Psihoterapeut Carmen Ditiu

09/09/2025

Alătură-te unei comunități care caută răspunsuri mai profunde. Abonează-te pentru a primi textele integral direct in inboxul tău.

Orice drum ȋncepe cu un prim pas! UNDA – este un nou început.

08/09/2025

https://carmenditiu.substack.com/p/mintea-campul-de-lupta-invizibil
Paradoxal, dar cele mai mari obstacole nu vin ȋnspre noi din exterior. Ele se nasc în interior – din judecăți pripite, convingeri limitative, așteptări nerealiste.
Dacă simți că rezonezi cu aceste gânduri și vrei să le primești direct în inbox, te invit să te abonezi pe Substack. Acolo vei găsi articolele complete, fragmente de jurnal de cabinet și exerciții care să te ajute să aduci mai multă claritate în viața ta.

„The mind is the only true battlefield; conquer it, and the world will follow.”

16/08/2025

„Aici și acum” – expresia care mă fascinează prin simplitatea ei.
Nu ne cere să facem nimic decȃt să ne oprim şi să observăm: o secundă de liniște, o rază de lumină, un detaliu minuscul care devine, pentru o clipă, întreaga noastră viață. Singura realitate la care avem acces. Restul e, fie trecut inchis deja ȋn amintire, fie viitor, ȋncă nedesfăşurat. ACUM, rămȃne singurul lucru care poate fi trăit cu adevărat. Și exact asta îl face atât de fragil și, în același timp, atât de prețios.
Simt cm fiecare secundă se destramă chiar în timp ce o trăiesc. Lumina care cade acum pe birou nu va mai fi niciodată la fel. Zgomotul îndepărtat al străzii, felul în care îmi bate inima, cafeaua care se răcește încet — toate acestea sunt irepetabile. Știu că în câteva clipe vor dispărea, şi tocmai de aceea aleg să le las să mă atingă.
Nu este nevoie să trăim prezentul ca pe o performanță. Este suficient să-l recunoaștem. Să observăm clipa și să o acceptăm, chiar dacă e imperfectă, banală sau trecătoare.
Și da, este cumva melancolic să știu că fiecare moment dispare în timp ce îl ating. Dar e și o formă de libertate: nu trebuie să-l păstrez, nu trebuie să-l repet, nu trebuie să-l fac mai mult decât este. Doar să-i dau voie să treacă prin mine.

01/08/2025

UNDA – frgamente din cabinetul unui psihoterapeut, 1 august.
„Poate că nu suntem compatibili…”

Avea un aer resemnat cȃnd a spus-o, ca și cm asta ar fi fost explicația finală, care punea capăt tuturor încercărilor, conflictelor, speranțelor. Am simţit un fel de uşurare din partea lui, parcă ar fi vorbit despre o formulă pe care, dacă nu o ai de la început, nimic nu are cm să funcționeze şi trebuie să te ȋmpaci cu asta.

Ȋntrebarea nu este „suntem oare compatibili?”, ci „putem deveni?”.

Auzim des în cabinet, uneori și în afara lui, expresia „ne potrivim” sau „nu ne potrivim” – spusă cu certitudine, ca şi cȃnd ar exista undeva o hartă exactă a sufletelor compatibile, iar dacă nu simțim o armonie permanentă, înseamnă că n-am găsit pe cine trebuie.
Dar compatibilitatea reală nu reprezintă o imagine statică. Nu este o aliniere magică a valorilor noastre, a pasiunilor sau gesturilor care pentru noi sunt ceva firesc. Este mai degrabă un edificiu pe care ȋl construim ȋncet – din diferențe, din ajustări reciproce, din capacitatea noastră comună de a rămâne curioși unul față de celălalt.
În faza de început a unei relații, compatibilitatea este adesea confundată cu atracția. Ne simțim conectați pentru că împărtășim interese, pentru că râdem la aceleași glume, pentru că ne plac aceleași filme. Și e firesc – creierul nostru caută asemănări ca semn de siguranță. Însă, pe termen lung, relațiile nu rezistă doar bazate pe „lucruri în comun”.
Studiile din psihologia relațiilor (Gottman, Finkel, Eastwick, și alții) arată că cele mai stabile și satisfăcătoare cupluri nu sunt neapărat cele mai asemănătoare, ci cele care ȋşi pot gestiona diferențele cu maturitate emoțională. Compatibilitatea reală include:

*modul în care reacționăm la stres și ne reglăm emoțional,
*capacitatea de a repara conflictele,
*deschiderea către feedback,
*flexibilitatea în negocierea diferențelor,
*și mai ales, angajamentul de a crește împreună.

