18/03/2026
Sunt momente în care durerea nu mai are o singură formă.
Nu mai știi dacă vine din corp sau din poveste.
Dacă e o tensiune în mușchi, o greutate în piept sau o oboseală care nu se explică prin nimic concret.
Viața nu lucrează în compartimente.
Ceea ce ducem în suflet ajunge, încet, și în trup.
Iar ceea ce simțim în trup deschide uneori uși spre emoții pe care le-am ținut prea mult timp închise.
Ieri am fost martoră la o formă de curaj foarte discretă.
La o femeie care a venit în ședință cu multă furie, frustrare și durere și care, în loc să fugă de ele, a ales să rămână.
Să le simtă. Să le spună pe nume. Să le împărtășească fără să le îndulcească.
Există o forță tăcută în a sta lângă propria suferință.
Nu în a o rezolva imediat, nu în a o explica perfect, ci în a-i face loc pentru câteva clipe.
Durerea cere atenție, nu grabă.
Prezență, nu performanță.
Un spațiu în care să poată fi văzută fără teamă că e „prea mult”.
Am învățat că nu suntem slabi când recunoaștem că ne doare.
Suntem oameni care încearcă să rămână vii, chiar și atunci când viața apasă.
Poate că vindecarea începe exact aici.
Din curajul de a spune, mă doare.
Și din alegerea de a rămâne, totuși, aproape de noi.
