04/06/2025
„Uneori mă opresc…”
Uneori mă opresc, după o zi lungă în cabinet și rămân în liniște. Cu gândurile mele. Cu tot ce am auzit. Cu tot ce s-a simțit în încăpere.
Zilnic văd părinți care aleargă din greu între joburi, școli, mese de seară și griji financiare.
Părinți care se simt vinovați că n-au timp să se joace cu copilul, dar nici energie să-l mai țină în brațe.
Care trag de ei și ziua și noaptea și uită de ei, mereu în favoarea celorlalți.
Aud tineri care se simt cu inima în gât și spun că nu mai pot. Că ceva înăuntru cedează, dar nu știu exact ce.
Că au tot: job, relație, planuri… dar parcă nu se mai au pe ei.
În jurul nostru, lumea merge repede. Mai repede decât putem duce. Timpul se fragmentează. Banii nu mai ajung. Răbdarea dispare. Corpul țipă. Și tot ce-i viu în noi suferă, în tăcere.
Și uneori simt că nu suntem departe de o ruptură colectivă. Ca un fir care se întinde…și se întinde și e doar o chestiune de timp până când se rupe.
Poate că am uitat să fim. Să fim prezenți. Să fim atenți. Să fim conștienți.
Trăim mult în mintea noastră și prea puțin în trup și suflet. Muncim, bifăm, producem, rezolvăm.
Dar ne mai bucurăm? Ne mai oprim să respirăm? Să fim cu cei dragi? Cu noi?
Nu scriu rândurile acestea ca un specialist, ci ca om, ca martor, ca parte din aceeași lume care uneori obosește.
Le scriu ca pe un reminder: că viața nu e doar despre a face, ci și despre a trăi.Nu e doar despre a ajunge, ci și despre cm e drumul.
Și mai ales, cu cine îl parcurgi.
Să nu uităm de noi.
Să ne ascultăm mai des.
Să fim mai blânzi cu noi înșine.
Să avem curajul să ne oprim din când în când… nu pentru că am pierdut timp, ci pentru că ne-am regăsit în el. 🌿💛