Corina Oancea

11/05/2026

𝐏𝐫𝐞𝐭̦𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐚𝐥 𝐡𝐢𝐩𝐞𝐫𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐢

Dacă data trecută am povestit despre adaptare versus alegere și despre rădăcinile noastre, azi aș vrea să vă vorbesc despre prețul invizibil al hiperadaptării.

O femeie puternică, în ideologia românească, nu este neapărat asemuită cu stâlpul familiei sau recunoscută ca atare, deși, în realitate, ea este cea care duce emoțiile tuturor celor din jur. Ea este cea care absoarbe tensiunea, mediază conflictele, este hyper vigilentă la nevoile celorlalți și oferă înainte să i se ceară. Continuă să funcționeze chiar și atunci când corpul strigă „nu mai pot”, iar toată această disponibilitate și aceste mecanisme de a face de toate poartă un nume: hiperadaptare.

Însă atunci când această hiperadaptare nu este ceva sporadic, ci un mod de viață, când tu ești lianul și puterea care ține totul astfel încât să nu deranjezi cu nimic, nimeni nu îți mai vede nevoile personale, nici măcar tu, iar corpul plătește nota primul.

Stresul emoțional cronic se poate transforma în boli inflamatorii, dureri cronice, probleme cu somnul, dezechilibre hormonale sau digestive și o stare permanentă de alertă care deja nu te mai lasă nici să te odihnești, nici să te bucuri.

O mamă care a supraviețuit prin sacrificiu va transmite, fără să vrea, că valoarea unei femei vine din cât de mult poate să „ducă”. Ne învățăm fiicele să fie puternice înainte de a le învăța să fie vii. Cea mai grea moștenire pe care o dăm mai departe nu sunt bunurile, ci tiparele de comportament și credințele limitative.

Însă nimic nu este permanent dacă se dorește schimbarea. De multe ori, primul pas pentru o astfel de femeie este pur și simplu să se oprească și să se simtă. Să vadă cât de „bine” îi face, de fapt, tot ceea ce face și cm se simte ea sub toată această armură de femeie puternică. Sistemul nervos se poate regla, limitele se pot învăța, obiceiurile se pot schimba. Este nevoie doar de un prim pas: cel cu care începe întoarcerea spre sine și spre o blândețe pe care multe dintre noi nici nu am experimentat-o vreodată. Schimbând asta la tine, schimbi și ceea ce dai mai departe copiilor tăi.

Dacă simți că vrei să faci acest prim pas și corpul tău este deja prea tensionat, te aștept pe 21 mai să începem împreună.

Workshop Online Gratuit: Femeia care face de toate pentru toți
🗓 21 mai, ora 18:00 (ora României)
👉 Link înscriere în bio sau în primul comentariu!

10/05/2026

𝗘𝗹𝗶𝗯𝗲𝗿𝗲𝗮𝘇𝗮̆ 𝘁𝗲𝗻𝘀𝗶𝘂𝗻𝗲𝗮 𝗮𝗰𝘂𝗺𝘂𝗹𝗮𝘁𝗮̆ 𝗶̂𝗻 𝗰𝗼𝗿𝗽 - 𝗦𝗲𝘀𝗶𝘂𝗻𝗶 𝗧𝗥𝗘® 𝗶̂𝗻 𝗚𝗼̈𝘁𝗲𝗯𝗼𝗿𝗴

Duminica, pe 17 mai, te invit să lași jos „rucsacul” invizibil de stres pe care îl porți zi de zi.

Voi fi în Högsbohöjd pentru o zi dedicată reglării sistemului nervos și reconectării cu corpul, prin metoda TRE® (Tension & Trauma Releasing Exercises).

Ce este TRE® și cm funcționează?

TRE® este o metodă somatică care activează un mecanism natural al corpului, un tremor neurogenic, prin care sistemul nervos descarcă tensiunea acumulată.

Această metodă nu este despre efort, nu este despre a „face bine”, ci este despre a permite corpului să elibereze.

