10/21/2024
Din istoria secreta a medicinei – teoria germenilor
Există cercetări ştiinţifice obiective care au fost ignorate, ascunse şi abandonate de către cei care obţin profituri uriaşe din bolile noastre. În ciuda faptului că sistemul medical actual ucide între 3 şi 6.000 de persoane pe săptămână, în ciuda faptului că acest sistem tratează doar simptomele şi nu bolile înseşi, în ciuda faptului că tratând o afecţiune în manieră proprie, acest sistem nu face decât să creeze noi afecţiuni, în ciuda tuturor acestor evidenţe, deşi destul de bine cunoscute oamenilor simpli, ne-specialişti), acest sistem medical numit medicina alopată se bucură încă de multă popularitate. De ce oare? Pentru că se bazează pe doctrine şi credinţe, şi nu pe fundamente ştiinţifice. Şi pentru că medicina alopată este îndrăgită de toţi cei care doresc soluţii rapide, imediate („să nu mă mai doară“) şi care nu vor să se confrunte cu propriile erori de comportament („am fost infectat cu un virus de alţii, eu nu am nici o vină, sunt o biată victimă, domnule doctor, scăpaţi-mă de aceste dureri ca să-mi pot trăi mai departe viaţa de până acum”). Simplu, mult prea simplu. Nu v-aţi gândit niciodată la acest lucru? Iei o pilulă, îţi trec durerile și poţi să faci mai departe totul ca şi până acum! Minunat! Dar şi adevărat?
Louis Pasteur și teoria germenilor
Toată lumea a auzit de Louis Pasteur. Este considerat părintele „teoriei germenilor” în medicină (deşi era calificat doar ca chimist!) şi inventatorul procedeului de pasteurizare. Lăsând la o parte faptul că teoria germenilor era cunoscută deja cu 100 de ani înainte de el (dar la acea vreme nu se născuse încă ideea de a obţine profituri uriaşe din această teorie), experiențele lui Pasteur, care doreau să „confirme” valabilitatea acestei teorii, l-au propulsat în poziţia de „piatră unghiulară” în istoria medicinii moderne. Ce păcat însă că munca sa nu era decât un plagiat nefundamentat ştiinţific. Ceea ce nu ştiu mulţi este faptul că Pasteur însuşi s-a îndoit ulterior în privinţa teoriei şi afirmaţiilor lui. Aflat pe patul de moarte, el şi-a exprimat părerea că teoria germenilor este eronată: „Vina pentru o boală o poartă terenul, şi nu germenii”. Dar ultimele lui cuvinte, ca de atâtea ori în istorie, au fost date la o parte. Pentru că existau interese concrete, care trebuiau apărate. De altminteri, ca şi ceea ce tot Pasteur în ultimii ani ai vieţii aflase, şi anume că germenii nu joacă niciun rol în cazul unui sistem imunitar sănătos şi aflat în echilibru. Astăzi ştim că sistemul imunitar, aşa cm era și este încă înţeles, are doar ca funcţie secundară apărarea de factorii patogeni externi. De fapt, atunci când sistemul nostru imunitar se luptă cu invadatorii, el folosiţi „o roată de rezervă”. Vom vorbi puțin mai târziu, detaliat, despre semnificaţia acestei „roţi de rezervă”.
Terenul
Ce se înţelege mai exact atunci când vorbim despre „terenul de sănătate”?
