Corina Oancea

11/09/2025

Acum două zile a fost ziua mea. Am împlinit 42 de ani, o vârstă la care, nu visam. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc astăzi.

Astăzi vreau să vă povestesc despre fiica mea cea mare și darurile ei. Avem de mulți ani o convenție simplă: cadourile nu trebuie cumpărate, ci făcute, cu mâinile, din inimă. Și am ținut la asta tare mult, pentru că am știut mereu că valoarea lor nu stă în bani, ci în iubirea pusă acolo.

Anul acesta, a făcut un mix. A lucrat vara, a avut propriul salariu și a ales să îmbine ce a creat cu mâinile ei cu câteva lucruri cumpărate. Dar două gesturi m-au lăsat fără suflu și simt că trebuie să le împărtășesc, si sunt exact cele făcute și create de ea.

Primul: o felicitare desenate și creată integral de ea. Înăuntru, o poezie în engleză. Atât de profundă, atât de frumos scrisă, încât mi-au dat lacrimile. Nu știam că poate scrie atât de frumos. O să vă las textul și imaginile, să înțelegeți despre ce vorbesc.

Al doilea: un film. A adunat urări de ziua mea de la colegii ei din ultimele trei școli din Suedia și de la colegi și prieteni din România. Toți, la un loc, în același video. Îți dai seama câtă planificare, câtă muncă și câtă iubire a intrat acolo?

Nu mai pun la socoteală baloanele din toată casa și toate micile surprize care m-au făcut să zâmbesc toată ziua. Pot să spun doar atât: sunt binecuvântă de-a dreptul!

Vă las aici și poezia ca să fie mai ușor de citit:

Happy Birthday, Mami!

You are the strongest woman I know
You make everyone glow
And if you do something wrong,
you learn and come back strong.

I'm happy to be your child
because every time I've smiled,
I've always thought of you
and the beautiful things you do.
You learned me how to walk,
to eat, to smile, to talk.

No matter what you went through,
you showed me only a view,
a view of a beautiful life
that it felt for you like a knife.

So thank you for everything you do,
how you've helped and learned me grew.
You're everything I could wish for
and I will never go next door
because everything that I need,
you will always bring it with speed.

You mean the world to me
and I think you deserve a degree
for the best mom that exists
in this life full of twists.

by Ariana

01/09/2025

𝐍𝐞𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐯𝐚̆𝐳𝐮𝐭 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐯𝐢𝐝𝐞𝐨!

O discuție sinceră între Petronela Rotar și Alexandru Gavriliu, care oferă repere solide despre ce înseamnă o relație sănătoasă, hrănitoare între doi oameni. O relație în care ne acceptăm reciproc toate laturile și ne susținem atunci când este nevoie, nu după un scenariu utopic de 50/50, ci uman, în funcție de resursele fiecăruia, pe o stradă cu două sensuri.

Și mai mult, ei ating un subiect despre care vorbim rar: nevoia profundă de conexiune umană, de atingere și contact fizic, fără a erotiza relația. Suntem programați de societate cumva să asociem conexiunea cu erotismul, dar cât de hrănitor ar fi să redescoperim gesturile simple, să ne ținem de mână sau să ne îmbrățișăm, ca formă de sprijin și apartenență, non-erotică.

Am rămas cu senzația că aș fi vrut să-i mai pun Petronelei încă o întrebare, și încă una… la fel ca Alex. Este o enciclopedie vie de informații și are o capacitate extraordinară de a le explica în termeni simpli.

Mulțumim și la cât mai multe podcast-uri împreună!

https://alexgavriliu.ro/

28/08/2025

Cântecul Sophiei Isella arată realitatea cu claritate: succesul unei femei întărește comunitatea, iar lumina ei aprinde drumuri pentru ceilalți. Corul care o trage în jos nu este vocea prezentului, ci ecoul unei istorii care a învățat femeile că siguranța înseamnă invizibilitate. Alegerea noastră este simplă și radicală: repetăm ecoul sau îl transformăm într-un refren nou?!

Am citit adineauri acest text la Timi Müller, cu care am făcut și o formare pe o abordare transgenerațională - Rădăcini puternice, este exact ce simt și gîndesc și eu.
Las aici textul lui Timi, sper să vă dea de gîndit:

„Everybody supports women until a woman's doing better than you. Everybody wants you to love yourself until you actually do.”