La ce te poate ajuta:

– reducerea stresului și a stării de alertă
– relaxarea tensiunilor din corp (inclusiv spate, gât, maxilar)
– îmbunătățirea somnului
– senzația de mai mult calm și prezență
- reglarea simptomelor premenstruale

Ce spun cei care au încercat:

„Simt că în sfârșit am respirat cu adevărat și am eliberat ceva greu din corpul meu.”
„Corpul meu s-a simțit ușor, ca și cm am lăsat o greutate jos.”

Detalii pentru workshopurile din 17 mai 2026:

📍 Locație: Högsbohöjd, Göteborg

👥 Opțiuni:
– Sesiune individuală
– Grup restrâns (max. 6 persoane)

🌍 Limba: română / engleză

💰 Prețuri:
– 500 SEK / sesiune individuală
– 400 SEK / sesiune grup

Cum te înscrii:

Trimite-mi un mesaj privat (DM) și îți trimit intervalele disponibile.
Locurile sunt limitate pentru a păstra un spațiu sigur pentru fiecare.

🌍 Nu ești în Göteborg?
Lucrez și online: metoda funcționează la fel de bine și în acest format.

08/05/2026

Zilele acestea sunt prin Brașov, orașul meu natal, mergând pe străzi care se simt în același timp familiare și îndepărtate. E ceva straniu în a te întoarce într-un loc care te-a format, nu doar prin amintiri, ci prin tot ce ai învățat aici fără să fie numit: modurile de a te adapta, de a purta greutatea, de a deveni cineva.

Adesea ne gândim la „rădăcini” ca la ceva stabil. Dar, uneori, întoarcerea la ele ne arată și altceva: cât de mult din ceea ce suntem a fost construit ca reacție, nu ca alegere. Ce a rămas, ce s-a schimbat, ce nu ni se mai potrivește și ce poate încă scârțâie.

Observ asta nu doar în gânduri, ci în corp. În micile reacții, în felul în care anumite locuri poartă încă o senzație înaintea unei povești, în felul în care corpul meu reacționează înainte ca mintea să poată face sens.

În multe dintre noi, cele ce trăim pe alte meleaguri, e mereu un soi de luptă între locul rădăcinilor și tot ce înseamnă asta și locul unde ne trăim viața în prezent, fizic. Poate că munca noastră reală nu este să ne deconectăm de locul de unde venim, așa cm pare primul instinct pentru a ne putea adapta mai ușor, ci să-l vedem mai clar. Să simțim ce mai este viu acolo și să alegem, cu blândețe, ce purtăm mai departe. Aici se întâlnesc toate: arta, povestea, corpul și memoria.

Dacă atât de mult din noi se poate schimba prin conștientizare și repetiție, prin ruperea tiparelor și crearea unora noi, sub alte cuvinte, neuroplasticitate, atunci poate că nici rădăcinile noastre nu sunt fixe. Poate sunt ceva ce continuăm să întâlnim, iar și iar, în moduri noi, la fel cm și cuvântul acasă își schimbă valențele atunci când ne dezradacinăm și rămâne mai mult un concept intern decât un loc precis ce sub umbrela timpului nu va mai fi niciodată la fel.

Pe 21 mai, în workshop-ul următor, ne uităm și  la aceste „rădăcini” ale comportamentului de a face totul pentru toți, care de multe ori au o amprentă culturală și societală. Astfel că întrebarea firească devine: ce a fost alegere și ce a fost adaptare? Și ce alegem să ducem mai departe?

Workshop Online: Femeia care face de toate pentru toți

🗓 21 mai, ora 18:00 (ora României)

👉 Link înscriere în bio sau primul comment!

06/05/2026

Femeile puternice se odihnesc?

Deși întrebarea pare simplă și ai crede că știi răspunsul, dacă le întrebi direct aceste femei puternice, s-ar putea să fii șocat/ă.

Cel mai frecvent răspuns pe care îl aud este: „Nu (mai) știu cum”. Pentru o persoană care s-a obișnuit să facă mereu de toate pentru toți, odihna pare ceva greșit. Aproape o formă de trădare. Asta pentru că, în mintea noastră, a te odihni înseamnă „a sta”, iar „a sta” nu a fost niciodată permis. „A sta” a fost mereu asociat cu ceva negativ: stai degeaba, stai pe timpul altora, stai și trece viața pe lângă tine.