Un mit foarte răspândit este: „dacă e să fie, va fi ușor”.
Nu este chiar aşa pentru că de multe ori intimitatea autentică nu este confortabilă. Ea cere efort, introspecție, confruntare cu propriile umbre. Compatibilitatea nu este lipsa de tensiuni, ci abilitatea de a le traversa fără să ne pierdem unul pe celălalt pe drum.
În cabinet, cuplurile ajung adesea la terapie spunând:
„Ne certăm prea mult. Poate nu ne potrivim.” Dar după câteva ședințe, devine clar că nu lipsa potrivirii este problema, ci lipsa unor instrumente de comunicare, fricile personale neadresate, stilurile de atașament care intră în conflict.
Compatibilitatea nu vine ca o garanție că relaţia va funcţiona, ea este un proces viu, ȋn continuă mişcare şi supusă schimbării.
E o formă de dans interior – nu între două identități perfecte, ci între două ființe imperfecte, dispuse să se privească una pe cealaltă cu blândețe, bunătate și curaj.

Poate că întrebarea nu este „suntem compatibili?”, ci „putem deveni?”

Putem învăța să ne înțelegem, să ne adaptăm, să ne alegem din nou – în ciuda diferențelor, poate chiar datorită lor?
Pentru că, în cele din urmă, nu doar compatibilitatea este cea care ne menţine împreună. Ci ceea ce construim amȃndoi, zi după zi, din felul în care alegem să ne tratăm atunci când nu ne mai este atât de ușor să ne iubim.

30/07/2025

UNDA – 30 iulie – fragmente din cabinetul unui psihoterapeut.

Azi a fost despre miturile iubirii.🥰

„Cred că dacă m-ar fi iubit cu adevărat, n-ar fi trebuit să ajungem aici…”, ȋncepe clienta mea sesiunea de azi.
Vocea ȋi este calmă, dar încărcată de acel amestec subtil de dezamăgire și speranță rănită.
S-a așezat pe marginea canapelei, cu mâinile împreunate, ca și cm ar fi ținut în palme un lucru fragil, pe care nu mai știa dacă să-l repare sau să-l lase să se frângă de tot.
Continuăm discuţia despre relația ei de cinci ani. Despre cm totul a fost „perfect” la început. Despre cum, în ultima vreme, conflictele au devenit mai dese, distanța dintre ei mai greu de ignorat. Și despre acel gând, repetitiv și dureros:
„Poate că ce trăim noi nu este iubire adevărată.”

În cabinet, miturile despre iubire apar des. Uneori rostite clar, alteori doar insinuate, dar ele sunt mereu prezente, atȃt ȋn terapia individuală cȃt şi ȋn cea de cuplu. Ne infiltrăm în relații cu povești învățate de timpuriu – din basme, din filme, din absențele relaționale ale părinților noștri – și le ducem cu noi ca pe niște adevăruri absolute.
Printre cele mai frecvente mituri pe care le întâlnesc se regăsesc:
🔹 „Dacă ne iubim cu adevărat, nu ar trebui să ne certăm.”
🔹 „Iubirea autentică ar trebui să fie ușoară, naturală, fără efort.”
🔹 „Dacă nu mai simt fluturi, înseamnă că relația s-a terminat.”
🔹 „Partenerul ar trebui să mă înțeleagă fără să fie nevoie să-i explic.”
🔹 „Dacă suntem meniți unul pentru celălalt, nu ar trebui să ne schimbăm.”