Ce mai faceți, româncele mele? Ați dat și azi un like la o prăjitură și în gând i-ați urât autoarei să se înece? Ați pus „ador” la lansarea unei cărți și ați spus imediat: „pai da, n-are copii, are timp de scris…”? Ați văzut o femeie care și-a deschis un business și ați gândit: „are soț cu bani, de-aia își permite”. La birou, colega a prezentat impecabil un proiect și reacția din pauză a fost: „normal, șeful o f…, de-aia”. O cunoștință s-a apucat de sală: „sigur și-a făcut ceva”. Iar femeia care reușește să fie și bună profesionistă, și mamă, și implicată în comunitate primește eticheta: „prea perfectă, imposibil, ceva trebuie să ascundă”.

Ascult în ultimul timp muzica unei cântărețe pe nume Sophia Isella – și versurile pieselor ei îmi taie respirația. Eu cred cu tărie că copiii noștri sunt mai buni decât noi și că ne îndreptăm spre ceva bun și frumos. Poate de aceea mă opresc asupra textelor ei: aud o generație care spune adevărul direct, fără teama de a-l expune.

„Everybody supports women until a woman's doing better than you. Everybody wants you to love yourself until you actually do.” – avem aici niște dinamici colective de toată frumusețea. Sprijinul pentru femei se manifestă doar până la punctul în care succesul lor devine incomod. În clipa în care una dintre noi iese prea mult în lumină, admirația se transformă în sancțiune.

Să te ferească Dumnezeu să cazi între palmele care te aplaudă.

Succesul feminin – frumusețea, inteligența, generozitatea, recunoașterea – activează imediat mecanisme de depreciere. „She was nice, and smart, and funny, and got everything she wanted. And she does charity, isn't that the most obnoxious thing you've heard?” Calitățile se transformă în acuzații, iar reușita devine vină. Wtf e și asta??? Psihologia socială explică acest reflex prin teoria comparației sociale (Festinger, 1954): oamenii își evaluează propria valoare prin raportare la ceilalți, iar reușita altuia produce un sentiment de inadecvare.

Am bad news pentru voi, din păcate rădăcinile acestui mecanism coboară adânc în istorie. De secole, femeile vizibile au fost pedepsite. Moașele și vindecătoarele din Evul Mediu au ars pe rug. Femeile educate din modernitate au fost declarate „isterice”. În comunism, femeile independente erau stigmatizate ca „degenerate”. Istoria ne dă un mesaj clar: vizibilitatea aduce pericol, iar siguranța presupune invizibilitate.

Patriarhatul a întărit această lecție prin limitarea accesului femeilor la resurse sociale și simbolice. Educația, recunoașterea și protecția erau rare. Femeile au fost obligate să concureze pentru puținele locuri disponibile. Rivalitatea a devenit strategie de supraviețuire. Solidaritatea a fost sacrificată pentru protecția individuală. În prezent, reflexul de concurența persistă și se exprimă prin bârfă, ironie și minimalizare.

Ah, să nu uit, că tot e temă actuală – fenomenul tradwife care reprezintă o reactualizare seducătoare a vechilor scenarii patriarhale, o formă prin care trauma transgenerațională a femeii învățate că siguranța se obține prin invizibilitate și supunere se reîmpachetează în discurs estetic instagramabil și aparent liber consimțit, dar care, în esență, legitimează continuarea aceleiași logici a limitării, competiției și excluderii.

Psihologia evoluționistă confirmă legătura dintre resurse și rivalitate (Buss, 1988). Lipsa resurselor intensifică competiția și alimentează agresiunea relațională. Aceasta se perpetuează transgenerațional și produce astăzi comentarii de tipul: „prea frumoasă”, „prea deșteaptă”, „prea perfectă ca să fie reală”.
„We'd never hate her to her face, but I hope she knows. She knows, she knows, she knows.” – versurile surprind exact corul colectiv al excluderii. Agresiunea se exprimă indirect, prin dispreț ascuns și sabotaj subtil. Este aceeași logică a ostracizării, transmisă de la o generație la alta.

„Everybody supports women until a woman's doing better than you.” Fraza asta exprimă realitatea prezentă și reia ecoul istoric. Solidaritatea feminină se frânge pentru că trauma colectivă repetă aceeași credință: succesul unei femei amenință comunitatea.

Acest cântec funcționează ca o oglindă a traumei istorice: arată că, deși trăim într-un alt secol, corul colectiv care trage în jos femeia care strălucește repetă cântecul trist al străbunicelor noastre care au învățat că siguranța se găsește doar în invizibilitate.

Hai să vedem cm rupem lanțul de la câine. Dacă cunoaștem mecanismul creăm spațiu pentru schimbare. Dincolo de analiză, există căi de vindecare psihologică și colectivă, și acum nu mai puteți spune că nu ați știut, pentru că dacă ai ajuns cu cititul până aici știi deja, și nu mai ai nici o scuză, darling.

