Corina Oancea

Hem
Sverige
Gothenburg
Corina Oancea

Scriitoare. Artistă multidisciplinară. Terapeut integrativ.

28/01/2026

𝐅𝐞𝐦𝐞𝐢𝐚 𝐏𝐫𝐞𝐚...𝐂𝐞𝐯𝐚

Toată viața mea am auzit că sunt prea mult, sau prea ceva.
Chiar și atunci când intenția era să fie un compliment, tot acel „prea” era pus în față. Așa că nu știu dacă le-am înmagazinat vreodată ca pe niște complimente, probabil că nu.

Prea vorbăreață.
Prea tocilară.
Prea isteață pentru binele ei.
Prea naivă.
Prea zăpăcită.
Prea creativă.
Pune prea mult suflet.
Cere prea multe.
Vrea prea multe.
O interesează prea tare.
Caută prea mult să înțeleagă.
Prea curajoasă.
Prea feministă.
Prea credulă.
Prea matură pentru vârsta ei.
Face prea multe.
Învață prea mult.
Citește prea mult „pentru binele ei”.

Astea sunt doar cele care mi-au venit rapid în minte. Dar adevărul e că am un dulap întreg de „prea ceva”. Aș putea fi, simplu,
Femeia Prea… Ceva, femeia altfel. Bineînțeles că a fi „prea” vine la pachet și cu ideea că ești altfel decât oamenii „normali”. Iar oamenii „normali” se uită la tine ca la o făptură pe care nu o pot înțelege, nu o pot descifra, nu o pot cataloga. Și atunci apar etichetele. Unele nu tocmai blânde, uneori cu degete arătătoare.

Well… that’s me. Aia mereu altfel. Aia care face lucrurile cm nu se așteaptă unii. Aia exagerat de curioasă. Aia cu idei noi care îi irită pe cei care stau cuminți în pătrățica lor. Cu timpul, m-am obișnuit să fiu „altfel”, chiar dacă acest „altfel” a primit adesea valențe negative. Am zis: asta sunt, cine mă iubește, mă iubește și așa, dar nu e ușor, e o întreagă singurătate în a fi altfel.

E adevărat, mi-am găsit greu un trib al meu. Trib, per se, n-am avut niciodată. Dar am întâlnit oameni care m-au văzut dincolo de „prea” și dincolo de „altfel”, și asta a fost suficient ca să continui. N-am fost niciodată femeia cu 100 de prieteni. Oscilez între a-mi plăcea să fiu în centrul atenției și a mă ascunde ca un șoricel într-un colț de bibliotecă, între a fi foarte aranjată și complet ștearsă, între extreme care, pentru unii, par doar „zăpăceală”, pentru alții, inexplicabilă. Pentru mine, e doar felul meu de a fi. Și poate că „prea”-ul ăsta, pe care l-am purtat ani întregi ca pe o vină,
merită privit printr-o altă lentilă. O lentilă care astăzi nu mai stă ascunsă, și e din ce în ce mai cunoscută, lentila neurodivergenței. Dar despre asta… revin într-o altă postare.

25/01/2026

🇬🇧A small note before I begin: I’m writing this one in English, even though I usually post in Romanian, because I want Preritha to be able to use these words as a review, and also because some experiences deserve to travel beyond one language.

🥗It all started with an invitation to an intimate dinner experience, one of those invitations that sounds simple, but ends up staying with you.
Last night, I stepped into the home of Preritha, a woman I didn’t know beforehand. And yet, within minutes, it felt warm and familiar, like being welcomed into a space that was created with care, intention, and aesthetic joy.
What she offers is not “just dinner.” It’s a hosted experience for six people in her own home, where she cooks Indian dishes rooted in tradition, but shaped through her own personal twist. And the beauty is that nothing is rushed. Everything is explained, the flavours, the way each dish is meant to be eaten, the story behind it.

We had five courses, and each one brought a different world of taste: spices that bloom gradually, textures that surprise you, combinations that feel bold but perfectly balanced. It was generous, full, and genuinely delicious.
The experience is called Preya which means beloved and it fits, because the whole evening felt like being treated with warmth and tenderness. Preritha is fully serious about what she’s building: she even has authorization from the City of Gothenburg confirming her kitchen meets the proper requirements to host guests. Small details everywhere, the kind that make you feel you’re not just attending dinner, you’re entering a curated atmosphere.