Aceste idei ne pot da o direcție la început, dar în timp devin capcane. Pentru că, în realitate, iubirea matură nu se naște din potriviri magice, ci din alegeri conștiente. Din disponibilitatea de a construi, de a negocia diferențele, de a învăța să iubim nu doar ceea ce ne atrage, ci și ceea ce ne provoacă.
Când idealizăm iubirea, ne împiedicăm să vedem oamenii din fața noastră așa cm sunt. Și mai ales, nu mai știm cm să fim noi înșine autentici. Ajungem să ne simțim vinovați pentru imperfecțiuni firești sau să ne retragem pentru că realitatea nu seamănă cu povestea pe care ne-am spus-o.
În ședința noastră, nu i-am spus dacă iubirea lor era sau nu „adevărată”. Cum aş fi putut? Cine face evaluarea asta, chiar şi ȋn propria lui viaţă? Şi, dacă o face, cm poate ştii că răspunsul este cel corect?
Ȋn schimb am întrebat-o:
„Ce rămâne oare, atunci când aștepți mai puțin ca iubirea să te salveze… și mai mult ca ea să te oglindească?”Cum ai fi tu atunci?
A tăcut mult. Și din acea tăcere a început să curgă o altă poveste – una mai puțin romantică, dar poate mai adevărată.

Pentru că, uneori, cea mai profundă formă de iubire nu e aceea care ne face să plutim, ci aceea care ne cheamă să stăm. Să rămânem prezenți chiar și când e greu. Să privim dincolo de fantezie, în ochii celuilalt, și să spunem:
„Te văd. Cu tot ce ești. Și aleg să rămân aici.”❤️

24/07/2025

UNDA – fragmente din cabinetul unui psihoterapeut – 24 iulie

Despre branding, identitate și sensul profund al relației terapeutice

Zilele trecute deschid un articol ȋntȃmplător, iar cuvintele lui mă urmăresc şi rămȃn cu mine, subtil şi discret, aşa cm o fac uneori şi tăcerile din cabinet. "The Therapist as the “Good-Enough Commodity”: From Holding to Selling", semnat de Darragh Sheehan.

Autorul vorbește despre cultura de azi, ȋn care orice formă de ajutor tinde să devină un produs vandabil, iar profesia de psihoterapeut de exemplu, este ȋmpinsă subtil spre marketing personal. Ȋn acest context, autorul ȋşi pune ȋntrebarea dacă nu cumva chiar terapeutul ȋn sine riscă să devină la rȃndul lui un produs, o versiune marketizată, o marfă potrivită, consumabilă, branduită estetic pentru a fi cumpărată?
Nu se transformă oare, dintr-un partener de călătorie prin haosul interior, ȋntr-o „prezență potrivită”, comodă, brenduită, recognoscibilă. Cineva care inspiră încredere pentru că afișează valorile corecte, culorile potrivite, un zâmbet cald și bine calibrat? Ȋn dorinţa de a rezona rapid cu clienţii şi de a creea spaţii aparent sigure şi incluzive, unii terapeuţi pot alege să transforme relația terapeutică într-un spațiu „comfort-friendly” care evită distanțarea și confruntarea necesară procesului terapeutic.

Și atunci, se ȋntreabă autorul, care este miza socio-politică a terapiei?
Dacă devenim doar oglinzi familiare şi renunțăm la capacitatea de a dialoga ȋn contradictoriu, de a provoca şi susține conflictul productiv cu clientul, nu ne pierdem esenţa şi devenim nişte influenceri care ȋşi fac selfiuri, folosesc imagini estetice inspirate din wellness şi ȋşi transformă propriul spațiu terapeutic într-un spațiu comercial și hedonist?
Ȋntrebări cu greutate care m-au pus pe gȃnduri dar m-au şi ajutat să-mi ȋnţeleg mai bine toate stările emoţionale care mă copleşesc de ceva vreme şi care mă fac să mă simt tot mai pierdută ȋntr-o lume cu care mă identific tot mai greu.

Unde se termină imaginea de sine proiectată şi cosmetizată şi unde începe prezența autentică?