Deci:

+ Recunoaștere și laudă autentică: un „bravo” spus sincer devine exercițiu de igienă relațională. Psihologia comparației arată că admirația produce creștere personală, iar invidia produce depreciere (Collins, 1996).

+ Rescrierea poveștilor de familie: narațiunile de tipul „nu te lăuda”, „o să te vorbească lumea” pot fi înlocuite cu mesaje care transmit permisiunea de a străluci.

+ Solidaritate activă: recomandarea unei colege, cumpărarea unei cărți scrise de o prietenă, distribuirea muncii unei femei reprezintă gesturi care rup tiparul competiției. Studiile arată că rețelele de suport feminin cresc rata de succes profesional cu până la 30% (HBR, 2019). Cooperativa Rădăcini puternice® grup de lucru - asta este pentru voi 🙂

+ Demontarea discursului patriarhal interiorizat: vocea care spune „prea perfectă, imposibil” este ecoul patriarhatului. Confruntarea acestei voci interioare devine act de rezistență.

+ Modele vizibile: vizibilitatea femeilor nu aduce pericol, ci sănătate socială. Societățile cu reprezentare feminină ridicată au niveluri mai mari de bunăstare colectivă și mai scăzute de violență de gen (WEF, 2022).

Cântecul Sophiei Isella arată realitatea cu claritate: succesul unei femei întărește comunitatea, iar lumina ei aprinde drumuri pentru ceilalți. Corul care o trage în jos nu este vocea prezentului, ci ecoul unei istorii care a învățat femeile că siguranța înseamnă invizibilitate. Alegerea noastră este simplă și radicală: repetăm ecoul sau îl transformăm într-un refren nou?!

Ce ar fi ca de acum să spunem: „strălucirea ta mă inspiră și mă ridică și pe mine”.

24/08/2025

Mă cheamă Corina și am greșit mult. Așa zic unii. Eu zic că am învățat mult.

Pentru că atunci când nu ai o fundație solidă de siguranță, stabilitate și exemple pozitive în copilărie, nu ai cm să știi nici ce e bine, nici ce e rău, nici ce e sigur, nici ce îți face rău, darămite ce îți place sau ce nu, sau ce ai nevoie. Mult timp mi-am pus cenușă în cap: „iar am greșit, iar am ales prost, iar am intrat unde nu trebuie.” Târziu am realizat că vocea aceea nu era a mea. Era vocea unui X sau Y care tot timpul „știa mai bine”, care mă judeca și când era bine, și când nu. Pentru că, de fapt, trezeam ceva în ei. De cele mai multe ori ceva ce nu aveau curajul să facă, sau măcar să gândească.

Și mai era ceva: așteptările. Toți aveau așteptări de la mine. Diferite, contradictorii, imposibile de dus. Evident că nu am reușit să le îndeplinesc, deși am încercat mult pentru unele. Dar azi mă întreb: cine le-a dat lor puterea să aibă așteptări de la mine și să mi le verse în spate ca pe niște poveri? Și nu mă refer la părinți aici. Cine te îndreptățește să ai așteptări asupra altora și apoi să îi declari „greșiți” și să fii veșnic nemulțumit? Mi-a luat mult să realizez că atunci când încerci să răspunzi așteptărilor altora, îți îngropi propria autenticitate.

E foarte greu de pus în cuvinte ce înseamnă să nu ai o fundație a personalității creată în copilărie: acel minim pe care toți ar trebui să-l avem, o persoană lângă care să ne simțim în siguranță, să simțim că suntem iubiți necondiționat și că e acolo pentru noi. Eu nu am avut, decât frânturi, ocazional, și asta a lăsat urme foarte adânci. Atât de adânci încât lucrez constant la ele. E greu, dar e și o frumusețe în a lucra cu tine, în a descoperi profunzimi pe care alții nici nu și le pot imagina. E și o lume singuratică, pentru că nu sunt mulți ca tine care să poată merge acolo și să aibă această dorință nestăvilită de a mai întoarce o piatră, de a mai găsi un răspuns, de a cunoaște ceva nou.

Poate de asta îmi place să călătoresc, nu ca să fac poze frumoase, ci ca să cunosc culturi, oameni, obiceiuri, gusturi. Sunt fericită că am un partener care iubește și el călătoriile și, cu toate responsabilitățile și drumurile deja trasate ca părinți, reușim să ne hrănim această pasiune. Ne spunem mereu că „a doua tinerețe” ne va prinde prin toate colțurile lumii.