Aţi auzit de Antoine Béchamp? Marea majoritate dintre dv. vor răspunde „Nu”. Şi nici nu-i de mirare. A fost doctor în ştiinţă, doctor în medicină și posesor de masterat în farmacie! A fost profesor de chimie medicală şi farmacologie la Montpellier, profesor de fiziologie şi toxicologie la Înalta Şcoală de Farmacie din Strasbourg, profesor de chimie la aceeaşi şcoală, profesor de biochimie şi Decan al Facultății de medicină din Lille, Cavaler al Legiunii de Onoare, Comandor al Rozei în Brazilia etc. Cu toate acestea, nu-i veţi găsi numele în cărţile de istorie a medicinii. Béchamp şi lucrările sale au fost „expulzate”. Ei bine, Louis Pasteur s-a inspirat (a se citi „a copiat fără jenă”) intens din lucrările domnului profesor Béchamp. Una dintre primele lucrări scrise de Béchamp, pe care le-am citit, este un studiu (mai bine zis un experiment) efectuat pe pisici. Béchamp a împărțit un grup de pisici în două. Prima jumătate a acestui grup a fost hrănită cu mâncăruri gătite cu multă grăsime. Cea de a doua a primit mâncare gătită cu foarte puţină grăsime. După o vreme, starea de sănătate a pisicilor din cel de-al doilea grup era evident mai bună decât a pisicilor din grupul hrănit cu mâncare grasă. La a treia generaţie, pisoii născuţi din pisicile primului grup, cel hrănit cu multă mâncare grasă, nu au putut supravieţui până la vârsta adultă! Se mai miră oare cineva astăzi că 70% din dietele contra cancerului au la bază „mâncare vie”, adică negătită şi cu foarte puţină grăsime?
Antoine Béchamp a fost un critic sever al lui Pasteur. Iar acesta, evident, îl ura, mai ales pentru că Béchamp găsea consecvent erori în lucrările lui. De exemplu, experimentele lui Pasteur care „dovedeau” teoria germenilor erau mult prea puţin ştiinţifice. Pasteur injecta animalelor sănătoase sânge luat de la animale bolnave. Animalele sănătoase se îmbolnăveau şi ele. Béchamp a obiectat că există mult prea multe variabile într-o seringă cu sânge recoltat de la un animal bolnav, fapt care nu poate duce la concluzia că germenii unei anumite boli au îmbolnăvit animalele sănătoase. Béchamp considera că Pasteur otrăvea sângele administrat animalelor sănătoase, supuse experienţei.
Medicul și fiziologul francez Claude Bernard, fondatorul medicinii experimentale, a fost şi el contemporan cu Pasteur. Înainte de a muri, Pasteur a recunoscut că a greşit şi că Bernard a avut dreptate. Oricum, şi lucrările şi contribuţia dr. Bernard în medicină au fost date uitării. Din nou o regretabilă scăpare? Sau o manipulare intenţionată? Să luăm un singur exemplu din concepţiile lui Bernard asupra bolilor. Aflându-se într-un grup de cercetători şi oameni de ştiinţă, el a făcut următoarea afirmaţie: «Terenul este totul, germenii nu sunt nimic». După care a dat pe gât un pahar cu apă infectată cu bacili de holeră. Să ştiţi că nici nu s-a îmbolnăvit şi nici n-a murit din această cauză. În orice caz, nu cred că există mulţi savanţi care să-şi asume un astfel de risc. Bernard însă și l-a asumat, pentru că era convins că avea dreptate. Şi chiar avea! Bernard, ca şi Béchamp de altfel, au fost savanţi fără egal în domeniul medicinii. Astăzi sunt complet daţi uitării. Nu pot crede că pur şi simplu din greşeală…
Germenii nu provoacă boli
Rudolph Virchow, considerat astăzi părintele patologiei, a afirmat la un moment dat:
„Dacă mi-aş putea începe astăzi viaţa din nou, mi-aş dedica-o dovedirii faptului că germenii nu fac decât să-și caute habitatul lor natural – ţesutul bolnav – şi nicidecum că ei sunt cauzatorii unui ţesut bolnav. Ţânţarii caută bălţile cu apă stătută pentru a-şi depune larvele, dar nu ei sunt cauza pentru care există bălţi cu apă stătută”. Puteţi întrevedea importanţa extraordinară a acestei afirmaţii? Prima oară când am citit această frază am rămas perplex. Deci, asta înseamnă că tot ce-am învăţat în şcoală, tot ce-am citit prin ziare sau auzit prin mass-media nu face nici cât o ceapă degerată? Iniţial am crezut că prin „teren” se înţelege sistemul imunitar! Se pare însă că acesta îşi face probleme doar pentru un ţesut, adică intră în acţiune doar în cazul în care ţesutul n-o mai poate scoate la capăt singur. Ceea ce înseamnă că într-o primă fază, ţesutul afectat se vindecă singur. De aceea vorbeam mai înainte despre „roata de rezervă” adică sistemul imunitar! Acum înţeleg pe deplin reproşul pe care Béchamp i l-a adus lui Pasteur. Experimentul lui Pasteur nu dovedea nimic, căci acesta „otrăvea terenul” animalului supus experienţei şi în acest fel, permitea (provoca artificial) atacul germenilor asupra țesutului otrăvit.