Sheehan scrie despre trecerea de la terapeutul conținător, imperfect dar real – acel „obiect suficient de bun” din gândirea lui Winnicott – la terapeutul comod şi confortabil: curator al propriei estetici, aliniat cu tendințele. O imagine de sine atent construită, cu un brand personal, cu mesaje adaptate cererii de piață, dar poate tot mai departe de tensiunea reală a unei relații terapeutice vii. Terapia se alătură astfel logicii consumului: trebuie să fie „safe”, „confortabilă”, „vizibilă pe Instagram” – iar terapeutul, o figură publică, cu poziționare clară și o estetică recognoscibilă. Dar, între selfie-uri, citate pastelate și promisiuni de spații sigure, ceva important este pierdut şi uitat: capacitatea de a lucra cu tensiunea, cu alteritatea, cu disconfortul. Exact esenţa psihoterapiei. Pentru că despre asta este psihoterapia, nu despre wellness şi spa mental.

Și atunci ȋnţeleg tot mai bine de ce unii clienţi vin cu aşteptări total irealiste ȋn cabinet. Pentru că, atunci cȃnd vorbim şi promovăm doar spaţiile sigure, alterăm ȋncet dar sigur procesul terapeutic şi ȋl transformăm ȋntr-un produs predictibil şi confortabil, proiectăm o imagine deformată şi idealizată a procesului terapeutic. Iar oameni caută soluţii rapide, „ready-made” şi terapeuţi care „par ca ei”.
Însă lumea internă a clientului e de cele mai multe ori un teren tensionat: inconștient, ambivalent, plin de neconcordanțe. O abordare profesionistă autentică nu se poate rezuma doar la confort și recunoaștere, ci trebuie să includă și explorarea disonantă, confruntarea empatică și crearea unui cadru sigur pentru ca nesiguranța să poată fi expusă şi explorată.

Terapia nu este despre imagine. Nici a terapeutului şi nici a clientului. E despre ceea ce rămâne când imaginea cade. Despre ce se întâmplă între două respirații, între o întrebare care doare și un răspuns care întârzie.
Terapia nu este nici un produs pe care ȋl branduim şi ȋl vindem. Ea nu are garanții, nu promite rezultate lineare și nu poate fi ambalată în citate motivaționale.
Este, în cel mai profund sens, o întâlnire. Cu celălalt, cu sinele, cu tensiunea dintre familiar și necunoscut.

16/07/2025

🐍UNDA – Despre trădare și proprii noştri demoni.

Fragmente din cabinetul unui psihoterapeut – 16 iulie.

Trădarea nu face zgomot. Vine tăcut, în momentele în care ne așteptăm cel mai puțin.
În cabinet, trădarea ni se prezintă adesea mascată de furie, retragere sau neîncredere generalizată. Ca terapeuţi ştim că în spatele acestor reacții vizibile, stă de multe ori o rană binecunoscută: ruptura unei legături în care ne-am simțit, măcar pentru o vreme, văzuţi şi în siguranță.
Trădarea este una dintre acele experiențe care lasă ȋn noi urme adânci, invizibile, dar persistente. Nu doare mereu doar prin ceea ce s-a întâmplat concret, ci mai ales prin ceea ce se destramă în interiorul nostru odată cu ea: încrederea. Sentimentul că lumea este, într-o anumită măsură, sigură. Convingerea că ne putem baza pe celălalt. Iluzia că ceea ce este important pentru noi este protejat și respectat.

Azi nu am vorbit ȋn şedinţă despre trădarea ȋn cuplu, ci despre trădarea unei prietenii.
Pentru unii ea poate să nu aibă acelaşi dramatism, dar şochează şi lasă un gol ȋn cel care o trăieşte la fel de mare, nu doar prin fapta în sine, ci prin incongruența dintre imaginea pe care o are despre celălalt și comportamentul său real. Prietenia presupune o formă de loialitate tăcută, nespusă dar indirect aşteptată. Este preţioasă pentru noi prin spaţiul pe care ȋl creează, în care ne permitem să fim mai puțin perfecți, mai sinceri, mai deschiși. Iar când cineva profită de această deschidere, acest lucru ne răneşte profund.

