12/03/2026
De peste 20 de ani lucrez cu pierderile oamenilor.
În aceste două decenii am întâlnit multe forme ale doliului: pierderea unei persoane dragi, pierderea unei relații, pierderea sănătății, pierderea unui sens de viață sau a unei direcții care, până atunci, părea sigură. În tot acest timp am simțit nevoia să rămân aproape de această temă și să o înțeleg din ce în ce mai profund. Este, de fapt, tema care m-a transformat din asistent social în terapeut relațional. Și, evident, am trecut și eu prin pierderi semnificative care mi-au îmbogățit sensul vieții și al muncii.
Acum câteva zile am încheiat o nouă formare de 10 zile dedicată lucrului cu doliul. Nu este prima. În timp, am mai urmat alte trei specializări în această direcție. Este, poate, singura experiență despre care știm cu certitudine că ne vom întâlni cu ea, la un moment dat, în viață.
De data aceasta am mers ca să fiu parte dintr-o comunitate care împărtășește un interes față de această temă. Mi-am confirmat înțelegerile deja câștigate și m-am actualizat cu ceea ce se discută astăzi despre mișcările interioare prin care trece omul în fața unei pierderi.
Dacă ar fi să păstrez un gând central din tot ceea ce am (re)învătat în aceste zile, acela este că fiecare pierdere are propriul ei ritm, iar acest ritm nu poate fi grăbit fără ca omul să plătească, mai devreme sau mai târziu, un preț interior.
După prima zi de formare, mi-am notat câteva rânduri „la cald”. Le las aici, pentru că uneori un gând ajunge exact la omul care are nevoie de el.
Când cineva trece printr-o pierdere, el se află deja într-o lipsă profundă, o deprivare majoră. Spațiul terapeutic devine o hrană pentru clienții noștri aflați în aceste pierderi. Ei vin ca să se hrănească cu tăcere, cu lacrimi, cu durere, cu un orizont pierdut — doar ca să se poată naște și întru această pierdere pe care o vor duce mai departe întreaga viață. Terapia devine hrana clientului aflat în doliu/pierdere. Iar pentru asta are nevoie de timp, de o nouă reașezare, de tăcere, dar, mai ales, de prezență. Iar prezența să nu fie impetuoasă, nici mai caldă, nici mai rece, ci, pur și simplu, o ședere în doi în spațiul vieții...
Dacă, la un moment dat, aveți nevoie de un însoțitor pe acest drum, sunt aici.