Înainte de a merge mai departe cu această poveste, trebuie să ne reamintim ceva. Am observat cu toţii acest lucru dar ne-am gândit rareori la el. Luaţi o bucată de banană și o bucată de brânză şi plasaţi-le sub un clopot de sticlă. Lăsaţi-le acolo câteva zile şi urmăriţi cu atenţie ce se întâmplă. După o vreme, ambele „produse” încep să se strice. Doar că banana putrezeşte şi în interior, în timp ce brânza se strică numai la exterior, miezul fiind neafectat. Ceea ce înseamnă că banana era „vie” în timp ce brânza, nu. Orice „lucru” viu există de la bun început echipat cu un „serviciu sanitar” care-şi începe treaba în momentul morţii. Acest „serviciu” este programat să cureţe ceea ce rămâne după încetarea vieţii. Acest lucru este foarte important şi va trebui să ni-l reamintim de mai multe ori pe parcursul explicaţiilor noastre.
Terenul sănătos
Prin urmare, ce determină un teren sănătos? Béchamp a început descrierea acestuia cu peste 100 de ani în urmă, iar Claude Bernard a fost cel care a finalizat problema. Este vorba despre doi factori interni: alcalinitatea și încărcătura electrică negativă.
Conform părerii lui Bernard, există doi factori care contribuie la existenţa unui teren sănătos, şi anume
nutriţia și
toxinele. Ca să fii sănătos ai nevoie de o hrană adecvată ție şi de un organism liber de toxine. Studiile moderne mai adaugă, şi pe bună dreptate, un al treilea element necesar:
emoţiile, adică sănătatea psihică (a nu se înţelege aici că vorbim despre dezechilibraţii psihic, ci despre ceea ce îndeobşte astăzi se numeşte stres). Stresul are o influenţă directă asupra echilibrului acid-alcalin din organism. Cu cât stresul este mai mare, cu atât aciditatea creşte, iar alcalinitatea scade. Iar acest lucru este valabil şi în cazul în care, din punct de vedere nutriţional, o persoană face totul corect, ca la carte. Pe de altă parte, am putea spune că stresul este o „toxicitate emoţională” şi deci că totuşi sunt doar două elemente importante, nutriţia şi toxicitatea. Situaţia în zilele noastre şi în societatea noastră nu este tocmai optimistă în ceea ce priveşte sănătatea. Trăim într-o societate toxică. Alimentele, apa, aerul sunt poluate. Pe deasupra, ne mai otrăvim şi singuri cu droguri, alcool, tutun sau prin modul în care ne pregătim mâncarea (grătare, mâncăruri grase, microunde etc.). Aproape toate medicamentele prescrise de medici (care sunt produse de sinteză chimică, artificiale) provoacă de asemenea creşterea acidităţii în organism.
„Echipa de salubritate” interioară
Béchamp a lansat o teorie conform căreia, în fiecare organism viu există un microorganism, o particulă, denumită microzimă. Şi alţi savanţi înaintea lui au văzut această mică „granulaţie moleculară”, dar n-au avut nicio idee asupra a ceea ce ar putea fi. Gaston Naessens a descoperit somatidele. Sunt acestea totuna cu microzimele lui Béchamp? Mulţi cred că da. Microzima face parte din „echipa de curăţare” care activează în interiorul fiecărui organism viu. Sângele nu este un lichid, ci este un ţesut mobil, în mişcare (Béchamp a fost primul care a descris astfel sângele). Componentele sângelui sunt vii. Şi un anumit lucru nu-l poate pricepe și nici accepta medicina modernă: anume că o bacterie se poate transforma într-o drojdie, după care într-un fung, după care într-o ciupercă. Acest proces poartă numele de pleomorfism, pleo însemnând „multe” iar morfis „corp”. Gaston Naessens a documentat pe larg ciclul de viaţă al somatidelor. Una dintre extrem de interesantele descoperiri ale lui Naessens în ceea ce priveşte somatidele este aceea că acestea sunt practic indestructibile. Ele rezistă la radiaţii, la temperaturi de până la 392° şi îşi râd de ce cei mai agresivi acizi! Naessens a cartografiat ciclul de viaţă pleomorfic al somatidelor (microzimelor). Printre altele, a documentat schimbările pleomorfice în bacterie, virus, fung şi ciupercă. Este într-adevăr ceva care te pune pe gânduri şi ridică enorm de multe întrebări. Şi dacă într-adevăr lucrurile stau aşa, iar ultimele cercetări aduc tot mai multe argumente în acest sens, atunci medicina alopată nu mai are nicio raţiune de a exista.