Lucrez cu mine în terapie, lucrez cu mine în vise. Lucrez să sting vocile care m-au făcut să mă simt mică, să simt rușine din orice, să car responsabilitatea lumii pe umerii mei. Lucrez să mă eliberez și să mă accept așa cm sunt. Îmi e greu să am mulți prieteni pentru că eu înfloresc în relații de profunzime și nu toată lumea poate merge acolo. Iubesc autenticitatea, dar e o haină grea de purtat pentru mulți. Și totuși, odată ce ți-o asumi, e greu să te mai lepezi de ea. Dar sunt extrem de recunoascătoate pentru acei prieteni pe care îi am și care m-au iubit oricum, nu au contorizat greșelile ci au încercat să înțeleagă provocările și lecțiile.

Mai mult decât atât, astăzi am lângă mine familia potrivită. O familie pe care am muncit enorm să o construiesc, să o mențin și, cel mai important, să mă bucur de ea. Pentru mine, cea din tinerețe, mereu denumită drept „cea care face probleme”, „ciudata, zăpăcita”, „nebuna”, asta părea imposibil. Dar adevărul e că nu eram „greșită”. Eram doar în medii neprielnice, lângă oameni nepotriviți mie.

Astăzi învăț să nu mai spun „am făcut greșeli”, spun „am învățat” iar dacă în acest drum am mai rănit anumite persoane, îmi asum și am încercat să cer iertare, să repar dacă se poate, sau să dau spațiu. Însă cu fiecare lecție, m-am ridicat, iar asta cred eu că e superputerea mea: că mă ridic mereu, după orice „greșeală”

21/08/2025

De șase luni sunt într-un program de formare numit Compassionate Inquiry, creat de Gabor Maté și Sat Dharam. Sună simplu acest cuvânt, compasiune, dar, în esența lui, numai simplu nu e. Prima dată m-am întâlnit cu acest tip de terapie ca și client, la sfârșitul anului trecut. A fost o experiență care m-a zguduit în profunzime și care mi-a arătat o diferență uriașă față de tot ce știam până atunci. Am simțit, pentru prima oară, că tiparele și mecanismele pe care le purtam în mine nu trebuie doar să le aliniez și să le accept, ci că le pot face să înflorească.

Am descoperit că nu sunt ceea ce mi s-a întâmplat, ci felul în care am reacționat la acele întâmplări. Că anumite resurse interioare s-au născut chiar din lipsurile și durerile copilăriei mele. Nimic nu este doar liniar, nu tot ce doare rămâne durere, uneori lipsa sau absența a ceva pot să determine exact opusul în viața ta. Unul dintre cele mai mari daruri de până acum a fost să înțeleg cât de important e să fii prezent nu doar cu mintea, ci și cu trupul. Am simțit diferența între un terapeut care ascultă doar cu gândurile și unul care se conectează și prin corp. Mi-am dat seama cât de multe am stocat în mine de-a lungul anilor, câte lucruri corpul a dus pentru a mă proteja. Și cât de vital e să îi dau un spațiu de descărcare, altfel acele bagaje se transformă în greutăți și, uneori, în boli.

Nu este un drum ușor. Lucrul cu tine, mai ales prin corp, nu e pentru cine caută o soluție rapidă, este un proces profund, care cere răbdare, curaj și blândețe. Eu învăț să merg în adâncurile mele, să mă văd, să mă accept și să-mi creez mecanisme interne mai sănătoase și să nu mă mai scufund în hăul interior.

Sunt abia la jumătatea drumului și deja simt cât de mult m-a schimbat această formare. E solicitant, peste 350 de ore de studiu, întâlniri, triade, diade, dar e și transformator într-un mod greu de pus în cuvinte. Mă pregătesc pentru ce va urma cu emoție și curiozitate, știind că fiecare pas aduce mai multă lumină în mine.

Învăț, pas cu pas, că povestea mea nu e fixă. Că pot să o rescriu ori de câte ori am nevoie. Și că blândețea și compasiunea, de la mine către mine și către ceilalți, sunt la fel de esențiale ca aerul pentru a putea înflori. Și poate tocmai de aceea cred că limbajul compasiunii ar trebui să fie unul universal, învățat și practicat de fiecare dintre noi.

19/08/2025

𝐂𝐮 𝐩𝐨𝐞𝐳𝐢𝐚, 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐢𝐭̦𝐢?

Stau pierdută ca o valiză într-o gară
ce nu își dorește să fie găsită,
pentru că iubirea imposibilă
e unicul fel de iubire
în care mă mistui cel mai tare,
în care simt că am valoare.

Și de ar deveni posibilă,
fug, o împung invers,
sau caut alta, mai imposibilă,
să doară,
să curgă sânge în loc de lacrimi,
și carnea să se facă una cu asfaltul,
de atâta dor și nebunie,
o unica metodă să mă simt vie.

