Corina Oancea

18/11/2025

Culori vii, materiale curgătoare, praf, sângele animalelor sacrificate, cafele slabe, miresme tari, bijuterii, pălării oversized, haine, cape, murături, fructe, condimente, fructe uscate, cutii de lemn, papuci și genți din piele, șlapi, tablouri, picturi, pături, fețe de masă, covoare, de toate pentru toți și totuși parcă nimic din ce am cu adevărat nevoie.
Sub toată neliniștea asta pe care o simt, sub tumultul plin de lumini, zgomote și contraste, e ceva ascuns. Nu voi găsi răspunsul printre tarabele din souk-urile din Marrakech și nici în priveliștile de pe rooftop-urile care îți taie răsuflarea, ci probabil în cadrul retreatului din care fac parte acum, marca Călătorie spre Sine.

Poate e neliniștea procesului în care m-am aruncat: o muncă intensă cu emoțiile, cu percepțiile, cu evenimentele marcante legate de sexualitate și moarte. A lucra concentrat pe teme predefinite, dând la o parte un strat, apoi încă unul și încă unul, până la esența dureroasă care îți influențează viața zi de zi… nu e ușor. Și nu e pentru oricine.

Și totuși, suntem 16 femei absolut minunate, fiecare cu focul ei interior care știu că se poate mai bine, mai autentic. Căutăm în adâncitele substraturi răspunsuri pentru comportamente, decizii, drumuri alese, toate pentru a construi un prezent mai asumat și un viitor mai autentic.

Mă uimește cm totul se simte altfel într-un grup de femei decise să lucreze, să schimbe, să-și ajusteze lentilele prin care își văd viața. Cum, dintr-odată, te simți puternica, susținută de puterea colectivă care normalizează, primește și acceptă orice gând.

Îndrumătoarele noastre, două femei de excepție, Petronela Rotar și Ioana Gabriela Brașoveanu - consilier emoțional, conduc cu o blândețe aproape ireală aceste zile încărcate emoțional. Au o siguranță deplină când ne privesc și parcă spun fără cuvinte că nimic nu e “prea mult” și nimic nu e imposibil de schimbat, atins, dezgropat sau, uneori, îngropat definitiv.

Se plânge mult. Se râde mult. Se vindecă mult.

Și trăiesc cu speranța că prin astfel de grupuri devenim mici epicentre de transformare. Poate, încet-încet, prin vindecările noastre personale, ajungem să influențăm și schimbările colective, în percepții, în mentalități, în felul în care trăim ca oameni, ca societate, ca nație.

Azi sunt doar la jumătatea drumului în acest proces și totuși simt deja cm alte poteci se luminează în depărtare. Poteci la care trebuie să mă uit, să lucrez, pe care simt că voi putea păși în siguranță.

Mă plimb acum printr-o livadă de măslini. Un măgar urlă după atenție, pisicile cer mângâieri, iar eu mă gândesc cum, în orice colț al lumii, într-o liniște relaxată, într-un riad plin de autenticitate și frumusețe, adevărul rămâne același: toți căutăm atenție, validare și iubire.

17/11/2025

Zile de lucrat intens si reconfigurat perceptii

14/11/2025

Aș vrea să spun că mediatizatul caz al lui Cristian Andrei este unul izolat și nu are rădăcini adânci, însă nu pot spune asta pentru ca eu am trecut prin așa ceva cu un psihoterapeut din Brașov. Ani de zile m-am culpabilizat, crezând că e ceva greșit cu mine, când de fapt, el știa perfect ce face și a acționat în consecință. Nu a fost o întâmplare și nu am fost sigura. Însă nimănui nu îi place să iasă în față și să admită asta, pentru că tot noi, cele ce au plătit prețul vulnerabilității în fața unui prădător purtăm vina și rușinea, ba mai mult noi credem că e ceva în neregulă cu noi. Vă las un citat din noua mea carte Phoenix unde vorbesc pe larg despre acest subiect.

„Am început terapia cu el ca un copil vulnerabil, purtându-mi toate rănile și speranțele, lăsându-le la vedere. Aveam încredere deplină în el, în cuvintele sale, în comportamentul său – totul părea atât de primitor, atât de sigur. S-a poziționat ca o figură paternă, genul de tată pe care mi l-am dorit întotdeauna: atent, admirativ și susținător. Sau cel puțin asta credeam eu. Ceea ce nu puteam să văd atunci era că orchestra cu grijă o fațadă pentru a mă atrage înăuntru, folosindu-și toate cunoștințele și instrumentele meseriei sale pentru a mă manipula și a mă face să cred că nu era doar demn de încredere, ci și dumnezeiesc, cineva mai presus de orice reproș, care s-a conectat cu mine pe diverse planuri și suntem speciali în această conexiune. Mi-a transformat vulnerabilitatea într-o oportunitate, folosindu-și farmecul pentru a-și îndeplini propriile dorințe egoiste. Nu a fost doar așa zisa mea figură paternă; a devenit un prădător îmbrăcat în bunătate, fiecare mișcare a sa fiind menită să domine și să controleze.”