👉If you’re in Gothenburg (or visiting), this is an experience you genuinely shouldn’t miss. It’s rare to find something this authentic, this intimate, and this thoughtfully executed. I’m certain I’ll go again

.

23/01/2026

Am citit Viața e mai dreaptă decât moartea de Narine Abgarian și m-am trezit întrebându-mă, aproape obsesiv, care este măsura suferinței.

Cartea se petrece într-un orășel armean de la granița cu Azerbaidjanul, un loc prins în război și în consecințele lui tăcute, dar devastatoare. Viețile oamenilor sunt frânte, împărțite definitiv în „înainte” și „după”. Este atât de multă suferință în această carte încât, pe alocuri, îți vine să te smulgi din ea. Să o lași jos. Și totuși continui să citești, cu o licărire încăpățânată de speranță, că poate urmează ceva bun, o schimbare fulminantă, o salvare, dar nu vine.

Ce rămâne, însă, este ceva mult mai greu și mai adevărat: viața nu promite dreptate spectaculoasă. Nu promite sens mare. Între o suferință și alta, singurul scop ce pare să mai fie este să mai ai un strop de putere. Atât cât să îi ajuți pe cei aflați în impas, atât cât să rămâi om.

Oamenii din această carte își continuă ritualurile mărunte, gătesc, muncesc, îngrijesc, speră, nu pentru că durerea a trecut, ci pentru că cineva trebuie să rămână în picioare.
Aceasta nu este o carte care mângâie. Este o carte care te așază, care te obligă să stai cu durerea fără să o îndulcești. Oare poți?

14/01/2026

“𝐵𝑒𝑐𝑎𝑢𝑠𝑒 𝑦𝑜𝑢 𝑑𝑜 𝑡ℎ𝑖𝑠 𝑢𝑛𝑐𝑜𝑛𝑠𝑐𝑖𝑜𝑢𝑠𝑙𝑦, 𝑖𝑡’𝑠 𝑎𝑙𝑙 𝑡ℎ𝑒 𝑚𝑜𝑟𝑒 𝑝𝑜𝑤𝑒𝑟𝑓𝑢𝑙.
𝑈𝑛𝑡𝑖𝑙 𝑦𝑜𝑢 𝑚𝑎𝑘𝑒 𝑡ℎ𝑒 𝑢𝑛𝑐𝑜𝑛𝑠𝑐𝑖𝑜𝑢𝑠 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑐𝑖𝑜𝑢𝑠, 𝑖𝑡 𝑤𝑖𝑙𝑙 𝑑𝑖𝑟𝑒𝑐𝑡 𝑦𝑜𝑢𝑟 𝑙𝑖𝑓𝑒 𝑎𝑛𝑑 𝑦𝑜𝑢 𝑤𝑖𝑙𝑙 𝑐𝑎𝑙𝑙 𝑖𝑡 𝑓𝑎𝑡𝑒.” 𝐶𝑎𝑟𝑙 𝐽𝑢𝑛𝑔

Ceea ce nu știm despre noi nu dispare, nu se retrage, nu ne lasă în pace. Rămâne acolo, sub piele, și ne trăiește viața în locul nostru.
Ne împinge spre aceleași alegeri, aceiași oameni, aceleași scenarii, până când ajungem să spunem: așa mi-a fost scris. Numim destin ceea ce, de fapt, nu am avut încă curajul să privim. Numim soartă ceea ce este doar inconștient.

În momentul în care începi să vezi, ceva se rupe. A aduce ceva din inconștient în conștient poate fi un moment de revelație spectaculoasă, însă un 𝑎ℎ𝑎 nu rezolvă totul. De acolo abia începe procesul, uneori lent, alteori incomod.

Pentru că, odată văzut, acel ceva nu se evaporă, nu îl sufli și dispare.
Rămâne acolo și cere muncă, cere prezență, cere repetiție, cere să stai cu disconfortul fără să fugi.

Abia atunci începe adevărata libertate. Nu când „înțelegi”, acolo e doar primul pas, ci când alegi diferit, de fiecare dată, deși e greu și doare, și poate nu se simte natural.

Poate că destinul nu se schimbă dintr-o dată. Poate că se rescrie încet, de fiecare dată când alegi să nu mai lași inconștientul să decidă în locul tău, și îndrăznești să vezi ce te face mereu să faci la bază același lucru, poate cu alte nuanțe, și să faci diferit.

