23/07/2024
“Cum faci față la atâta suferință..?Practic în fiecare zi observi mulți oameni suferind…”
Mă întreba odată o prietenă bună, veche. Adevărul este că sunt zile când nu fac față cu adevărat. Am învățat de-a lungul anilor să conțin emoțiile celorlalți în spațiul sigur al relației terapeutice…relația terapeutică nu exclude componenta de “om” din mine, cred că ea este prezentă involuntar. Omul din mine își dă voie să simtă cu totul trăirile celuilalt, să își manifeste compasiunea și să-l conțină pe “celălalt”….profesionistul din mine face echilibristică între atenție, ghidaj, prezență, empatie și manifestarea compasiunii. Cei mai mulți oameni pe care îi întâlnesc nu au încă capacitatea de a fi “self-compassionate”, așa că rolul meu adițional este să-i învăț asta în primul rând “by doing”, să le arăt în timp real cm se face, cm se simte asta, nu doar în mod tehnic prin intervenții, exerciții etc ci prin a exprima asta, a genera ceea ce Kristin Neff numește “sentimentul de căldură” care se produce întotdeauna între doi oameni, pe care ar fi trebuit în mod ideal să-l învățăm în copilăria mică, în interacțiunea cu părintele…celor mai mulți dintre noi le lipsește această trăire, chiar și atunci când există o raționalizare a acestui sentiment, nu-l putem “simți” pt că nu am trăit asta…de fapt cei mai mulți dintre noi venim în viața de adult, profund deprivați emoțional. Altfel spus, am descoperit ca terapeut, prin prezența mea zilnică în spațiul emoțional al multor oameni cât de importantă este auto-compasiunea, cât de utilă, necesară este pentru fiecare dintre noi și cu câtă desăvârșire ne lipsește…venim cu astfel de carențe, nu doar din copilărie, ci și prin intermediul experiențelor noastre ulterioare cu sistemul social, care ne încurajează “să fim tari” “să-i dăm înainte” “să nu părem slabi” “să ne atingem obiectivele” “să ne certăm, să nu fim indulgenți, că doar așa ajungem unde ne-am propus.” Societatea actuală nu mai vorbește despre iertare, blândețe cu sinele, vulnerabilitate. Într-un mod nefast dar nu întâmplător mesajele sociale se “lipesc” apoi de credințele noastre centrale “bătătorite” deja de senzațiile și trăirile pe care le-am avut ca și copii. Uneori am sentimentul că fiecare dintre noi suntem mai mult sau mai puțin expresia unei relații cu mediul socio-cultural, cu mesajele binge-uite din social media, axate pe productivitate, scop, eficiență, “a face și a avea mai mult”. Așadar sfârșim prin a ne simți insuficienți, defecți și inadecvați dacă plângem, dacă suferim. Și “ne plângem” în tăcere.
Azi și eu am plâns un pic, din compasiune pentru oamenii dragi cu care lucrez și care îmi dau tăria să vin aici în fiecare zi…doar că eu nu o mai fac în tăcere.