„Simt că am greşit iar şi nu mai pot avea încredere în nimeni. Mă uit la oamenii din jur și mă întreb: oare și ei ar face la fel?” se ȋntreabă clientul meu.

Trădarea unei prietenii seamănă cu o mică dezrădăcinare de noi ȋnşine. Devii mai atent, mai rezervat, un pic mai singur. Acolo unde ai oferit încredere, ai fost înșelat. Simţi cm răni vechi sunt reactivate– de abandon, de respingere, de neimportanță. Rușinea profundă de a fi fost „prea deschis”, „prea naiv”, „prea disponibil” işi croieşte drum iarăşi la suprafaţă. Și cu toate acestea, durerea nu e despre greșeală. Nu ne doare greşeala noastră. Ne doare încrederea pe care am oferit-o. Dorinţa noastră firească şi umană ca ceva – o relație, o colaborare, un parteneriat – să fie solid şi loial.

I-am spus că a avea încredere nu este o slăbiciune. Este un act de curaj. Că un om care trădează o prietenie nu anulează valoarea prieteniei în sine. Și că, uneori, oamenii ne dezamăgesc, chiar dacă noi am fost dispuși să vedem ce era mai bun în ei.

Trădarea ne schimbă de fiecare dată cȃnd o trăim. Asta este o certitudine. Și totuşi, uneori ne poate face să devenim cumva mai conștienți de nevoile noastre. Mai selectivi în alegeri.

Ne provoacă să ne ȋntrebăm:
„Ce anume nu vreau să se mai repete ȋn viaţa mea?” 🫶

01/07/2025

UNDA - Fragmente din cabinetul unui psihoterapeut.

1 iulie - Ziua în care am vorbit despre moarte.

Zilele trecute, unul dintre clienţi a venit ca de obicei, apăsat de o frică pe care o cunoaștea foarte bine: frica de boală. A citit simptome, a făcut investigații, a verificat. Apoi a verificat din nou.
Și totuși, anxietatea era tot acolo. Nu voia să cedeze. Se tot întorcea. Cu forme noi, cu scenarii mai detaliate, cu alte întrebări fără răspuns.

„Ce anume te sperie cu adevărat? l-am întrebat. Ce crezi că se ascunde dincolo de frica de boală?”

A stat mult pe gânduri. Pentru că unele frici vin spre noi îmbrăcate în haine familiare si nu ne arată adevarata lor natură.
„Mi-e teamă să nu fiu bolnav.”
„Am o senzație în piept care parcă nu mai trece.”
„Mi-e teamă de ce ar putea însemna asta.”
Dar în spatele acestor fraze, de multe ori, stă o altă teamă, mai adâncă pe care nu ne-o spunem cu voce tare. Anxietatea de boală nu este, în esență, despre corp. Este despre control. Despre nevoia de siguranță. Despre neputință. Și, adesea despre moarte – cuvântul greu pe care mintea noastră adesea îl ocolește.

„Poate că, de fapt mi-e frică să nu mor.”

A urmat liniştea. Și am stat amȃndoi ȋn tăcerea asta atȃt cȃt a simţit el că are nevoie. Am creat spaţiul ȋn care frica reală a putut fi rostită. Atunci cȃnd a pus-o ȋn cuvinte, parcă s-a mai domolit. Pentru că nu a mai fugit de ea şi nu s-a mai ascuns.
Dar ce se întâmplă când începem să stăm, fie și pentru câteva secunde, cu frica de moarte? Ce se schimbă când o privim nu ca pe un dușman, ci ca pe o realitate a condiției umane?
Frica de moarte nu vine întotdeauna ca o întrebare existențială şi nu ni se arată direct.
De cele mai multe ori vine ca o neliniște, ca o îngrijorare care ne ȋnvăluie treptat, ca o nevoie de control. Vine mascată în mici detalii, în programări medicale repetate, în gânduri care nu se mai opresc. Se ascunde în simptome, în controlul excesiv, în îngrijorarea zilnică pentru fiecare semn al corpului. Se strecoară în întrebări obsesive și în încercarea disperată de a anticipa orice pericol.