12/01/2026

Reel of the day😜

Creativitatea, pentru mine, nu a fost niciodată doar despre artă. A fost si felul în care am învățat să privesc mai atent, mai adânc. În momentele în care lucrurile păreau plate, repetitive sau prea grele,
creativitatea a fost spațiul în care am putut vedea dincolo de suprafață. Nu ca să evadez, ci ca să înțeleg, să găsesc sens, să mă reorganizez din interior.
Cred că creativitatea nu apare din efort, ci din prezență și conexiune. Din capacitatea de a observa ceea ce există deja, dar nu se vede din prima, de a vedea substraturi, nuanțe, variante alternative, puțină magie.

Magia nu e la bază decât puțină creativitate!

06/01/2026

𝐂𝐥𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 & 𝐀𝐮𝐭𝐞𝐧𝐭𝐢𝐜𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝟐𝟎𝟐𝟔

Un workshop pentru cei care vor să construiască anul 2026 din alegeri conștiente și coerente, bazate pe resursele lor interioare și exterioare.

Lucrăm diferența dintre dorință și realitate, dintre ce ne imaginăm și ce putem susține concret, astfel încât 2026 să fie un an trăit cu mai mult sens și coerență.

📅 13 ianuarie
⏰ 18:30
📍 Online – Zoom
💳 150 lei / persoană
🔗 Înscriere: https://shorturl.at/DwS31

04/01/2026

”Ea a subliniat importanța unui atașament sigur, comparându-l cu o vestă de salvare pentru un copil pierdut pe mare – prezența îngrijitorului îl poate ancora și stabiliza. Experiențele timpurii sunt ca rădăcinile unui copac; solul stâncos împiedică creșterea, dar îngrijirea bogată poate ajuta copacul să rămână înalt în ciuda furtunilor vieții. În cele din urmă, ne-a reamintit că reziliența este ca o floare care înflorește în deșert: chiar și cu un strop de îngrijire și lumină, creșterea este inevitabilă.

Cuvintele sale au semănat speranță, arătând că deși călătoria este grea, recuperarea și puterea sunt întotdeauna la îndemână...Cineva din grup a menționat că uneori pur și simplu întâlnim oamenii nepotriviți, dar Andra a corectat-o cu blândețe: „Nu este vorba despre faptul că întâlnim oamenii nepotriviți – a explicat ea. Îi alegem pentru că resursele noastre sunt limitate. Tolerăm spații în care nevoile noastre nu sunt satisfăcute.”

Asta m-a pus pe gânduri. Ea a adăugat: „Singurul numitor comun în toate relațiile tale ești tu. Așadar, ce faci – sau ce nu faci – de repeți aceste tipare?” - fragment din cartea Phoenix, ce este disponibilă aici: https://shorturl.at/Z2xRm

#

Adress

Gothenburg

Webbplats

http://coririna.com/, http://antrenordeperformanta.ro/

Aviseringar

Var den första att veta och låt oss skicka ett mail när Corina Oancea postar nyheter och kampanjer. Din e-postadress kommer inte att användas för något annat ändamål, och du kan när som helst avbryta prenumerationen.

Kontakta Praktiken

Skicka ett meddelande till Corina Oancea:

Genvägar

Vill du placera din praktik längst upp i Klinik-listan i Gothenburg?

Dela

Typ

Terapeut

When I create, I am true...

I have been drawing since I was a child, but I really started painting a few years ago. I guess that life had to teach me some lessons before I could start painting. I had to live, feel and breathe different experiences that colored my soul so that I could paint from it. My first exhibition was in March 2016 and started with a huge success.

Though I didn’t explore art while studying Law at the University, my ambition and love for canvases and brushes guided me to learn all that I could about it. I’m always learning and creating, and I guess that is why I love painting so much. I am a self -taught artist and that makes me so proud about my untamed creativity.

Each painting is a story that meant something to me, a space in time when some emotions and feelings were so intense that I had to let them out using my colors. My life was never boring and it still isn’t, so I guess I will never be out of stories to tell with my brushes. I want to paint the real stories we all have, the real emotions, not perfect images of perfect lives. I never had that and never will, as for me, my life is perfect in all its imperfections. When I feel my contradiction I can create. When I create, there I am true. If you really want to know me, stare closely at my paintings, and who knows? maybe you will find yourself too, hidden between the colors.