27/05/2025
Femeia care înflorește lângă un bărbat prezent – și ce se întâmplă când el nu e acolo?
Vad femei obosite. Femei care țin în picioare case, copii, relații, cariere. Care oferă din iubirea lor fără măsură, dar nu sunt văzute. Femei care au început să se trezească, să se caute, să-și vindece rănile. Dar care trăiesc lângă bărbați absenți.
Absenți nu pentru că nu sunt fizic acolo, ci pentru că sufletul lor e fugit în altă parte. Într-un ecran. Într-o profesie. Într-un sport dus la extrem. Într-o validare constantă, care ține loc de iubire dar nu umple golul.
Femeia tânjește după un bărbat care să rămână.
Care să o vadă.
Să-i audă inima chiar și când tace.
Să-i țină ființa, nu doar trupul.
Să o întrebe: „Ce simți acum?” și să nu fugă de răspunsul ei, oricât de intens ar fi.
Dar în loc de asta, prea des întâlnește bărbatul care nu știe ce să facă cu intensitatea ei.
Care o consideră „prea sensibilă”, „prea emotivă”, „prea mult”.
Și atunci ea începe să se retragă.
Să se închidă.
Să se masculinizeze.
Să devină funcțională, dar goală pe dinăuntru.
Când nu mai primește iubirea și sprijinul care să o ajute să înflorească, femeia intră într-un mod de supraviețuire.
Își activează yang-ul. Preia tot. Duce tot. Rezolvă. Controlează. Dar în adâncul sufletului ei, ceva moare puțin câte puțin.
Nu vrea doar un bărbat lângă ea. Vrea un bărbat prezent. Conștient. Deschis.
Care nu fuge de durere.
Care nu se ascunde după muncă, după adrenalină, după performanță.
Care poate fi și puternic, dar și vulnerabil.
Care o lasă să fie femeie – adică blândă, curgătoare, vie.
Știu că e greu. Și că nu ne învață nimeni cm să ne întâlnim cu adevărat.
Dar știu și că fiecare femeie care își păstrează inima vie devine un foc care poate aprinde inimi adormite.
Nu suntem aici să-i salvăm pe bărbații de langa noi.
Suntem aici să ne reamintim cine suntem.
Să nu ne pierdem lumina.
Să învățăm să spunem:
„Te iubesc, dar nu mă abandonez pentru tine.”
Și poate, într-o zi, el va învăța să stea. Cu tot ce ești. Cu tot ce este.
Și să devină acel bărbat care nu se mai teme de iubirea ta.
La final, inima mea a simtit să spună teoria asta si altfel 😊:
Scrisoare de la Femeia Arhetipală către Masculinul Uituc
Eu te văd.
Dar tu… tu ești departe.
Ești Harap Alb în căutare,
alergând neobosit,
fugind de umbra morții –
de stagnare, de tăcere, de tot ce nu poți controla.
Eu sunt foc viu.
Mă aprind fără să ard.
Eu înmoi colțurile lumii tale.
Sunt întunericul în care semințele prind viață.
Tu ești oceanul – vast, profund, splendid.
Dar nu știi să stai.
Ești linia orizontului ce se mută mereu.
Ești Everestul neîmblânzit,
frumos, dar rece.
Eu sunt stelele.
Sunt luna.
Sunt răbdarea care așteaptă mii de ani o privire clară.
Dacă m-ai privi într-o noapte cu cer senin,
ai vedea câtă frumusețe e în liniște.
Ai înțelege că iubirea nu strigă.
Ea șoptește.
Dar tu… tu alegi soarele arzător,
freamătul, adrenalina, zgomotul.
Tu confunzi trăirea cu mișcarea.
Și fugi.
Fugi de adâncuri,
de întunericul fertil,
de mine.
Eu hrănesc.
Eu zămislesc.
Eu port viața în carne și vis.
Tu cauți doar explozia.
Momentul.
Valul.
Și totuși…
Eu sunt aici.
Aproape.
Nu ca o femeie anume, ci ca Femeia din toate timpurile.
Așteptând ca tu să-ți amintești.
Să-ți amintești că puterea ta nu stă în luptă, ci în prezență.
Că eu nu vreau să fiu salvată, ci cuprinsă.
Că iubirea nu este o cursă, ci o revenire.
Întoarce-te.
Nu la mine.
Ci la noi.
La întregul care nu mai vrea să se rupă.