Phoenix este acum disponibilă în librării, -https://shorturl.at/Pv0UL iar eu vă aștept cu drag să ne întâlnim la lansări:

Brașov – 27 noiembrie, ora 18:00 – Librăria Șt. O. Iosif
Invitată: Petronela Rotar
Sibiu – 29 noiembrie, ora 18:00 – Librăria Humanitas
Invitată: Alexandra Coroian
Cluj – 2 decembrie, ora 18:00 – Librăria Humanitas
Invitată: Theodora Oancea
București – 5 decembrie, ora 19:00 – Târgul de Carte Gaudeamus
Invitată: Psiholog dr.Sandra O'Connor
Göteborg – 13 decembrie, ora 14:00 – Biblioteca Lagerhuset.

După ancheta PressOne care a dezvăluit că doctorul Cristian Andrei, unul dintre cei mai mediatizați psihoterapeuți din România, a practicat timp de peste 20 de ani fără atestat și a hărțuit sexual două paciente, alte șapte posibile victime au contactat redacția.

Cristian Andrei este acuzat de abuzuri similare, întinse pe o perioadă de mai bine de 20 de ani.

Mărturiile femeilor descriu același tipar: atingeri în timpul ședințelor de terapie, inițierea unor acte sexuale și manipulare emoțională.

Primele abuzuri relatate datează din 1998, la doar cinci ani după ce Cristian Andrei devenea medic psihiatru.

PressOne publică astăzi fragmente din aceste mărturii, care vor fi incluse într-un material amplu, în curs de documentare.

Cristian Andrei este medic psihiatru, specializat în neuropsihiatrie infantilă din 1993. De atunci, a oferit, contra cost, ședințe de psihoterapie.

„Mulți ani, am crezut că «l-am iubit». Dar în toți acei ani, o parte din mine a știut că momentul în care, după vreo 8 «ședințe de terapie», m-a atins cm atinge un bărbat o femeie a fost greșit, o trădare și o vătămare profundă.”

„Și eu am trecut prin «cabinetul» dânsului”. „Și pe mine m-a luat în brațe și m-a sărutat cu forța”.

„Mă număr printre «victimele» respectivului, dar mă declar o victimă light, întrucât atunci când a început să mă sărute și mângâie, eu m-am tras și nici nu am mai călcat prin cabinetul domniei sale.”

Dacă ai fost victima unui comportament abuziv din partea lui Cristian Andrei sau ai trecut printr-o experiență similară în cadrul unei relații terapeutice, ne poți scrie și la adresele luiza.popovici@pressone.ro sau la contact@pressone.ro.

✍ Investigație de Luiza Popovici
🔗 Citește, pe larg, în linkul din comentarii.

12/11/2025

Acum câteva zile povesteam despre abuzul în terapie, despre faptul că nu vorbim destul de mult despre el, despre experiențele mele și iată că ies la iveală tot mai multe cazuri din păcate. E bine că se aude și se vorbește despre asta, cu subiect și predicat, doar așa lucrurile se pot schimba! Mulțumesc Petronela Rotar că m-ai ajutat să văd în procesul meu realitatea și abuzurile ce nu își aveau locul. Vorbesc mult despre acest proces, în cartea mea Phoenix - https://shorturl.at/Pv0UL, disponibilă în librării.

De peste 20 de ani, doctorul Cristian Andrei, mediatizat drept unul dintre cei mai buni psihoterapeuți din România, primește bani pentru ședințe de psihoterapie, cu toate că nu deține un atestat de liberă practică emis de Colegiul Psihologilor. Între timp, mai multe cliente îl acuză de h...

10/11/2025

Acum un an am fost în Bali. Da, știu, sună extravagant, și din unele puncte de vedere chiar a fost. Am zâmbete în toate pozele, peisaje care îți taie răsuflarea și mâncare dementială. Nimic de zis.

Dar eu eram o epavă. O carapace care afișa un exterior cunoscut, dar se stingea pe dinăuntru ca o lumânare aprinsă ce rămâne fără oxigen. Mi-a fost foarte greu să-mi recunosc mie că nu mai pot, că mă dărâm, darămite să le spun celor din jur. Sentimentul acela că te îneci, că nimic nu mai are sens, nu îmi era străin. Doar că, de data asta, simțeam că nu mai e nicio cale de ieșire. Niciun rost. Nicio speranță.