Am învățat în această societate că valoarea noastră este egală cu productivitatea noastră. Că suntem bune doar atâta timp cât suntem utile, cât „facem”. Așa că, atunci când în sfârșit ne oprim, corpul nu se relaxează, ci intră într-o stare de alertă. Vinovăția devine mai obositoare decât munca însăși. Gândurile ne inundă mintea, și ce trebuia să fie odihnă devine tortură doar pentru simplul fapt că așa am fost crescute, învățate, obligate cumva de situație. Problema de a te odihni sau a lua pauze pentru tine nu a fost niciodată un subiect de discuție, e ceva străin despre care nu ai multe informații.

Dar adevărul este că a sta, a te odihni, nu înseamnă neapărat a pierde timpul. Poate să fie un moment în care îi permiți sistemului tău nervos să se recalibreze. Poate fi un moment în care să îți dai voie să te uiți și la tine și la nevoile tale. Sau un moment în care să privești lucrurile în ansamblu și să aduci conștientizare și poate o altă perspectivă, sau un alt mod de a prioritiza toată lista de lucruri de făcut. Poate unele nu trebuie făcute, sau pot fi delegate.

Pe 21 mai, ne întâlnim online să explorăm exact acest spațiu: cm să ne dăm voie să „stăm” fără să ne simțim vinovate. Cum să reînvățăm că odihna nu este un premiu pentru că am terminat tot (pentru că niciodată nu terminăm tot), ci o necesitate biologică și emoțională, ce ne ajută să ne recalibrăm cu noi înșine și să nu ajungem la capătul puterilor sau în burnout.

Workshop Online: Femeia care face de toate pentru toți
🗓 21 mai, ora 18:00 (ora României)
👉 Link înscriere în primul comentariu!

04/05/2026

Puternică sau feminină?

În ultimul workshop a apărut ceva ce nu era în plan, dar care era deja acolo, în toate: un fir de contradicție printre cuvinte. Dificultatea de a împleti „femeia puternică” cu feminitatea.
De cele mai multe ori, când am fost numite „puternice”, nu a fost o alegere, ci o adaptare la un mediu care nu ne-a dat altă opțiune. Puterea s-a construit din control, din responsabilitate, din a duce mai mult decât era firesc. Ne-am identificat cu ea, dar ceva a început să se restrângă. Feminitatea a devenit greu de accesat, nu ca idee, ci ca trăire.

Judith Butler vorbește despre gen ca despre o „performativitate”: un set de gesturi și roluri pe care le repetăm până devin identitate. Nu doar „suntem” feminine, ci învățăm societal cm să fim astfel.

În societățile patriarhale, feminitatea este asociată cu grija pentru ceilalți și renunțarea la sine. De aici și tensiunea pe care o simțim: teama că, dacă devenim autonome sau trasăm limite, ne pierdem feminitatea. În contexte unde egalitatea de gen este mai prezentă, spațiul pentru a negocia acest rol este mai mare. Feminitatea nu mai este definită strict prin relație sau sacrificiu, ci poate include autonomie, limite clare și exprimare directă, fără ca acestea să fie percepute ca o pierdere a „femininului”.

Totuși, urmele vechilor modele rămân în corp și în psihic. Nu ne desprindem de ele doar prin a schimba societatea, ci printr-un proces lent, interior.

Feminitatea, așa cm o simțim în corp, are vulnerabilitate și locuri în care nu ești în control. Pentru cineva care a învățat că siguranța vine din a fi „cea care ține totul”, asta poate părea periculos.

Temerea că ne dezintegrăm dacă lăsăm garda jos este reală, dar feminitatea nu este absența forței, ci un alt fel de a locui în propriul corp. Poate exista o forță care nu încleștează maxilarul, ci care știe să curgă. „Puternică” nu trebuie să fie armura care ne sufocă, ci mecanismul de eliberare din percepții învechite și adaptarea către feminitatea personală.

Dacă simți această tensiune între a fi puternică și a fi feminină, te invit la următorul workshop gratuit din 21 mai, link în bio sau primul comment.

02/05/2026

Ai simțit vreodată că ești „motorul” care ține totul în funcțiune, dar că tu, personal, ai rămas fără combustibil?

