Psiho-lab Ana Maftei

14/05/2021

Odată am fugit de frică
Atunci frica mă controla.
Până când am învățat să păstrez frica ca pe un nou-născut.
Până când am învățat să renunț.
Am onorat-o dar fără să o iubesc.
Frica nu mă mai putea opri.
Am mers cu curaj spre furtună.
Îmi este încă frică
Dar frica nu mă mai domină.

Odată, mi-a fost rușine de cine eram.
Am invitat rușinea în inima mea.
Și am lăsat-o să mă ardă.
Ea mi-a spus:
„Încerc doar
Sa te protejez de vulnerabilitatea ta.*
Am mulțumit rușinii
Că a intrat în viața mea în toate felurile
Fără rușine, cu rușine , acum știu iubii.

Am avut odată o mare tristețe
Îngropat adânc în interiorul meu.
Am invitat-o ​​afară să se joace.
Am plâns cât toate oceanele.
Canalele mele de lacrimi au secat.
Și am găsit bucurie chiar acolo.
Chiar în centrul durerii mele.
M-a învățat însuși chinul să mă iubesc.

Am avut anxietate odată.
O minte care nu se oprea din critică.
Gânduri care nu voiau să stea în tacere.
Așa că am încetat să le fac să tacă.
Și am ieșit din minte
Iar în pământ.
În noroi
Unde am fost susținut puternic toată viața,
M-am simțit ca un copac
Iar acolo mi-am înfipt rădacinile
Și m-am vindecat.

Odată, mânia a ars în adâncurile mele.
Am chemat furia în lumina mea.
Am simțit puterea ei puternică.
Am lăsat inima să bată și sângele meu să fiarbă.
Ascultănd, în sfârșit.
Am strigat:
"Respectă cu înverșunare acum!"
"Spune adevărul cu pasiune!"
"Spune nu, când vrei să spui nu!"
„Mergi pe drum cu curaj!”
"Nimeni să nu vorbească în numele tău !"
Iar furia a devenit o prietenă cinstită.
Un ghid drept.
O ființă sălbatică frumoasă.

Odată, singurătatea era profundă.
Am încercat să mă distrag și să adorm.
Am alergat printre oameni, locuri și lucruri.
Chiar m-am prefăcut că sunt „fericit”.
Dar în curând nu am mai putut alerga.
Și am căzut în inima singurătății.
Și am murit și am renăscut
Într-o singurătate și liniște absolută.
Asta m-a conectat cu toate lucrurile.
Deci nu am fost singur niciodată, ci toată viața ,singur.
Inima mea a fost mereu una cu toate celelalte inimi.

Odată, am fugit de sentimentele mele dificile.
Acum, ei sunt consilierii mei, confidentii, prietenii,
și toată lumea are o casă în mine
și toate îmi aparțin și au demnitate.

Sunt sensibil, moale, fragil,
Brațele s-au înfășurat în jurul tuturor copiilor mei interiori.
În sensibilitatea mea, în puterea mea.
În fragilitatea mea, în prezența mea de neclintit.
Adânc în rănile mele.
În ceea ce se numește „întuneric”
Eu am găsit o lumină arzătoare
Asta mă ghidează acum în luptă.
Și am devenit războinic.

Iar când m-am întors înspre mine ...
Atunci am început să mă ascult.

Jeff Foster

10/05/2021

O mulțime de oameni își reprimă emoțiile zi de zi.
Există un motiv pentru care o mulțime de oameni se simt rău și acesta este că de foarte mult timp acei oameni nu își rostesc adevărul, nu spun ceea ce cred și nu exprimă ceea ce simt.
Eu am încetat să mai fac asta de ceva timp; eu am început să-mi rostesc adevărul și am descoperit că pe măsură ce exprimi ceea ce crezi și ceea ce simți, și iubirea de sine crește. Femeile au fost programate de societate să fie docile, să nu-i contrazică pe ceilalți, să facă ce li se cere. Bărbații au fost programați să nu-și arate latura sensibilă, să nu se arate vulnerabili și de aceea sunt atâția bărbați care aparent sunt niște duri, dar în interiorul lor sunt foarte tulburați. Practic, noi toți am fost programați să ne reprimăm emoțiile, să nu ne permitem să exprimăm ceea ce simțim. Un om care funcționează într-un mod sănătos este acela care își permite să se exprime, care își acordă libertatea de a exprima ceea ce simte. Că sunteți femei sau bărbați, încetați să vă mai ascundeți, încetați să vă mai reprimați emoțiile: spuneți ce simțiți! Arătați-le celorlalți ce simțiți. Despresia vine ca urmare a blocării/ suprimării emoțiilor. Și cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru tine este să începi să exprimi ceea ce simți. Nu te duce la culcare gândindu-te la ceea ce ai fi vrut să spui într-un anumit context în cursul zilei și n-ai spus; nu te duce la culcare regretând că nu ai spus acel lucru la momentul respectiv. Când ai ceva de spus, spune! Învață să-ți rostești adevărul chiar dacă la început vocea ta tremură. Învață să onorezi ceea ce simți, să fii tu însuți, să te exprimi la modul autentic. Învață să spui „Nu” atunci când simți că e „Nu”.
Ralph Smart