Dar, acolo ȋn profunzime, dincolo de teama care ne sufocă e doar dorința de a rămâne aici. De a nu dispărea. De a fi în siguranță. Și dorinţa asta este legitimă. Ea face parte din umanitatea noastră comună. O ȋmpărtăşim toţi, aşa cm impărtăşim bucuria, tristeţea sau orice altă formă de emoţie care defineşte fiinţele umane.

Și uneori, simpla ȋnţelegere a acestor lucruri ne aduce o altă formă de linişte. Pentru că psihoterapia nu e întotdeauna despre marile revelații. Uneori e despre pauze lungi si priviri coborâte în podea, ori despre acel „nu știu” şoptit, care apasă mai greu decât orice alt răspuns.

24/06/2025

24 iunie - Fragmente din jurnalul unui terapeut

Cred că orice terapeut dezvoltă, în timp, o relație aparte cu cabinetul său. Pentru mine este mai mult decȃt un spațiu fizic, este un loc în care, dincolo de roluri și aparențe, oamenii își dau voie să revină la esență. Aici uneori cuvintele sunt rostite cu grijă şi se aşază cu greutate, privirile caută parcă un ȋnţeles iar emoțiile își urmează propriul ritm prin meandrele proceselor interioare.
În fiecare zi, în acest spațiu protejat, se conturează povești care merită ascultate. Povești despre schimbare, despre relații, despre efortul tăcut de a înțelege și de a fi în contact autentic cu sine și cu ceilalți.

Astăzi, una dintre povești a fost despre o mamă și fiul ei care a devenit parcă pe nesimţite, adult.

Suntem amȃndouă de acord că este o etapă de tranziție firească, totuși greu de dus emoțional pentru ea acum. Aveam ȋn faţa mea o mamă care, deși recunoştea cu mândrie maturizarea lui, simţea ȋn acelaşi timp că a pierdut ceva din apropierea și naturalețea care au definit, ani de zile, relația lor.
Ȋnţelegem apoi ȋmpreună, că nu este o pierdere vizibilă, ci una subtilă, de rol. Nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva rău, ci pentru că el nu mai are aceeași nevoie de ea.
Și, după un timp apar în cascadă întrebările ei:

Cum continui să fii părinte când copilul tău nu mai depinde atȃt de mult de tine?
Cum te aşezi de aici ȋnainte, ȋntr-o relaţie care nu ȋţi mai cere să ghidezi, să protejezi, să intervii?
Cum ȋmpaci nevoia lui de independenţă cu nevoia ta de mamă care vrea să-şi strȃngă puiul ȋn braţe lȃngă ea?

Eu, din fotoliul meu, realizez că ȋnţeleg foarte bine dilema asta, pe care o văd şi o integrez din ambele roluri: cel de terapeut şi cel de părinte. Și ȋncep să simt experienţa clientei mele ȋn toată greutatea ei pentru că am trăit-o la randul meu.
E ușor să vorbim, din poziția de terapeut, despre etapele dezvoltării și despre autonomia tânărului adult. E mai greu să trăim, ca părinți, tăcerea care se așază uneori în locul conversațiilor de altădată. Să învățăm să nu mai întrebăm zilnic. Să nu mai intervenim. Să oferim spațiu fără să pară abandon.
Pentru mine, a fost nevoie de timp să înțeleg că nu ne pierdem copiii atunci când ei devin adulți. I-am ȋmpărtăşit şi clientei gȃndurile mele şi am simţit-o cm se relaxează văzȃnd că nu este singură ȋn experienţa asta. Apoi discuţia a curs lin şi am vorbit despre cm riscăm să ȋi ȋndepărtăm uneori doar dacă ne cramponăm de vechiul rol, dacă nu învățăm să fim acolo altfel. Mai puțin vizibili, dar nu mai puțin implicați. Mai reținuți, dar nu mai puțin iubitori.
Atunci cȃnd eşti părinte pentru un copil care a devenit adult, trebuie să ȋnveţi să iubeşti cumva diferit, din fundal. Să-ţi ţii propria grijă pentru tine, ȋn tăcere. Să ai încredere în legătura construită, chiar dacă nu mai e zilnic confirmată. Și să fii pregătit pentru reveniri – pentru acele momente rare și prețioase în care copilul tău, acum adult, alege să te caute din nou. Nu pentru că are nevoie. Ci pentru că vrea.❤️