Am stat și eu și m-am întrebat cm am ajuns să fiu „motorul”, cine m-a pus în poziția asta? Mi-am dat seama, ironic, că am făcut-o cu mâna mea. Poate dintr-o nevoie de a fi utilă, de a fi văzută sau de a fi importantă, am început să fac lucruri pentru ceilalți. Uneori mi-o cereau, alteori nu, însă eu nu mă opream.

Ca o caracatiță veritabilă, am început să fac din ce în ce mai multe, pentru tot mai multă lume. La început se simțea bine: ajutam, eram acolo când cineva avea nevoie, motivam, susțineam. Cineva avea o problemă? Eram prima care sărea.

Până când am început să rămân fără combustibil.

Atunci mi-am dat seama că aș fi vrut să sară cineva și pentru mine. Și ghici ce? Nu a sărit nimeni, dar nu pentru că nu ar fi avut cine, ci pentru că lumea s-a obișnuit ca eu să le rezolv pe toate iar eu nu am spus niciodată că obosesc, că nu mai pot sau că mă înec sub greutatea acestor lucruri. Când îți e teamă să fii vulnerabil și să spui ca ai nevoie de ajutor, cei din jurul tău nu au cm să își dea seama și nici nu îți pot citi gândurile sau emoțiile pe care tu le ascunzi cu brio de atâta timp.

Ce este de făcut? Cum dai armura asta jos și înveți să ceri ajutor? Cum înveți să te uiți la nevoile tale și să pui limite sănătoase? Nu e ceva imposibil dar nici ceva ce vine peste noapte în formă completă, asumată și implementată.

Prima dată când am pus limite, mi s-a zbârlit părul pe mine. Părea ceva de neconceput, ceva total greșit. Iar asta pentru că a pune limite înseamnă în primul rând că îți vezi și înțelegi nevoile și alegi să construiești relații echilibrate.

Dacă tot ce citești aici sună ireal sau imposibil, îți promit că nu e, și poți începe cu pași mici.

Te invit la un workshop gratuit creat special pentru femei, cu tema: " Femeia care face de toate pentru toți." 
Într-un grup restrâns (max 8 pers) și sigur, vom vedea împreună ce se ascunde sub armura ta, ce mecanisme te ghidează și ce faci cand obosesti. Folosim scrisul, desenul și exerciții somatice in acest workshop.

👉​21 mai, online, ora 18.00.

👉Link înscriere în bio/ primul comment!

29/04/2026

🤍Am intrat ca femei care nu se plâng niciodată și am plecat având în față imaginea nevoilor și emoțiilor noastre. 🤍

În seara asta am închis cercul primului workshop: „M-am săturat să fiu puternică” și încă port în suflet ecoul poveștilor împărtășite. A fost un grup de femei care, deși nu ne cunoșteam , am descoperit că purtăm același „fir roșu”: armura grea a puterii, sub care am învățat să ne ascundem oboseala, tăcerea și lacrimile.

Am descoperit că sub masca de „femeie puternică” se ascund nevoi profunde de a fi văzute, protejate și susținute. Am înțeles că plânsul nu este o slăbiciune, ci cea mai rapidă cale de a ne elibera și de a lăsa spațiu pentru ceva nou. A fost emoționant să văd cum, dintr-o dată, femeia care bifează sarcini a lăsat loc femeii care are nevoie de liniște, de comunicare și de bucurie.

Am scris, am desenat, am făcut exerciții somatice amintindu-ne că nu trebuie să mai ducem totul singure.

Vă mulțumesc, femeilor minunate, pentru acest vot de încredere și pentru curajul de a vă uita în interior.

Pentru că acest spațiu s-a simțit atât de necesar, călătoria continuă. Pregătesc deja următoarea întâlnire pentru luna mai, unde vom vorbi despre o altă fațetă a puterii noastre: „Femeia care face de toate pentru toți.” Voi anunța data și detaliile de înscriere în curând.

Până atunci, amintește-ți: ai voie să spui că nu mai poți. Ai voie să fii tu, dincolo de tot ce faci pentru ceilalți.