22/03/2021

“Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare… Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce nu o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi.
Iubim din nevoia să ne ştie cineva până la capăt, din dorinţa de a scăpa de propria intimitate, din teama că, fără nimeni, gândul s-ar ridica vertical spre cer, şi că s-ar prăbuşi fără ecou.
Echivocul iubirii pleacă din faptul că eşti fericit şi nefericit în acelaşi timp, chinul egalând voluptatea într-un vârtej unic. De aceea, nefericirea în dragoste creşte cu cât femeia te înţelege şi te iubeşte mai mult. O pasiune fără margini te face să regreţi că mările au fund, şi dorul de scufundare în nemărginit îl stingi în nesfârşitul azurului. Cerul măcar n‑are graniţe şi pare făcut pe măsura verticalei sinucideri.
Când investeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacţie a acestei iubiri nu poate aduce decât prăbuşirea întregii tale fiinţe.
Când tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit până la paroxism, până la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate direcţiile acestei trăiri este suficient să le fi dus la limită pe principalele. Şi când simţi că mori de singurătate, de disperare sau de iubire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vârtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan interior. Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi.
Femeile iubesc mai mult decât bărbaţii şi suferă mai mult decât ei.
Tot ce nu-i fericire este un minus de iubire.”
Emil Cioran

04/10/2020

“Moare căte puțin cine se transformă in sclavul obișnuinței, urmănd in fiecare zi aceleași traiectorii!Cine nu-și schimbă existența.Cine nu riscă să construiască ceva nou.
Cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.

Moare căte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare căte puțin cine evită pasiunea.Cine preferă negrul pe alb și punctele pe "i" in locul unui
vărtej de emoții, acele emoții care invață ochii să strălucească,oftatul să surădă și care eliberează sentimentele inimii.

Moare căte puțin cine nu pleacă atunci cănd este nefericit in lucrul său.Cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și indeplini un vis.Cine nu-și permite măcar o dată in viață să nu asculte sfaturile
"responsabile".

Moare căte puțin cine nu călătorește.Cine nu citește.Cine nu ascultă muzică.Cine nu caută harul din el insuși.
Moare căte puțin cine-și distruge dragostea.Cine nu se lasa ajutat.

Moare căte puțin cine-și petrece zilele plăngandu-și de milă și
detestănd ploaia care nu mai incetează.
Moare căte puțin cine
abandonează un proiect inainte de a-l fi inceput.Cine nu intreabă
de frică să nu se faca de răs și cine nu răspunde chiar dacă
cunoaște intrebarea.
Evităm moartea căte putin, amintindu-ne întotdeauna că"a fi viu" cere un efort mult mai mare decăt simplul fapt de a respira. Doar răbdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendidă. Totul depinde de cm o trăim... Dacă va fi să te infierbănți, infierbăntă-te la soare Dacă va fi să inșeli, înșeala-ți stomacul. Dacă va fi să plăngi, plănge de bucurie. Dacă va fi să minți, minte in privința vărstei tale. Dacă va fi să furi, fură o sărutare. Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica. Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire. Dacă va fi să dorești sș fii fericit,dorește-ți in fiecare zi...”
Pablo Neruda

10/09/2020

♥️📿♦️"Nu sunt o femeie fericită. Dar nici nefericită nu sunt. Sunt între cele doua stări. Sunt liniștită, sunt pace.

Fericită am fost. Cunosc starea în toate formele ei. În profunzime pot sa zic. Problema ei este că e nestatornică, e o stare de moment. Sau de momente. Nu de zile, luni, sau ani. Nu e continuă. Dacă ar fi să compar fericirea cu ceva, aș spune că seamănă perfect cu un foc de artificii. îți umple brusc sufletul și trupul, și la fel ca și artificiile se destramă încetișor, lăsând în urma ei bucuria că ai văzut-o, că ai trăit-o. Între momentele astea se așează liniștea. O liniște plăcuta, vecină cu bucuria.

Nefericirea? Cum să nu! Am trăit-o și pe asta. Toate o trăim, inevitabil. Ce doare, afurisita! Nu te lasă să dormi, să mănânci, să te bucuri. Te lasă în schimb să plângi muuuult și bine! Îți golește sufletul de toate frumusețile lumii și ți-l umple cu lacrimi, durere, amar și ceață. Nu știi încotro s-o iei.

Cauți atunci (dacă ești puternică) un alt drum. Dacă ești mai “slabă de fire”, ceața te încurcă și rămâi pe cel pe care ești. Și atunci trebuie să te gândești că nu poți căuta alt drum, când ești deja pe unul. Așa că renunță și caută-l pe celălalt. Numai așa reușești să scapi de nefericire. Altfel devine o boală care îți mănâncă sufletul, zilele sau viața."
Liana Vătămanu

02/06/2020

21/05/2020

Analiză semnată de Mircea Miclea, profesor la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației de la Universitatea Babeș-Bolyai, cercetător, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească, fost ministru al Educației. Analiza…

27/03/2020

„Vindecarea”: Kathleen O’Meara (1839 – 1888)

Și oamenii au rămas acasă
și au citit cărți și au ascultat,
Si s-au odihnit și au făcut exerciții
și au făcut artă și s-au jucat
și au învățat noi moduri de a fi
și s-au oprit
și au ascultat mai atent
cineva medita
cineva se ruga
cineva dansa
cineva și-a întâlnit umbra
iar oamenii au început să gândească altfel
Si oamenii s-au vindecat.

Și în lipsa oamenilor care trăiau
în mod stupid,periculos,
fără sens și fără inimă,
Pământul începu să se vindece
iar când pericolul se sfarsi,
iar oamenii se regăsiră,
se întristara pentru morți
și au facut noi alegeri
și au visat la noi orizonturi
și au creat noi moduri de a trăi
și au vindecat complet pământul
la fel cm ei fusesera vindecați.