Adevărata definiţie a bolii
Când începe o boală? Care este momentul declanşării ei? Conform culturii şi concepţiilor noastre, o boală începe odată cu apariţia simptomelor. Aceasta, cu toate că un mic exerciţiu de logică ne spune că de fapt boala începe cu un oarecare timp înainte. Conform concepţiei medicinii chineze, boala începe cu mult timp înaintea apariţiei simptomelor. În orice caz, conform teoriilor lui Béchamp, verificate de către zoologul german prof. Günther Enderlein (care a demonstrat că, structural, toate teoriile lui Béchamp sunt corecte) avem o nouă definiţie a bolii.
Boala începe atunci când ţesuturile noastre alcaline devin acide şi energia negativă se transformă în energie pozitivă. Acesta este momentul declanşării bolii. Poate că cel mai bine ar fi să dăm aici un citat din dr. Arthur C. Guyton, care scria în revista Medical Physiology: „Primul pas în menţinerea sănătăţii este acela de a păstra structura alcalină (bazică) a corpului (pH-ul sau balanţa acid/alcalin). Acesta este cel mai important aspect al homeostazei. Modificările în pH alterează virtual toate funcţiile corpului. Celulele unui corp sănătos sunt alcaline, în timp ce celulele unui corp bolnav sunt sub un pH de 7.0. Cu cât vom avea în corp mai multe celule acide, cu atât organismul nostru va fi mai bolnav. Dacă organismul nu poate alcaliniza celulele, acestea vor deveni acide şi se va declanşa starea de boală. Corpul nostru produce acid ca rezultat normal al metabolismului. Dacă el nu poate sintetiza alcalinitatea, suntem nevoiţi să apelăm la surse externe pentru a ne feri de ridicarea nivelului de aciditate şi astfel de boală şi, în cele din urmă, de moarte”.
Puțină chimie
Din punct de vedere chimic, apa este o moleculă de oxigen legată de două molecule de hidrogen. Ceva atât de simplu! Dacă „spargem” molecula de apă, obţinem pe de-o parte o moleculă de hidrogen, iar pe de alta, o moleculă de hidrogen legată de una de oxigen. Adică H + OH-. Molecula de hidrogen singură este acidă şi are polaritate energetică pozitivă. Molecula de hidroxil (adică OH) este alcalină şi are polaritate negativă. Ambele jumătăţi luate împreună dau un rezultat neutru: APA! Un pH de 2 este extrem de acid. Un pH de 11 este foarte alcalin (bazic). Este doar un număr, nu vă lăsaţi iritaţi de acest aspect. pH-ul poate fi denumit şi „potenţialul hidrogenului”. Am învăţat la școală că, cu cât avem mai mult hidrogen într-o soluţie, cu atât mai acidă va fi aceasta, şi cu cât avem mai mult oxigen, cu atât mai alcalină va fi soluția.
Pentru a simplifica: oxigen înseamnă alcalinitate.
Avem nevoie de oxigen pentru a trăi.
Viaţa este oxigen iar oxigenul este viaţă, și nu limitați această afirmaţie numai la procesul respiraţiei!
În rândurile de mai sus am menţionat des bacteriile, virusurile, ciupercile, celulele canceroase. Acestea NU au nevoie de oxigen pentru a supravieţui. Despre ele spunem că sunt existenţe anaerobe (trăiesc fără oxigen). Ele pot metaboliza fără oxigen, exact la fel ca în procesul de fermentaţie. Fermentaţia produce alcool (ca unul din produsele derivate) precum şi multe reziduuri, cunoscute sub numele de micotoxine. La fel ca în experimentul cu banana şi brânza.