29/04/2026

O listă cu lucruri mici, aparent, însă extrem de importante, care se întîmplă ușor ușor, pas cu pas, cînd îți reglezi sistemul nervos, într-o ordine aleatorie.
Mulțumim, Petronela Rotar

Observ că atunci cînd vine vorba de procesul terapeutic, toată lumea fuge după “vindecare totală” și schimbări majore, cataclismice. În realitate, sistemul nervos nu susține astfel de schimbări.

Așa că las aici o listă cu lucruri mici, aparent, însă extrem de importante, care se întîmplă ușor ușor, pas cu pas, cînd îți reglezi sistemul nervos, într-o ordine aleatorie, așa cm îmi vin acum:

- Un sistem digestiv care funcționează ceas, în loc de constipație, diaree, colon iritabil și așa mai departe. Unul dintre lucrurile care se întîmplă atunci cînd sistemul nostru nervos este extrem de dereglat este că sistemul digestiv îi urmează aproape imediat și ne confruntăm toată viața cu probleme gastrointestinale.
- Un somn bun, odihnitor - adormi cînd te pui în pat, readormi în cazul în care te trezești noaptea să mergi la baie, te trezești odihnit. O mare parte dintre problemele noastre emoționale se rezolvă cu o noapte bună de somn. Nopțile de somn rău sînt responsabile pentru stări accentuate de neliniște, de tristețe, incapacitatea de a lua decizii, ceață mentală și așa mai departe.
- Capacitatea de a delega, de a avea încredere în ceilalți că se descurcă, de a nu face micromanagement, de a fi capabil să lași în mîna altora lucruri pe care altădată le-ai fi făcut tu ca să verifici, ca să fii sigur că totul este perfect.
- Flexibilizarea răspunsurilor și capacitatea de a interveni dacă ceva merge greșit, pentru a-l repara fără să fie nevoie să controlezi totul dinainte.
- Capacitatea de a te bucura de lucruri foarte mici și de a simți un entuziasm copil în fața unor lucruri aparent banale.
- Capacitatea de a rămîne neclintit și liniștit în momente în care altădată ai fi tresărit foarte tare, te-ai fi speriat foarte tare, ai fi avut nod în stomac, puls foarte accelerat și gînduri extrem de prăpăstioase.
- Capacitatea de a mînca, bea, dormi, ieși în aer liber, a te mișca, a te conecta, a face lucruri pentru tine exact în măsura în care ai nevoie, nu din compulsie, nu din nevoie de a acoperi ceva care doare, nu obsesiv.
- Capacitatea de a sta cu un disconfort fără să reacționezi imediat, fără să te grăbești să rezolvi, să eviți sau să amorțești.
- Capacitatea de a nu mai simți că totul e urgent, apar spații între stimul și reacție.
- Capacitatea de a spune “nu” fără vinovăție sau explicații interminabile. Ba chiar cu bucurie, știind că fiecare “nu” spus altora e un “da” spus ție.
- Să poți cere ajutor fără rușine sau senzația că deranjezi, că te milogești, că te umilești, că ar trebui să știi tu sau să poți tu.
- O relație mai blîndă cu propriul corp, care nu mai e doar un loc al simptomelor, ci începe să fie un loc în care poți avea încredere.
- Capacitatea de a îți da seama mai repede ce simți și să poți pune în cuvinte, fără să te pierzi complet în emoție.
- Capacitatea de a nu mai lua totul personal, apare un pic de distanță între tine și reacțiile celorlalți. Poți vedea cînd e despre ei și cînd despre tine.
- Capacitatea de a te opri din muncă, din scroll sau din orice, fără să simți că se prăbușește ceva dacă nu continui.
- Să îți vină natural să respiri mai adînc, fără să fie un exercițiu.
- capacitatea de îți recunoaște limitele mai devreme, înainte să ajungi la epuizare.
- O toleranță mai mare la incertitudine, nu mai ai nevoie să știi tot, imediat.
- Să nu mai simți nevoia să explici sau să te justifici constant.
- Să apară momente de liniște în cap, fără zgomot continuu.
- Capacitatea de a îți face planuri fără să simți că totul o să meargă prost și e nevoie să ai backup la backup la backup.
- Să îți vină să faci lucruri fără să te împingi de la spate, apare o formă de energie mai curată, mai liniștită.
- Să simți că ai timp, chiar și atunci cînd nu ai.