Du-te-n durerea inimii mele,
scormone bine și-ai să găsești plăcere,
căci atâta durere adunată
s-a metamorfozat în plăcere sugrumată.

Strânge-mă să simt durerea,
extazul și plăcerea,
strânge-mă să nu pot respira,
poate, poate, oi învia.

14/08/2025

O citesc pe Petronela Rotar încă de pe vremea „blogului de nervi”, pentru cunoscători, știți exact la ce mă refer. O perioadă în care scria mai puțin cu nume și mai mult cu subiect și predicat. Când blogurile erau la modă, iar eu scriam în engleză pe bloguri străine, convinsă că e o armură bună: mă proteja și, în același timp, îmi dădea libertatea de a fi autentică fără să mă simt judecată.

O admiram pentru felul în care făcea asta direct în lb. română, fără filtru, cu cuvinte tăioase ce intrau ca un cuțit în rana vie, expunând durerea așa cm era. De multe ori m-am regăsit în poveștile ei. Alteori mi se părea de domeniul SF să ajungi la asemenea conștientizări. Și, din când în când, îmi părea un suflet de copil bun ce avea nevoie de o îmbrățișare. Am avut norocul să o cunosc și realitatea să îmi confirme ce bănuiam: e un om atât de blând și cald, cu o capacitate extraordinară de a te conține emoțional, încât nu ai cm să nu o iubești. Dar despre ea o să mai scriu, pentru că îmi aduce un sac de bine în viață și mă ajută enorm la un proiect tare frumos.

Astăzi vreau să vă vorbesc despre cărțile ei, mai ales despre ultima: „Totul e în regulă în mine și în lume”. Când i-am citit titlul prima dată, m-am gândit că îți trebuie coae să-l spui cu voce tare. Păi noi, românii, nu suntem cei care găsim mereu nod în papură? Ori cade drobul de sare, ori vine vecinul să ne ia capra dacă aude că ne e bine… și totuși, ea anunță asta mare, direct pe copertă.

Îmi amintesc prima oară când am văzut o carte de-a ei într-o librărie. Eram în Cărturești, Brașov, una dintre librăriile mele preferate, iar într-un colț stingher, stăteau cuminți autorii români contemporani. Acolo era și ea, cu „Sfârșitul nopții”, cartea care părea să-și facă loc cu coatele printre marile nume ale literaturii. Și bine a făcut. Pentru că, acum când am revenit recent, colțul acela era mult mai mare și mai bogat. Ba mai mult, pe masa cu „noutăți” și „cărți fierbinți” trona chiar această carte: „Totul e în regulă în mine și în lume” printre nume mari ale literaturii.

Clar m-a intrigat și am vrut să o citesc, și nu m-a dezamăgit deloc, dar mi-a dat de înțeles că nu e o carte pentru o singură citire. Este o carte de căpătâi, la care revii în diverse momente ale vieții tale, iar de fiecare dată îți vorbește altfel. Am avut discuții lungi cu oameni care au citit-o. Fiecare a rămas cu altceva, cu idei și emoții diferite. Și totuși, peste toate, transpare aceeași esență: blândețea, acceptarea, împletirea tuturor părților sinelui într-o uniune care nu doar coabitează, ci se iubește și se îngrijește reciproc.

Poate filozofez prea mult, dar asta a făcut cartea asta pentru mine: m-a dus într-un spațiu în care să mă gândesc că, poate, visul utopic de a fi împăcat cu toate părțile tale nu e chiar imposibil. Astăzi, când scriu acest post, m-am oprit asupra unui citat care a răsunat în mine cu ecoul unui plâns interior cu care lucrez, atât cat are nevoie:

„Dar azi ştiu că singura fiinţă care se îneacă în lipsa fizică şi emoţională a altei fiinţe este copilul în lipsa mamei, a adultului de îngrijire... a fost atît de singură atît de mulți ani, atît de îngrozitor de singură, cu atîta durere şi atîta frică, încît e normal să aibă încă de plîns. Iar plînsul e bun, o alină, după plîns, sufletul e spălat, curat şi strălucitor, cm e cerul după o furtună. Iar eu sînt aici, o aştept, iar şi iar, cît are nevoie.”

Iar dacă ar fi să aleg o imagine a viitorului pe care mi-l doresc și pe care îl clădesc pas cu pas, în cuvinte e desenată perfect de ea:

„...asta e viaţa noastră acum... mi-am făurit-o pas cu pas, cărămidă cu cărămidă... Doamne, cîtă frumuseţe e în lume! Şi-n mine.”