20/06/2025

☀️Din jurnalul unei zile de cabinet:

Astăzi a fost despre emoții și despre curajul de a simți!🍃

Ȋn breasla noastră, ora de terapie este denumită de multe ori „ora de aur”. Este un mod simbolic şi poetic dacă vreţi de a descrie un moment aparte, suspendat parcă ȋn timp şi spaţiu, în care două ființe umane se așază față în față şi între ele începe uşor să se țeasă, nevăzut, un fir de încredere. Un fir care, la ȋnceput abia se simte, dar care devine uneori, o punte solidă ce leagă tăceri, frici, bucurii sau dureri vechi.
Într-una dintre ședințele de azi, clienta mea – o femeie dealtfel inteligentă, sensibilă și aparent bine ancorată în viața ei – a rostit, cu o sinceritate aproape dureroasă:

„Nu știu ce simt. Sau mai bine spus, nu cred că vreau să știu.”

Și acolo, în acea frază, s-a cuibărit întreaga noastră oră: în ezitarea de a simți, în frica de a privi înăuntru, în curajul de a recunoaște că ai învățat, cândva, să supraviețuiești ignorând ceea ce doare.
În spațiul acela gol, am simțit că se afla tot ce nu fusese trăit: tristețea, furia, neputința, frica – toate emoțiile care fuseseră cândva îngropate cu grijă sub masca unei vieți bine organizate.
I-am spus atunci, cu blândețe, că emoțiile sunt răspunsuri interne firești la ceea ce trăim în lume – ele ne semnalează ce contează pentru noi, ce ne amenință sau ce ne împlinește. Ele nu sunt slăbiciuni, ci busole interioare care ne ghidează comportamentele și ne protejează valorile.
Am vorbit împreună despre cât de des împărțim emoțiile în „pozitive” și „negative”, și despre cm această clasificare ne poate păcăli. Adevărul este că toate emoțiile au un rol funcțional. Bucuria ne apropie de ceilalți, tristețea ne încurajează să ne retragem și să ne îngrijim, furia ne semnalează o nedreptate, iar frica ne ajută să ne protejăm. Fiecare dintre ele poartă un mesaj și o nevoie neîmplinită.

A început să plângă. Fără dramă, fără rușine – ca și cm în sfârșit își dădea voie să simtă ce evitase mult timp. Am știut atunci că era un moment esențial în procesul ei.

I-am explicat mai departe că evitarea emoțiilor negative poate părea o strategie de protecție, dar pe termen lung duce la înstrăinare față de sine și la scăderea capacității noastre de autoreglare. A învăța să stăm cu aceste emoții – să le recunoaștem, să le numim și să le ascultăm – este un act de maturitate emoțională și de grijă față de propria viață interioară.
Am încheiat ședința cu o frază pe care am rostit-o încet, dar cu toată convingerea mea: "Nu există emoții rele. Există doar emoții neînțelese sau ignorate."
Toate fac parte din paleta completă a ființei umane și fiecare contribuie la echilibrul nostru psihologic. Când învățăm să primim și partea umbrită a trăirilor noastre, ne recâștigăm libertatea de a simți și, implicit, de a trăi cu autenticitate.

A plecat mai liniștită. Nu pentru că rezolvase totul, ci pentru că începuse să vadă. Iar în terapie, asta e uneori începutul cel mai important.🍀

19/06/2025

🤔Azi m-am gȃndit că terapia seamănă cu o undă.
Pentru că este ca o vibrație tăcută care pornește dintr-un punct anume și se duce – încet, constant – spre toate colțurile ființei.