Atunci când devenim „acizi”, sistemul nostru imunitar intră în acţiune şi încearcă restabilirea echilibrului sau a homeostazei, respectiv readucerea noastră la alcalinitate.
Sistemul nostru imunitar este în primul rând o „echipă de salubritate”, iar în al doilea rând, un „artist jongler”, care se concentrează asupra menţinerii echilibrului. Prima sarcină a sistemului imunitar este aceea de a elimina celulele moarte. Bilioane de astfel de celule sunt eliminate zilnic. În exact 7 ani, organismul nostru este înlocuit complet, cu celule noi. Aceasta este principala şi cea mai importantă misiune a sistemului imunitar!
Dacă echilibrul pH-ului este rupt, jonglerul nostru încearcă să readucă echilibrul în sistem. Aceasta este ce-a de-a doua misiune a sistemului imunitar. De aici, rezultă că o boală se declanşează în momentul în care echilibrul acid/alcalin este rupt. Boala înseamnă că organismul nostru a devenit acid. Este important de menţionat că aici, acid înseamnă „lipsă de oxigen”. Deoarece bacteriile şi restul de „gângănii” adoră mediul acid, în cazul unui corp „acid” aceste microorganisme vor prolifera. Este absolut logic. Ele găsesc terenul pregătit, mediul ideal înmulțirii lor. Este deci absolut normal ca într-o „stare de boală” germenii să prolifereze, numărul lor să crească. Asta este ceea ce constată medicina alopată, care vine imediat cu medicamentele ei şi distruge bacteriile. Bun, în ordine, dar terenul rămânând acid, el este în continuare fertil pentru noi şi noi bacterii. Logic, rezultă că medicina alopată (deci cea care prescrie medicamente de sinteză chimică) nu rezolvă problema, nu vindecă boala, ci doar o amână, până când, într-un târziu… e prea târziu. Poate părea un pic macabru, dar, aduceţi-vă aminte ce se întâmplă cu bucata de banană din experimentul de mai sus. Când banana devine acidă (fermentează) „echipa de salubritate” (microorganismele specifice) încep curăţarea terenului, considerând că sistemul e mort, căci el a devenit acid. Mecanismul e stupefiant de simplu. Acid înseamnă lipsa vieţii. În prezenţa masivă a acidului „sanitarii”, fie că se numesc microzime (după Béchamp) sau somatide (după Naessens), încep să-şi facă treaba, să şteargă urmele a ceea ce a fost. Acesta este momentul în care apar primele simptome ale bolii, cele pe care le simţim noi efectiv (durerile). Nu pot crede că medicina alopată nu cunoştea toate aceste lucruri, care sunt în fond, în momentul în care ochii noştri le văd, extrem de simple şi logice. Dacă s-a făcut doar că nu le vede, în intenţia de a folosi simptomele şi boala în scop „financiar”, eliminând nişte bacterii fără a elimina şi mediul lor hrănitor, adică terenul fertil lor, atunci acest lucru este rău. Foarte rău. Căci sună a premeditare…
Medicina chineză foloseşte ca metode de diagnostic semnele corporale externe ale pacientului – mirosul, gustul, forma unghiilor, culoarea pielii etc. – pentru a vedea ce se întâmplă în organism. Îmi revine mereu în minte o scenă din filmul „Ultimul împărat”, în care medicii personali ai acestuia îi miroseau în fiecare zi materia fecală, pentru a şti dacă organismul lui funcţiona corect. Astfel, un bun medic chinez ne poate spune dacă suntem bolnavi înainte chiar de a avea simptome de boală.
