04/02/2026
Astăzi începe un capitol nou pentru mine. Eu îl încep.
De obicei evit să punctez asta, să verbalizez. Îmi e cel puțin la fel de greu să vorbesc despre începuturi, cm îmi e să recunosc finalurile. Ele sunt mereu legate.
Astăzi încep programul terapeutic „Acasă la mine” din cadrul proiectului mare Fără Sânge Toxic.
De astăzi sunt oficial tipa aia care lucrează cu oamenii care nu mai vorbesc cu părinții.
Am fugit foarte mult timp de lucrul cu grupurile. Am zis despre mine că eu rămân la individual, că acolo e pentru mine.
Astăzi, cu puțin timp înainte să mă văd la prima întâlnire online cu prima grupă, simt că îmi vine natural ce urmează să încep.
Sunt multe lucruri care ies din controlul meu, care mă sperie.
Și în același timp mă simt liniștită, entuziasmată, cu speranță. Ceea ce e ciudat, pentru că speranța a fost un capitol foarte greu în viața mea din ultimii câtiva ani. Și când a fost prezentă, am reprimat-o.
Îmi e foarte greu să postez pe contul de psiholog de ceva vreme, pentru că știu și simt că identitatea mea de psiholog se modifică (dacă există așa ceva). Și pe lângă aceste cuvinte pompoase cu care v-am luat ochii unora, adevărul e că trebuie încă să domolesc eu rușinea de care o să vă zic mai jos.
Este o parte din mine care îmi zice că nu am voie să fac așa ceva având în vedere că pe cea mai importantă diplomă din viața mea scrie PSIHOTERAPEUT DE FAMILIE.
A fost foarte bine primit proiectul acesta de când a văzut lumina internetului. Iar de programul „Acasă la mine” au fost mai mulți oameni interesați. Când am anunțat programul, mă așteptam să nu fie doritori pentru lucru în grup (din experiențe anterioare) și în special pentru că tema e bau-bau.
Tema proiectului este una personală, care nu îmi afectează astăzi direct viața de zi cu zi, însă face parte din mine – ruptura de familia de origine. Am simțit o legătură profundă cu mulți oameni care au luat această alegere. Sunt niște lucruri pe care le putem înțelege între noi.
Sunt atât de multe povești, detalii, frici pe care le avem în comun noi, cei care alegem drumul acesta. Deși, să folosesc cuvântul „alegem” îmi dă mixed feelings – arată putere și autonomie și în același timp, nu vrea nimeni să ia o astfel de decizie.
Am lucrat constant cu clienți care au acest profil și, probabil, văzându-i pe ei că sunt toți oameni normali, integri, buni la suflet, care își doresc binele pentru sine și pentru cei dragi, m-am simțit și eu tot mai puțin defectă. Vreau să le mulțumesc pentru asta.
Rușinea pe care o purtăm pentru că nu ne mai vine să stăm aproape de părinți... nu o merităm, nu e a noastră de cărat.
Confuzia și lipsa de răspunsuri legate de ceea ce facem în tot felul de contexte de viață fără părinți... ar putea diminuate sau eliminate dacă suntem ghidați și susținuți.
Ați văzut ce frumos am început să vorbesc de altele în loc să vă zic despre mine? Tare îmi mai place să fiu deșteaptă.
Ce am vrut să vă zic este că.....de astăzi sunt oficial tipa aia care lucrează cu oamenii care nu mai vorbesc cu părinții.
Acuma mă duc să mă acomodez și mai mult cu această realitate și să o și înfăptuiesc.