27/04/2026

Sunt multe femei care pot vorbi frumos, coerent, chiar profund despre orice... dar care se blochează exact acolo unde începe adevărul lor.

Se blochează când trebuie să spună acel „nu” care le-ar proteja. Când trebuie să ceară ceva pentru ele. Când trebuie să rămână de partea lor, chiar cu riscul de a dezamăgi sau de a rămâne singure în acea alegere. Și apoi vine momentul în care nu mai știi dacă tăcerea ta e maturitate sau pur și simplu frică. Nu mai știi dacă ceea ce spui e vocea ta autentică sau doar o versiune filtrată, „bună”, construită special să nu deranjeze pe nimeni.

Cred că una dintre cele mai mari rupturi interioare apare aici: când nu te mai auzi clar pe tine. Când vocea ta a devenit atât de mică, încât zgomotul lumii o acoperă cu totul, iar tu începi să traduci nevoile tale în limba celorlalți doar ca să fii acceptată.

Drumul înapoi nu se face prin forță. Nu prin discursuri mari sau prin a țipa mai tare. Vocea proprie nu se aude în urechi, se simte în stomac și în piept. Ea se recuperează prin spații în care te poți opri suficient cât să observi unde te-ai părăsit și unde mai există ceva viu, înăuntru, care vrea să fie spus.

De aici începem. Suntem deja un grup de femei pregătite pentru miercuri, la ora 18:00. Pentru că interesul a fost mare și am promis că păstrez spațiul mic și intim (maximum 6 persoane), am decis să deschid o a doua grupă.

Dacă simți că vocea ta nu mai vrea să tacă, te invit să te înscrii. În funcție de ordinea înscrierilor, te voi aloca fie în locurile rămase libere pentru miercuri, fie în grupa nouă care se formează acum.

Vreau să ne asigurăm că fiecare dintre voi are spațiu să respire și să fie auzită.

Mâine (marți) la prânz închid înscrierile și trimit detaliile logistice.

🔗 Link-ul de înscriere este în primul comentariu.

25/04/2026

𝐀𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐮𝐧𝐝𝐚𝐭 𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐢 𝐚𝐧𝐢 𝐭𝐚̆𝐜𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐮 𝐛𝐮𝐧𝐚̆𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚.

Am crezut că dacă nu spun ce mă doare, sunt „înțelegătoare”. Am crezut că dacă înghit cuvintele grele ale celorlalți și nu ripostez, sunt „educată”. Am crezut că dacă nu cer nimic, sunt „modestă”. Am crezut că dacă tac, nu deranjez. Am crezut că tăcerea, de fapt, vorbește.

Adevărul? Eram doar îngrozită. Am confundat bunătatea cu frica de a nu fi dată la o parte dacă deranjez, dacă am o opinie, dacă nu sunt de acord sau dacă nu mai vreau să fac de toate. Am crezut că tăcerea mea este un semn de putere internă, când de fapt era o formă de auto-anulare și de micșorare în spații ce nu erau pentru mine.

Cu greu am realizat, și cu și mai mult efort am integrat, că bunătatea autentică vine din plinătate și limite clare. Tăcerea forțată, educată sau instruită, vine din gol și din nevoia de a fi acceptată cu orice preț. Ba mai trist, acceptarea prin tăcere nu îți lasă decât tăcere în suflet.

Ani de zile, această tăcere s-a depus în corpul meu sub formă de oboseală cronică, de nod în gât și de o senzație constantă că „nu sunt acasă” în propria mea viață sau în propriul meu corp, care reacționa de fiecare dată când eu tăceam în loc să mă exprim. Mi-a luat mult timp să înțeleg că a spune „Nu” sau „Asta mă doare” nu mă face o persoană rea, ci o persoană vie, ba mai mult, autentică, vulnerabilă, iar vulnerabilitatea e o formă de curaj.

Dacă și tu simți că ai purtat masca „celei bune” până când ai uitat cine ești cu adevărat sub ea, iar corpul tău reacționează cel puțin prin multe tensionări și constrângeri, te invit să explorăm asta împreună.

Miercuri, 29 aprilie, la ora 18:00, organizez un workshop de test, gratuit, între femei, unde vom începe să dăm jos aceste straturi de tăcere auto-impusă. Folosim scrisul terapeutic și exerciții somatice pentru a face loc adevărului tău.