Medicina europeană nu e capabilă de-aşa ceva. Ea are nevoie de sânge. De a**liza sângelui. În ultimii ani, s-a vorbit tot mai des despre Candida. Aceasta este o componentă a „echipei de salubrizare”. Însă când această drojdie se transformă în ciupercă, ea îşi trimite miceliile subţiri în întreg organismul, atacând diferite organe. În cadrul activităţii ei, echipa de salubritate produce deşeuri, numite micotoxine. Unul dintre aceste deşeuri este acidul uric, altul este alcoolul, iar altul este aflatoxina, una dintre substanţele cele mai puternic cancerigene. Astfel, ficatul nostru începe să producă mai mult colesterol, pentru a ajuta la eliminarea micotoxinelor. Luaţi „Lipitor” (atorvastadin calcium), un medicament destul de cunoscut care scade colesterolul şi veţi permite micotoxinelor să producă din ce în ce mai multe prejudicii organismului dv. Despre „minciuna colesterolului” s-au scris deja sute de cărţi. Ele sunt ignorate cu bună știință de corpul medical. De ce? Pentru că medicii ştiu că medicamentele nu pot vindeca un teren bolnav. Ele pot doar suprima nişte simptome, și aceasta la un preţ foarte mare pentru… înghiţitorul de pilule. Numai hrana potrivită şi detoxifierea pot vindeca terenul bolnav.
Să nu mai avem oare nevoie de medicină? Ba da, este încă necesară, dar nu lăsată de capul ei. În acelaşi timp, nici noi să nu ne mai facem de cap. După ce, într-un caz urgent, medicina alopată repară un pic situaţia, noi revenim la viaţa de dinainte, continuând să ne dezechilibrăm organismul cu prea mult acid. Medicina scolastică şi-a dovedit într-adevăr eficienţa în cazurile de prim ajutor. Problema principală este însă că această medicină este neputincioasă în privinţa afecţiunilor cronice; pentru că este structurată pe premise greşite.
Bolile secundare
Vă mai amintiţi de citatul din Rudolf Virchow? Odată ce sistemul este acid şi „echipa de salubritate“ a intrat în acţiune, se declanșează îmbolnăvirea ţesuturilor. Iar în momentul în care avem ţesuturi bolnave, germenii externi găsesc mediul favorabil dezvoltării lor. Ei inițiază astfel „faza secundară”, pe care în termenii şi conform îndoctrinării alopate o denumim boală sau afecţiune. Rezultă un fapt demn de luat în seamă şi o regulă importantă care trebuie reţinută: Germenii sunt atraşi de ţesuturile bolnave, dar nu ei sunt cei care au provocat îmbolnăvirea acestora! Acest nou fel de a vedea cauzalitatea și evoluţia bolilor răstoarnă complet atât teoriile pasteuriene, cât şi întregul eşafodaj al medicinii alopate.
Ce se întâmplă în cazul cancerului? Cum se potriveşte cancerul în acest tablou? Un studiu al Şcolii Medicale din cadrul Universității din Minnesota (SUA) arată că fiecare pacient bolnav de cancer a fost găsit cu Candida în sânge. În același studiu, s-a mai constat că această Candida nu răspunde la terapiile medicamentoase. Certitudinea noastră este că o persoană care are cancer are o problemă sistemică cu drojdiile (fermenţii). Nu este vorba numai de o problemă de suprafaţă, secundară. Micotoxinele care rezultă în urma unei infecţii cu drojdii/fungi provoacă o aciditate şi mai ridicată în organism (deci, cu şi mai puţin oxigen).
Otto Warburg (1883-1970) a primit Premiul Nobel pentru descoperirile sale în domeniul metabolismului cancerului. El a concluzionat că celulele – sănătoase în prezenţa oxigenului, deoarece metabolismul lor depinde de oxigen – în lipsa acestuia „se adaptează” şi devin anaerobe, adică nu mai au nevoie de oxigen pentru metabolismul propriu. Dacă aţi fi o celulă căreia îi lipseşte oxigenul (ca urmare a unei modificări a pH-ului în direcţia acidă) cm aţi putea supravieţui? Ce soluţie aţi adopta? Desigur, aceea de a vă adapta la mediu. Dar acesta este acid! Nu veţi încerca oare să vă transformaţi metabolismul, astfel încât să nu mai depindeţi de oxigen? Cancerul s-ar putea defini ca încercarea de supravieţuire a organismului nostru în condiţiile de mediu care-i produc deteriorarea. Cancerul este o formă de „adaptare la mediu”! El rezultă din încercarea de supravieţuire a celulelor în condiţii neprielnice, provocate.