Mulțumim Petronela Rotar pentru acest dar❤️

11/08/2025

𝐅𝐞𝐦𝐞𝐢𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐢𝐜𝐨𝐥𝐨𝐫𝐚̆

Nu m-am putut niciodată încadra într-o singură cutie, categorie. Mi s-a spus de multe ori „nișează-te, fă un singur lucru bine și atât”, dar mie nu mi-a ieșit niciodată. Și am suferit mult din cauza asta.
Să fii hiperactivă, să te pricepi la multe lucruri și să îți placă să faci multe poate fi o binecuvântare, dar și o provocare. Îți poate hrăni creativitatea, dar îți poate stoarce energia până la ultima picătură.

Arta a fost mereu scăparea mea, un loc unde nu trebuia să aleg între laturi, unde pictura putea sta lângă poezie, cântecul lângă sculptură, iar imaginile din mintea mea puteau lua orice formă. La masterul în arte am descoperit că există chiar un cuvânt pentru asta: artist multidisciplinar. Dar înainte de acel moment, mă forțam să intru în cutiuțele prestabilite, doar ca să aparțin undeva. Dacă spuneam că sunt pictoriță, ascundeam faptul că scriu proză și poezii. Dacă spuneam că sunt scriitoare, omiteam că modelez în lut, tricotez, cos și cânt.

Dar asta nu se întâmpla doar în zona artistică. Și în viața de zi cu zi, eram un puzzle prea complex pentru a fi pus într-o singură ramă. Am lucrat în domenii total diferite, știu meserii la care poate nu te-ai aștepta, îmi place să gătesc, să calc, să ordonez, iubesc să fiu mama fetelor mele, să călătoresc, să explorez lumea și să învăț mereu. Sunt curioasă, agilă și mereu cu mintea deschisă. Toate astea, atunci când nu știi cm să le îmbrățișezi, pot părea dezordonate, derutante și, pentru mulți, uneori și pentru mine, chiar incomode și obositoare.

În relații, unii iubeau anumite părți din mine, alții complet alte părți. Am fost supusă temporar crezând că pot aparține, că mă pot intergra, doar ca, mai târziu, să ies de două ori mai rebelă. Am fugit de unele laturi doar pentru a rămâne cu părțile „acceptabile” pentru X sau Y. Și totuși, ceea ce am avut nevoie cu adevărat a fost un mediu sigur și blând, în care să îmi pot etala toate fațetele fără să mă simt vinovată.

Astăzi, datorită unor oameni extrem de blânzi și susținători din viața mea, despre care voi vorbi mai mult în curând, mă văd așa cm sunt: multilaterală, capabilă, creativă, rebelă. Și îmi place maxim de mine. Mai mult, am descoperit și alte persoane „ca mine”, nu eram vreun unicorn rar, doar că mediul nu știa cm să ne conțină în splendoarea noastră.

Cred că fiecare dintre noi are părți pe care a fost învățat să le ascundă, să le țină în umbră doar pentru că nu se potriveau cu ce aștepta lumea. Și poate că adevărata libertate nu vine când alegem doar o parte din noi, ci atunci când ne îngăduim să fim întregi, cu lumina și umbrele noastre. Poate nu ne vom încadra niciodată în cutiile altora, dar asta nu e un defect, e doar forma noastră unică și autentică de a exista.

Cu pași mici, mă obișnuiesc și cu expunerea. Urmează ceva foarte frumos spre finalul anului. Dar până acolo, azi v-am împărtășit puțin din drumul meu de a mă vedea cu toate culorile penajului meu, această pasăre Phoenix care se renaște mereu și mereu prin foc, pentru că acolo, în foc, arde energia mea cel mai bine, iar eu nu mă mai chircesc, sau mă fac mică, ca să intru în cutiuțe, sunt liberă.

P.S. Vă las și o dedicație specială pentru noi aceste femei multicolore: 𝐒𝐡𝐞’𝐬 𝐚 𝐑𝐚𝐢𝐧𝐛𝐨𝐰- 𝐓𝐡𝐞 𝐑𝐨𝐥𝐥𝐢𝐧𝐠 𝐒𝐭𝐨𝐧𝐞𝐬 (link în comentarii)

06/08/2025

𝐆𝐮𝐦𝐚 𝐝𝐞 𝐬̦𝐭𝐞𝐫𝐬

Poate că, dacă aș fi avut un creion și o gumă de șters, aș fi rescris câteva capitole. Poate că aș fi șters anumite pagini. Dar nu m-aș fi șters pe mine.

Azi înțeleg: sunt omul care sunt tocmai pentru că am trecut prin fiecare rând, fiecare răscruce, fiecare alegere bună sau greșită.