Și pentru că aceste unde nu se opresc la granițele cabinetului, ci continuă să vibreze în mine, m-am gândit să le împărtășesc mai departe. Să le aștern în cuvinte simple, ca pe niște urme tăcute ale întâlnirilor profunde pe care le trăiesc eu ca terapeut, alături de cei care își dau voie să simtă, să caute, să se transforme.

Poate că unda unei ore de terapie ajunge, într-o zi, până la tine. Și poate, acolo unde ai nevoie, o să atingă și în tine un punct viu.

De aceea încep azi aici un fel de jurnal de cabinet. Ca o formă de ecou. Ca o formă de prezență. Nu voi vorbi despre oameni, ci despre ceea ce trăim cu toții: emoții, frici, blocaje, căutări.
Voi scrie aici despre gȃnduri, întrebări sau teme recurente pe care le întâlnesc în munca mea de zi cu zi. Pentru că mă surprind descoperind mereu acelaşi lucru: suntem mult mai asemănători decât ne imaginăm.
Mi-am propus, cu ajutorul acestor mici fragmente de viață autentică de cabinet, să aduc mai aproape ideea de terapie — nu ca pe un lux sau un ultim refugiu, ci ca pe un act de grijă faţă de sine, luciditate și curaj.

Sper să vă regăsiți uneori în cuvintele mele. Sau măcar să vă simțiți un pic mai puțin singuri cu ce trăiți. 🫶

03/06/2025

Uneori nu lipsa răspunsurilor ne tulbură, ci absența unui drum clar.
Senzația vagă pe care o ai că te ȋndrepţi spre ceva, dar nu știi exact spre ce anume. Că simți, dar nu poți numi ce simţi. Că trăiești, dar parcă eşti în așteptarea unui „ceva” care să dea sens, să aducă lumină, să pună din nou lucrurile în ordine.

Tot mai des, în ultimul timp, aud oameni spunând:

„Nu mai știu ce să cred…”
„Totul pare instabil…”
„Parcă nu mai simt siguranță nicăieri…”

Și, dincolo de cuvinte, simt freamătul adânc al unei lumi care și-a pierdut cumva vechile repere.
Poate ai avut și tu momente în care te-ai întrebat dacă nu cumva ești singur(ă) în toată neînțelegerea asta.
Dacă nu cumva ceilalți știu mai bine ce au de făcut, în timp ce tu oscilezi între „da” și „nu”, între „acum” și „mai târziu”.

Dar adevărul e că trăim cu toții într-o lume care nu mai oferă demult nici certitudini, oricȃt de mici ar fi ele şi nici predictibilitate. Ȋn locul lor parcă se instalează ȋncet un freamăt difuz.
O neliniște tăcută. Și de aici ia nastere o nevoie profundă de ancorare. Ȋn prezent, ȋn real orice ar ȋnsemna asta.

Am simțit această stare la mulţi oameni cu care lucrez ȋn cabinet. Și am simțit-o și în mine de multe ori ȋn ultimul timp.
Nu este slăbiciune. Este o etapă. Un spațiu între vechi și nou. Între cine am fost și cine ne dorim să devenim.

Și poate că adevărata întrebare nu este „Cum să recapăt controlul?”, ci „Cum pot învăța să rămân întreg(ă), chiar și atunci când nu știu ce urmează?”

Cum să fac loc incertitudinii fără ca ea să-mi devină dușman?
Cum să privesc în față necunoscutul și, în loc să fug, să ȋl accept, cu graţie şi ȋncredere atȃt ȋn mine cȃt şi ȋn univers.

📖 De aceea, pregătesc ceva. Un material pe care îl scriu cu grijă, cu prezenţă și blândețe, pentru mine şi pentru voi. Născut din conversaţii cu oameni ca și tine, care caută ceva mai mult decât un „va fi bine” spus pe fugă.
📜O hartă pentru cei care nu mai vor doar să „reziste” lumii de azi, ci să înțeleagă şi să ȋnveţe cm să-și creeze propriul punct de sprijin în mijlocul ei.

Dacă rezonezi cu aceste gânduri, rămâi aproape.
În curând, voi avea ceva pentru tine.🎁