16/10/2020
În seara asta l-am ascultat live pe dr Irvin Yalom într-o întîlnire facilitată de cei de la The School of Life - eu și alți cinci mii de oameni. Yalom are 89 de ani și acest interviu a fost printre foarte puținele pe care le-a acordat în ultima vreme - în urmă un an, soția lui, cu care se cunoștea de cînd aveau 15 ani, a murit de o formă îngrozitoare de cancer; durerile erau atît de mari, iar sesiunile de chimioterapie succesive au dat greș, astfel încît a decis să se sinucidă asistat. Yalom ne-a povestit cît de greu a fost să reușească asta din punct de vedere legal în Statele Unite ale Americii și să găsească medicii care să o facă. Chiar dacă Marilyn și-ar fi dorit să mai rămînă, de dragul familiei sale, durerile erau atît de mari, povestește Irvin, încît a fost o mare ușurare și binecuvîntare pentru ea să poată pleca.
Înainte să moară - mai puțin în ultimele două luni, cînd durerile nu i-au mai pernis - a insistat ca ea și Irvin să scrie o carte despre moarte. Așa au făcut, au scris capitole alternative despre lucrurile prin care trecea fiecare dintre ei. Cînd ea a murit, el a continuat să scrie. E un studiu al durerii și al doliului, ne-a spus în seara asta Yalom, am scris despre ce am învățat nou despre mine, despre viață și moarte. Ne-a citit ultimul capitol din carte - o scrisoare tulburătoare către ea, în care îi povestește cm munca și un nou proiect de carte l-au ținut în viață, despre felul în care odată cu ea și-a pierdut și o parte din amintiri și din identitate, despre faptul că a ajuns (el, un ateu convins) să se gîndească la moarte ca la un fel de a i se alătura ei. Ba chiar ne-a împărtășit că, atunci cînd trăia, i-a propus să fie înmormîntați într-un sicriu dublu. Spune că abia acum, pierzînd-o definitiv pe Marilyn înțelege cu adevărat nevoia uriașă a oamenilor de religie, de confortul și alinarea cu care vine credința că există ceva după ce mori.
Doliul lui e departe de a se fi încheiat: ne-a povestit că încă nu e capabil să atîrne fotografia ei în biroul lui, căci de fiecare dată cînd îi vede chipul e săgetat de durere și plînge. Din același motiv nu a putut încă merge la mormîntul ei. Un alt mod de a învinge durerea este lucrul cu pacienții săi: oferă consultații unice, prin care oferă tot ce poate mai bine fiecărui pacient și are programări multe luni de acum înainte. Și scrie povestiri scurte.
Un lucru pe care l-a zis în seara asta și care mi-a plăcut foarte mult a fost acela că își recitește, pentru prima oară de cînd le-a publicat, propriile cărți. A fost foarte amuzant cînd a spus că abia așteaptă să ajungă la final, căci a uitat între timp cm se termină și ce se întîmplă în ele. Mi-am notat asta la life-goals. Și că propriile cărți i-au fost un important instrument de vindecare: parte pentru că recitindu-le i-a crescut stima de sine, a devenit mîndru de munca lui, parte pentru că a scris mult despre teama de moarte și doliu din perspectiva psihoterapeutului, iar acea perspectivă îl ajută acum ca pacient.
Despre doliu, spune că unii oameni au nevoie de un ciclu de un an - primul Crăciun fără cel plecat, primul an nou, prima aniversare etc -, alții de doi ani, de două cicluri. Și că primul Crăciun, la doar o lună după dispariția lui Marilyn a fost o încercare cumplită pentru toată familia.
Mult de tot mi-a plăcut ce a spus din perspectiva psihiatrului și psihoterapeutului care și-a dedicat peste jumătate din secol muncii cu oamenii. Povestind despre relația cu analista lui din vremea studenției - o doamnă mai în vîrstă cu formare clasică de psihanaliză - spune că după trei ani cu ședințe de patru ori pe săptămînă și-a dat seama că nu avea absolut nicio relație cu ea (psihanaliza recomandă interacțiune minimă cu pacientul, care stă chiar întins pe canapea cu spatele la analist) și că își peride vremea. Așa a început să fie interesat de psihoterapia interpersonală. Azi, la 89 de ani și după toată experiența lui ca psihoterapeut, care a creat chiar o școală nouă de psihoterapie, cea existențialistă, crede cu tărie că cel mai important ingredient în terapie e relația cu terapeutul.
De-a lungul vieții, a experimentat multă anxietate a morții și a povestit că de fiecare dată cînd a avut nevoie s-a întors în terapie - și acum este, pentru a-și prelucra doliul. A lucrat cu terapeuți diferiți pentru a experimenta viziuni diferite. Acum i s-a schimbat viziunea despre moarte - i-a dispărut anxietatea și frica de moarte.
Unul dintre motive este lipsa de regrete pe care amîndoi au experimentat-o în ultima bucată de viață trăită împreună: au făcut cam ce și-au dorit în viață, au fost împreună de la 15 ani, au avut cariere înfloritoare și împlinitoare, au simțit că merg spre moarte cu senzația ca au făcut mai mult decît și-au propus. E mîndru de ce a reușit să facă cu viața lui și merge spre moarte fără regrete și spaime.
Să ajute pe alții a fost un element cheie în existența lui, care i-a conferit sens și împlinire, să scrie ceea ce el numește teaching stories, povești de învățare, care să îi ajute pe oameni în drumul lor.
A fost întrebat care e cel mai important sfat pe care îl are pentru psihologi & psihoterapeuți. A răspuns magistral: intrați și rămîneți extensiv în terapie, nu există studiu mai important decît cel al propriei persoane pentru a deveni psihoterapeuți buni, nicio școală nu vă va învăța ce vă învață propria autocunoaștere!
Sînt foarte recunoscătoare că am avut șansa să-l aud așa, în aici și acum (așa cm a fost posibil, online) pe Yalom, la capătul vieții - l-am simțit cald, empatic, emoționat, vulnerabil și deschis - exact așa cm trebuie să fie un om înțelept și bun. Eu nu cred în perfecțiune, ne-a spus, nici măcar nu îmi place. Mie îmi place să învăț continuu și dacă eu, la vîrsta mea, greșesc și tot învăț, oho, mai am așa de multe de învățat, dați-vă și voi voie să greșiți și să fiți imperfecți, să învățați.