Cu greu am spus, unora. Cei din jur, oameni dragi, bine intenționați, veneau cu soluții: hai să ieșim, hai să râdem, hai să vorbim. Dar eu simțeam doar presiunea de a face ceva pentru ei, ca să nu-i dezamăgesc. Nu pentru că aș fi vrut. Pentru că nu mai voiam nimic. Cu greu, după multe insistențe, m-am dus la doctorul de familie. Mi-a prescris antidepresive și m-a pus pe o listă de așteptare pentru un psiholog, o „pasăre rară” în sistemul de stat suedez. Poate că, dacă m-ar fi interesat, aș fi găsit mai repede pe privat. Dar atunci totul mi se părea fără sens ;i cumva o mare rușine să mă simt așa.

Pastilele mă țineau suspendată. Ca un robot care execută, zâmbește de complezență, dar e gol pe dinăuntru. Vrei să plângi, dar nu poți. Vrei să te bucuri, dar nu poți. Singurul lucru care mai rămânea era somnul. Mult, dar prost. Mâncarea nu mai avea gust. Apa o beam doar dacă îmi amintea cineva. Totul era mecanic.
Cu vreo doi ani înainte, mă înscrisesem pe o listă de așteptare pentru un retreat unde se promitea muncă psihologică intensă. Toate mărturiile vorbeau despre vindecare, claritate, drumuri noi, vieți relansate.

Surprinzător, sau poate exact la momentul potrivit, am primit loc la acel retreat din Bali tocmai atunci, în cea mai neagră perioadă a mea. Un moment greu de povestit și, mai ales, de înțeles pentru cine nu a trecut printr-o astfel de prăbușire. Doar cine a fost acolo, în adânc, știe: soluția nu stă în două sfaturi și un „hai, că o să fie bine”. Soluția este munca profundă cu tine însuți, cu straturile tale, cu durerea ta.

Cu o lună înainte de plecare, internetul vuia despre „schema retreaturilor”, că sunt manipulări, iluzii, „pistol cu apă”. Nu știu despre altele. Dar știu despre locul în care am fost eu. Și nu, nu m-a spălat nimeni pe creier, nici pe cap. M-am spălat singură, de ziduri, de rușini, de vechiul meu „nu pot”.

Am lucrat mult printre ruinele mele interioare, printre lucrurile nespuse. Și azi, la un an distanță, pot spune că sunt un alt om, mai plin de viață.
Nu spun că m-am vindecat complet sau că depresia a dispărut. Ea are încă locul ei aici, culcușul ei. Dar nu mai fug de ea. Ne-am împrietenit. Știu de ce o doare. Știu de ce urlă. Și e în regulă. Azi pot s-o cuprind, să o conțin, fără să mă tem.

Sunt un om mai asumat, mai împăcat cu tot ce am trăit și cu felul în care am ales să interpretez viața.

Ba mai mult, am scris pe larg despre această experiență în Phoenix, debutul meu în proză, inspirat din retreatul Călătorie spre Sine din Bali, condus de Petronela Rotar și Psiholog dr.Sandra O'Connor.

Cartea se găsește acum în librării, (https://shorturl.at/Pv0UL) iar eu vă aștept cu drag să ne întâlnim la lansări:

📍 Brașov – 27 noiembrie, ora 18:00 – Librăria Șt. O. Iosif
Invitată: Petronela Rotar
📍 Sibiu – 29 noiembrie, ora 18:00 – Librăria Humanitas
Invitată: Alexandra Coroian
📍 Cluj – 2 decembrie, ora 18:00 – Librăria Humanitas
Invitată: Theodora Oancea
📍 București – 5 decembrie, ora 19:00 – Târgul de Carte Gaudeamus
Invitată: Sandra O’Connor
📍 Göteborg – 13 decembrie, ora 14:00 – Biblioteca Lagerhuset.

07/11/2025

Zboară mamă, ce se poate întâmpla? (tot ce e mai rău). ✈️

În perioada următoare vom fi plecați o vreme, o perioadă mult așteptată, dar atent plănuită, așa că am rugat-o pe mama să vină la noi, în Suedia, la Göteborg, să stea cu fetele.

Fetele o așteaptă ca pe Moș Crăciun. Bunica le face toate poftele, le răsfață fără limite și le aduce cu ea acel parfum de acasă, de povești spuse la gura sobei și de clătite făcute „ca la mama”.

