23/10/2025
35- Despre ruine, poduri și renașteri tăcute
Astăzi, 23 octombrie este ziua mea.
Împlinesc 35 de ani și vă mulțumesc tuturor care mi-ați scris mesajele faine de azi.
Dacă mă întrebai acum 10 ani cm o să arate viața mea la 35 ți-aș fi răspuns cu o siguranță de neclintit: „Știu exact!”. Aveam o imagine clară, o hartă, o listă de „așa trebuie să fie”- un fel de excel emoțional. Și azi, privind în jur, realizez ce departe sunt de aceea imagine încât nu știu ce o să îmi aducă anul acesta dar știu ce mi-a adus viața până acum: o liniște care nu e mereu confortabilă, ci una care m-a obligat să mă privesc fără decor. O liniște care m-a făcut să înțeleg că nu mai pot trăi fugind.
Am retrăit anul acesta cm e să fii, uneori, doar podul — cel pe care alții l-au traversat ca să ajungă la o iubire mai potrivită, la un sine mai autentic, la un loc unde să rămână.
Și eu am rămas, între apele mele.
E un sentiment greu, aproape tăios, să realizezi că pentru cineva ai fost drum și nu destinație. Dar am înțeles, cu timpul, că și podurile au rostul lor. Fără ele, poate că niciun pas nu s-ar fi făcut.
Podurile nu cer să fie iubite — ele doar țin, în tăcere, greutatea pașilor altora.
Se clatină uneori, dar nu cedează.
Podurile nu se aleg, ele se oferă.
Sunt construcții de curaj, născute din nevoia de legătură între maluri care altfel n-ar fi știut una de cealaltă.
Și da, poate că uneori rămân goale, uitate, dar tocmai acolo e frumusețea lor: în liniștea dintre pași, în ecoul celor care au trecut, în amintirea că au servit unui sens mai mare decât propria lor singurătate.
Poate că rostul podurilor e tocmai acesta — să unească, chiar dacă nu rămân împreună cu cei care au trecut.
Să fie martori tăcuți ai trecerii, ai schimbării, ai curajului altora de a merge mai departe și să înțeleagă că și tăcerea lor e un fel de iubire.
Anul acesta și mai bine spus ultimii ani m-au găsit ca o casă mereu în renovare.
Cu schele sprijinite de suflet, cu ziduri crăpate și ferestre care așteptau lumina. M-au găsit cu picioare obosite care nu mai ascultau și uneori am simțit ploaia intrând prin acoperiș și m-am întrebat dacă mai pot aduna toate bucățile.
Dar m-am ridicat…
Poate nu întreagă, dar sinceră. Poate nu strălucind, dar respirând.
Am învățat că și ruinele spun povești. Că ele nu sunt doar ce rămâne după sfârșit, ci locul unde începe din nou viața.
Ruinele sunt felul în care timpul ne arată că nimic nu se pierde cu adevărat, că sub dărâmături încă pulsează un ritm, că între pietrele prăbușite încă respiră ceva viu.
Poate nu frumusețea dinainte, dar o altă formă de adevăr.
Am înțeles că uneori trebuie să te prăbușești ca să vezi cât de adânc e solul tău.
Ruinele nu sunt rușinea unei căderi, sunt mărturia că acolo a existat o construcție, o încercare, un vis…
Că cineva — eu — a îndrăznit să ridice ceva, chiar dacă n-a rezistat vântului.
Și e o formă de noblețe în asta: în a ști că ai zidit, că ai simțit, că ai trăit.
Am învățat să nu mai mă tem de fisuri. Ele nu înseamnă sfârșitul, ci locul pe unde intră lumina. Uneori, acolo unde crezi că totul s-a sfărâmat, viața doar își face loc ca să înflorească altfel.
Așa că am început să privesc ruinele din mine nu ca pe o pierdere, ci ca pe o grădină în devenire.
Fiecare bucată căzută e un început de pământ nou, fiecare gol — un spațiu în care pot planta altceva: o idee, o iertare, o liniște.
Am înțeles că nu trebuie să reconstruiesc totul la fel, că uneori, ceea ce s-a dărâmat, s-a dărâmat ca să-mi dea libertatea de a ridica altceva.
Și că nu trebuie să mă grăbesc.
Chiar și ruinele au ritmul lor de a renaște.
Ruinele sunt locul în care înveți să te apleci, să culegi bucăți de tine, să le ții în palmă și să spui: uite, încă exist.
Am învățat în ultimul an și că fragilitatea nu e dușmanul forței — e forța însăși, atunci când renunți să te ascunzi după măști.
Când recunoști că doare, dar mergi mai departe oricum.
Mult timp am fugit de golul din mine, de neputință, de lipsă, de liniștea aia care nu te mângâie, ci te dezvăluie.
Am învățat să-l astup cu multă muncă, cu oameni, cu zgomot, cu tot ce părea mișcare.
Dar mișcarea nu înseamnă mereu viață — uneori e doar evitare.
La 34 am învățat ceva esențial: nu pot controla mereu golul, dar pot alege ce fac cu el.
Și anul acesta am ales să creez.
Să scriu.
Să las golul să devină sursă, nu rană.
Să dau drumul unor proiecte născute din tăceri, din neputință, din dorința de a înțelege.
Să transform absența în expresie și tăcerea în limbaj.
Și în mijlocul tuturor acestor transformări, am descoperit ceva simplu și prețios: că am fost ținută de oameni.
Că au existat prieteni care au venit ca niște felinare aprinse pe străzi întunecate.
Că uneori dragostea nu vine cu fluturi, ci cu liniște.
Că există o formă de tandrețe în felul în care cineva te ascultă fără să te repare.
Am continuat să văd frumusețea lucrurilor mici: torsul pisicilor, mirosul de cafea care îți promite dimineți posibile, pașii care învață din nou să meargă pentru a patra oară, copiii care râd în fața blocului fără să știe cât de vindecător e zgomotul lor.
Și, poate pentru prima dată, nu mai simt nevoia să „ajung undeva”.
Simt doar nevoia să fiu…
Să respir între lucruri, să privesc frunzele dansând până la pământ, să las viața să curgă și să nu mai trag de ea.
Ce-mi doresc de la 35?
• Să nu mai grăbesc schimbările, ci să le las să mă transforme în ritmul lor.
• Să am curajul de a închide uși fără regrete și blândețea de a deschide ferestre spre aer proaspăt.
• Să fiu nu doar pod, ci și grădină — un loc unde cineva să vrea să rămână, dar mai ales, un loc unde eu să vreau să rămân.
Poate nu știu exact ce urmează dar știu sigur că viața nu se termină în ruine sau în poduri uitate.
Ea știe să se reinventeze — la fel cm pământul înverzește după iarnă.
Iar dacă am învățat ceva în 35 de ani, e asta:
fragilitatea și forța pot coexista.
Pot fi și prăpastie și punte în același timp.
Și oricât de greu ar fi, întotdeauna există un drum mai departe.
Și pentru cei care ați citit până aici la finalul romanului, vă mulțumesc și vă aduc aminte de pagina de donații Galantom pentru grupul Si Eu Reusesc Cluj Napoca 💜 (link în primul comentariu-un share la voi pe profil sau o donație cu multe muuulte mulțumiri și un cadou de la noi).