Grupurile sunt restrânse, pentru a ne putea auzi cu adevărat. Dacă simți că acest mesaj a fost pentru tine, acum este momentul să te înscrii.

Link-ul pentru înscriere este în primul comentariu.

22/04/2026

„𝐍𝐮 𝐚𝐦 𝐚𝐯𝐮𝐭 𝐥𝐨𝐜 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐮 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥.”

Există un moment în viața unor copii când universul lor se prăbușește, nu din cauza unei catastrofe externe, ci pentru că cei care trebuiau să îi protejeze pur și simplu nu pot face asta. În cartea mea, Phoenix, am lăsat această rană să sângereze pe hârtie, ca un exercițiu terapeutic de eliberare a furiei unui copil neauzit și nevăzut:

„Amândoi mi-ați otrăvit mintea, mi-ați umplut-o cu venin despre cât de groaznic era celălalt. Nici măcar nu știam pe cine să iubesc, de cine să-mi fie dor. Niciunuia dintre voi nu i-a păsat de ceea ce îmi făceați, de cm m-ați sfâșiat pe dinăuntru. Am fost doar un pion în jocurile voastre meschine de răzbunare. Nu am avut loc să fiu copil.”

Acest exercițiu, acest moment în care am avut loc să scot această furie viscerală, nu a avut scopul de a pedepsi sau de a arăta cu degetul, ci de a-mi asculta furia și propriile nevoi. Ba mai mult, am realizat că dacă nu am avut loc să fiu copil, a fost o singură variantă de supraviețuire disponibilă: să mă maturizez forțat. Să învăț, înainte de a învăța alfabetul, că supraviețuirea mea depinde de cât de „utilă” sunt.

Am crescut sub o umbrelă grea, acolo unde „a face” devine mult mai valoros decât „a fi”. Te faci mică și invizibilă ca să nu deranjezi, pentru că adulții sunt deja prea ocupați cu propriul lor război. Ba mai mult, devii super atentă și anticipezi tot ce urmează să se întâmple, dezvolți un radar fin în a citi emoțiile celor din jur pentru a ști să te pui la adăpost, sau doar să dispari. Devii monedă de schimb între ei, cu valențe de mediator sau greutate neglijabilă, până ajungi să crezi că cine ești tu nu este suficient oricum. Și chiar dacă undeva simți că nu e corect, te uiți la mama ta și vezi că de fapt și ea e la fel, și ea face de toate, pentru că altă soluție nu există.
Așa se naște „Femeia Puternică” de azi. Nu a ales să fie așa, ci a devenit asta ca o strategie de a deține controlul și de a se simți în siguranță. Iar asta duce la o femeie adultă care livrează impecabil la job și acasă, dar care se simte goală, vinovată și deconectată de ea însăși atunci când se lasă liniștea. Cu tensiuni în corp, cu insomnii și cu imposibilitatea de a se cunoaște cu adevărat, sau de a crede vreodată că e suficientă.

Poate a venit timpul să îți dai voie să vezi și alte posibilități, să te redescoperi sub toate aceste mecanisme de adaptare. Conștientizarea începe atunci când înțelegi că valoarea ta nu stă în cât de mult duci în spate pentru alții sau cât de tare împingi. Pe 29 aprilie, te invit la un workshop de test, un spațiu sigur unde începem să lăsăm jos aceste poveri și tipare învățate, între femei. Vom folosi scrisul terapeutic, desenul eliberator și practicile somatice pentru a elibera acele cuvinte înghițite ani de zile, pentru a face loc propriei tale voci.

Locurile pentru workshop-ul din 29 aprilie s-au ocupat mai repede decât m-am așteptat, ceea ce îmi confirmă cât de multă nevoie este de acest spațiu. Pentru că nu vreau să pierdem intimitatea grupului, și mi-am propus grupuri restrânse, am decis să mai deschid încă un grup. Dacă simți că acest mesaj este pentru tine, înscrie-te pe link-ul din primul comentariu.

P.S.: Dacă simți că povestea ta se oglindește în a mea, fragmentele sunt din cartea Phoenix (las link-ul în comentarii)