată, respectuoasă.
Şi aici începe un domeniu pe care l-am putea numi domeniul credinţei: credinţă nu doar în Dumnezeu, ci şi credinţa reciprocă a unui om în celălalt.”
Mitropolitul Antonie de Suroj
Din iubire, cu iubire 💚