Mama vine mereu cu drag. Dar are o singură oroare: aeroporturile, zborurile, escalele. Teama că nu se va descurca.
Teama de a ajunge într-un aeroport unde nu înțelege limba și nu știe încotro să meargă.

De fiecare dată când pleacă de acasă, poartă în ea o luptă între iubirea pentru nepoate și frica de necunoscut. Preferă mereu zborurile directe, doar că, din România spre orașul nostru, nu există, nicio variantă „curată și elegantă”.

Cu greu, am convis-o să accepte o escală. Îi promitem că totul va fi bine, că o ghidăm pas cu pas, că e ușor să mergi „de la o poartă la alta”. Și a acceptat. A venit o dată, totul a mers perfect. Am crezut că am învins teama și gata totul e uns.

Dar, iată, a venit din nou momentul. De data asta: Sibiu – München, apoi München – Göteborg. Escală de două ore. Lufthansa. Ai fi zis că totul va merge ca un ceas elvețian.

Doar că nu.

Zborul Sibiu–München a avut o întârziere de o oră și patruzeci de minute. Când a ajuns, al doilea zbor era deja anulat. Aeroportul din Göteborg fusese închis din cauza unor drone buclucașe, acelea care tot colindă prin Europa și pun totul pe pauză: în Belgia, Copenhaga, Oslo, Alicante, München… Îmi aduc aminte când în liceu sunau unii că e o bombă în liceu și ne trimiteau pe toți acasă. Așa pare că fac și aștia cu dronele, acum la o zi după nici nu sunt siguri dacă au fost sau nu.

Ce să facă? Panică, era deja seară și i se oferă o variantă pentru dimineață: să plece la 6 am spre Düsseldorf, să stea acolo 10 ore și seara să vină spre Göteborg. Prea mult, prea greu pentru oricine, dar mai ales pentru cineva care are oroare de aeroporturi și care chiar de asta avea teamă.

Sun la Lufthansa, liniile sunt fierbinți, toată lumea în aceeași situație. O nebunie totală. După zeci de minute, găsesc un zbor spre Copenhaga. Planul: să doarmă în München, iar dimineață să plece spre Copenhaga și de acolo, tren direct spre Göteborg. Perfect.

Între timp, mama reușește să dea de o cunoștință care, miracol, lucra în aeroportul din München și era fix acolo. S-au lipit lucrurile ca prin farmec. Omul potrivit, la locul potrivit. Au plecat împreună, au mâncat ceva, au povestit, au râs, și pentru prima dată în ziua aceea, m-am liniștit. Am dormit, ne-am liniștit și noi.

Dimineață, la check-in: surpriză: zborul spre Copenhaga nu e valid. Nu apare, nu există locuri. Varianta cu Düsseldorf? Picată și ea. Nimic nu mai e disponibil.

Noroc cu această persoană caldă, care a rămas lângă ea. A vorbit pe la trei ghișee, a întrebat, a insistat, și, după nenumărate conversații cu operatori obosiți, apare, în sfârșit, o nouă rută: München – Frankfurt – Göteborg. Totul în aceeași zi, cu o escală scurtă. Mai bine. Mult mai bine.

Mama aleargă spre poartă, cu emoția aia amestecată de frică și speranță. Zborul decola în mai puțin de o oră. Urcă, pentru prima dată în viață, într-un avion uriaș, unul cu trei rânduri de scaune, televizoare în spătarul fiecărui scaun și mirosul acela rece, metalic, de aer comprimat și aventură.

„Mamă,” mi-a zis mai târziu la telefon, „n-am crezut că o să ajung vreodată într-un avion așa mare! Doar în filme am văzut. Cu ecrane și tot tacâmul!”

Ajunge în Frankfurt, iar cine știe aeroportul acela, știe ce uriaș e.
Lucrarea divină face ca autobuzul care o preia să o ducă aproape de poarta următorului zbor. A respirat adânc. Și noi odată cu ea.
„Gata,” am zis, „de aici e lin.”
Dar de unde!
Întâi 5 minute întârziere. Apoi 10. Apoi 25.
Dar, într-un final, a decolat, și a ajuns, în brațele noastre.

Pentru ea experiența asta a fost mai mult decât un zbor. A fost o confruntare cu frica pură și, într-un fel, o mică victorie.
Nu știu dacă mama va mai zbura cu plăcere, cu escale, sau dacă a prins curajul să mai încerce. Dar știu sigur că de data asta a zburat mai sus decât niște nori. Și-a depășit propriile limite. A fost îndrăzneață și a reușit!.

Pe bunica nu o oprește nimeni! 💛✈️