Chiar dacă uneori nu înțeleg de ce sunt aici, știu că trebuie să învăț să iubesc locul în care mă aflu. Să iubesc drumul care m-a adus până aici, cu toate umbrele și lumina lui. Trebuie să învăț că arhivele care zac în sufletul meu nu sunt greșeli. mSunt urmele mele. Și mai am încă multe capitole de scris.

Mi-aș dori, uneori, să putem face schimb de vieți, măcar pentru o vreme. Să locuim fiecare în pielea celuilalt. Poate că atunci am înțelege cât de puțin știm unii despre alții. Poate că am învăța, în sfârșit, să ne privim cu mai puțină judecată și cu mai multă blândețe.

Visez, uneori, să mă trezesc într-un loc pustiu. Un loc unde nu am avea altceva decât unii pe ceilalți. Poate că acolo am învăța din nou să fim autentici. Să fim prezenți. Să fim oameni.

Am fost doi oameni complicați care n-au știut niciodată să fie simpli. Nici pentru ei, nici unul pentru celălalt. Încerc să găsesc alte forme pentru povestea asta. Să schimb culorile triste în nuanțe mai moi. Să redesenez amintirile fără să le șterg. Dar oricât aș încerca, tot aici suntem. Tot aici rămânem — în acest loc dintre ce-a fost și ce n-a mai putut fi.

Și dacă acum-ul este aici, și noi suntem încă aici, poate că măcar atât putem face: să avem decența unui viitor mai curat, mai diplomat. Să păstrăm amintirile bune, nu regretele. Să ne îmbrățișăm tăcut pentru drumul parcurs, nu pentru că a fost totul bine, nu pentru că a fost totul rău, ci pentru că, undeva, în limita a ceea ce puteam fiecare să oferim atunci, am fost autentici. Că în final nu a fost îndeajuns ... e o altă poveste. Dar a fost. Cu alb, cu negru, fără gri.

Și poate că tocmai de acolo am învățat că există și gri.Că există și nuanțe. Că există culori pe care nu știam că le pot folosi. Și că, atât timp cât creionul meu încă scrie,pot contura variante ale viitorului în oricâte culori aleg. Dacă doar am curajul să încep, măcar, cu gri.

Și poate că asta înseamnă, de fapt, să mergi mai departe.

📷 Sorin Oancea Photographer

01/08/2025

𝐉𝐮𝐫𝐧𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐯𝐚𝐜𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆ - 𝐀𝐦𝐬𝐭𝐞𝐫𝐝𝐚𝐦, 𝐏𝐚𝐫𝐭𝐞𝐚 𝐚 𝐈𝐈-𝐚 -
𝐒𝐚𝐮 𝐜𝐮𝐦 𝐨𝐥𝐚𝐧𝐝𝐞𝐳𝐢𝐢 𝐫𝐞𝐮𝐬̦𝐞𝐬𝐜 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐡𝐚𝐢𝐨𝐬̦𝐢, 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐮𝐧𝐳𝐢 𝐬̦𝐢 𝐬𝐞𝐫𝐯𝐢𝐭̦𝐢 𝐝𝐞 𝐫𝐨𝐛𝐨𝐭̦𝐢, 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐚𝐬̦𝐢 𝐭𝐢𝐦𝐩, 𝐢̂𝐧 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐜𝐞 𝐭𝐞 𝐟𝐮𝐠𝐚̆𝐫𝐞𝐬𝐜 𝐜𝐮 𝐛𝐢𝐜𝐢𝐜𝐥𝐞𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐳𝐢

Despre bicicletele din Amsterdam toată lumea știe și se așteaptă la ele. Le vezi în poze și filme ca pe ceva romantic și frumos: mii de oameni relaxați pe biciclete, pe malul canalelor, idilic, de film. Parcă le vezi ecologice, într-o țară cu aer curat, fără poluare de la mașini.
Dar nimeni nu vorbește despre cm e să le trăiești pe viu, iar acel aer curat e stricat la fiecare colț de „iarba specială” de la un moment dat crezi că te urmărește mirosul.

Bicicletele sunt stăpânele orașului, nu opresc la trecerile de pietoni și apar de peste tot. Dacă te încăpățânezi să treci strada fără să le aștepți, ai parte de niște cuvinte spuse foarte repede, câteva mâini gesticulând energic – semn clar că ai greșit. La început mi s-au părut chiar romantice. Dar după ce am fost la un pas să fiu „asaltată” de câteva biciclete și sistemul meu nervos era în alertă maximă, am zis că mai bine cobor cu picioarele pe pământ și le dau toate prioritățile. Eu sunt în vacanță, pot aștepta oricât, no worries.