Simptomele acidozei
Dacă primul pas, cel de modificare a pH-ului corpului nostru a fost făcut, apare acidoza, deci preponderenţa acidului în metabolism. Acidoza este cauza primară a unui foarte mare număr de afecţiuni! Dar, dacă aşa stau lucrurile, de ce nu testează medicina alopată pacienţii în direcţia stabilirii gradului de aciditate din organism? Păi de ce s-ar efectua teste într-o direcţie în care medicamentele de sinteză sau chirurgia n-ar avea niciun efect! Testele costă, iar rezultatele s-ar putea să fie… contra-productive (liniuţa de despărţire este intenţionată). Dr. Cochrain, un medic naturopat din St. Paul, Minnesota (și pe lângă el mulţi alţi medici), ne-a lăsat descrierea a trei trepte ale acidozei:
1. Simptomele primei trepte sunt atât de comune, încât marea majoritate a oamenilor iau un a**lgezic sau un alt produs medicamentos fără a apela la consultul unui medic, care duce la ştergerea, ascunderea simptomelor: dureri de cap, alergii alimentare, balonări, acnee, atacuri de panică, oboseală, scăderea apetitului sexual, mâini şi picioare reci, agitație, insomnie, creşterea sensibilităţii la răceli şi gripă etc.
2. Simptomele celei de a doua trepte ne duc adesea la medic, dar nu de puţine ori se apelează tot la automedicaţie: febră, guturai, depresie, migrenă, astm, infecţii ale tractului urinar (cistite), infecţii cu ciuperci, bufeuri, colite, urticarie, alopecie abundentă, osteoartrită şi ateroscleroză. Dacă aveţi o infecție cu ciuperci la unghiile de la degetele picioarelor, trebuie să ştiţi că această infecţie merge mult mai adânc decât pare la prima vedere. Şi niciun medicament nu va elimina această infecţie, în ciuda rezultatelor aparent bune de la nivelul unghiei. În acest caz, este din nou vorba despre o suprimare temporară a simptomelor.
3. Treapta a treia și ultima a acidozei este alcătuită din afecțiunile cronice: sindromul Cohn, scleroza multiplă, leucemia, toate formele de cancer, afecţiunile Hodgkin, schizofrenia, lupus, artrita reumatoidă şi tuberculoza sunt doar câteva nume din categoria acestor boli.
Bolile de inimă şi alcalinitatea
Dr. Fred Kaufman, cercetător şi nutriţionist, punea următoarea întrebare: „De ce tocmai arterele din jurul inimii se înfundă, iar celelalte vene şi capilare nu? Răspuns: Pentru că inima este un muşchi care, la fel ca orice muşchi, produce energie. Iar în acest proces apar produse secundare cm ar fi acidul lactic sau deşeuri. După cm ştiţi, orice acid poate arde (degajare de energie) iar acidul lactic produce niște „găuri” în artere, pe care ficatul încearcă să le peticească folosind colesterol. Inima este un muşchi, prin urmare produce acid lactic. Cu cât mai mult acid lactic este în sângele dv., cu atât mai înfundate vă vor fi arterele”.
De aceea, Omega-3 este un acid gras esenţial care are o importanţă deosebită pentru sănătatea noastră. Omega-3 inhibă producerea de acid lactic.
Dr. Johanna Budwig, o biochimistă germană expertă în grăsimi și uleiuri, a descoperit şi faptul că aceste uleiuri sunt încărcate negativ, ceea ce face ca Omega-3 să menţină corpul nostru la starea de încărcătură negativă şi la un pH alcalin. La vremea respectivă, Johanna Budwig a trebuit să înghită tone de ironii, batjocuri şi insulte, pentru ca acum, foarte des şi cu o mândrie subliniată şi colorată în roşu, să găsim tot mai multe produse alimentare ce menţionează pe etichetă că în componenţa lor intră uleiurile nesaturate Omega-3.
Concluzie: Acum ştim. Comunităţile noastre ştiinţifice şi medicale s-au vândut celor doritori de profituri (dacă nu cumva ele însele urmăresc aceste profituri) şi au şters pur şi simplu din istoria noastră o mare parte din faptele ştiinţifice cunoscute. Rezultatul? Unii sunt bolnavi, alţii bogaţi. Democraţie curată… ambele cuvinte încep cu „bo…”.