Olandezii au un simț al umorului aparte. În special când vine vorba de bere. Poate n-ai zice că dozele vorbesc, dar în Amsterdam ele chiar îți vorbesc. Pe una scria: „Berea ajută oamenii urâți să facă s*x încă din 1862” pe alta: „Sărut-o pe soția vecinului.” „Mergi pe foc.”
„Fă baie gol în mare.” Mai lipsea doar „Sună-ți fosta” și aveam bingo. Și nu doar berea e amuzantă și plină de mesaje cu subînțeles. Restaurantele te întâmpină cu pancarte precum: „Caloriile nu se numără când ieși la cină cu prietenii.” „E timpul să trăiești, nu doar să exiști.”

Olandezii știu cm să relaxeze vibe-ul, dar și cm să dea mesaje profunde fără să sune pompos. Una dintre vitrinele care mi-a rămas în suflet a fost la un magazin de lenjerie intimă: celebrarea sânilor reali, a corpurilor autentice, a ceea ce suntem, nu a ceea ce ni se spune să devenim. Un reminder elegant și simplu că nu există simetrie perfectă, nici la oameni, nici la viață, nici la sâni (aveți poză)

Revenind la mâncare (că doar nu uităm ce e important în viață)… am fost serviți de un robot într-un restaurant cantonez. Da, da, de un robot, cu ochi digitali și voce programată. Nu ne-a luat comanda, dar a adus-o foarte sigur pe el. Nu s-a încurcat, nu a oftat, nu a uitat sosul de soia. Cea mică a spus că vrea unul acasă, dar numai dacă dansează și pune și farfuriile la loc după ce mâncăm. Cea mare a zis că trebuie să așeze și hainele în dulap. Îl așteptăm cu mare interes!

Dacă tot am vizitat Amsterdam, nu puteam să ratăm Zaans Schans, un sat-caleidoscop din lemn, un muzeu în aer liber cu case și mori istorice, dar și cartier adevărat. Suprafața sa totală este de aproximativ 800 000 mp.
Chiar dacă unele experiențe sunt mai turistice și puțin contrafăcute, iar altele pur autentice, merită cu toată inima. O să vă povestesc de 3 locații ce ne-au plăcut cel mai mult de acolo, deși toată locația e absulut fascinantă.

1. Muzeul ceasurilor
Am văzut nenumărate ceasuri cu cuc, unele dintre cele mai vechi din lume. Casa era a unui vechi ceasornicar, iar emblema sa era o mică statuetă cu un om care căra lumea, un glob pământesc, în spate. Destul de reală și azi, problema, poate din alte circumstanțe dar cu aceeași greutate de dus.

2. Muzeul papucilor de lemn (klompen)
Muzeul este fascinant, plin de perechi cu diverse povești pentru diverse evenimente, impresionanți din punct de vedere al meșteșugului și durabilității. I-am și probat: surprinzător, sunt foarte comozi, lați și răcoroși. Nu ai cm să nu te simți bine în ei. M-am gândit să îi aduc acasă, nu erau scumpi, dar cred că vecinii noștri ar fi făcut petiție să fim evacuați dacă umblam cu ei prin apartament.

3. Moara de vânt cu pigmenți
Aici, eu ca artistă, am fost în rai. Am văzut cm se macină și cm se fac pigmenții pentru culori folosite în pictură, tot procesul, printre nori de pulberi colorate. Minunat! La final am plecat fericită cu câteva sortimente acasă și o nouă experiență în suflet.

Locul e foarte fain întreținut, sunt multe de văzut și chiar poți pierde o zi întreagă aici. Dar are două mari minusuri: aleea pentru pietoni e foarte îngustă, în timp ce pista pentru biciclete este foarte generoasă. Vă dați seama pe unde mergeau turiștii și ce urale se auzeau…

Toaletele deși un mare minus, sunt the million dollar idea. Ești în mijlocul unui câmp frumos amenajat, plătești bilet de intrare, și apoi descoperi că toaletele costă extra: 1 euro de persoană. Și sunt doar două în tot parcul. Coada… fix ca pe vremea lui Ceaușescu. Devii milionar doar dacă mai adaugi una și nu te strofoci prea tare.

Am plecat din Zaanse Schans cu inima plină, cu praf de pigmenti pe mâini și cu gândul că olandezii chiar știu cm să îmbine tradiția cu modernul, umorul cu autenticitatea și bicicletele cu… nervii turiștilor. A fost genul de loc unde poți să stai o zi întreagă și să simți că ai călătorit nu doar prin Olanda, ci și prin timp.

Iar lecția cea mai simpatică cu care am rămas, din această călătorie?
Să mergi încet, să lași bicicletele să treacă, să râzi de pancartele lor, să te bucuri de brânză, moară și papuci… și să ai mereu un euro la tine pentru toaletă!