13/01/2025
Trauma vicariantă,
sau trauma indirectă e o specie psihologică destul de ignorată, neglijată sau subestimată.
Haideti sa vedem ce-ar fi, aceasta traumă vicariantă. Mentionez ca termenul „vicariant” m-a atins mereu intr-un sens destul de complex spre aiurea. Nu pot scoate „vicarul” din „vicariant”, lucru care imi dă sentimentul ca e ceva alambicat acolo in concept ce mie mi-e insuficient inteles. Vicarul e o pozitie de substitut, o inlocuire temporara cu referire la ranguri de superioritate si din asta ar decurge ca eu, in calitate de martor sunt intr-o pozitie inadecvata față de cel in suferinta, desi ar trebui sa ma aflu in alta pozitie. In fine, destul de complicat cu delegarea pozitiei, cu substituirea de locuri si mai ales cu responsabilitatea, asumarea si integrarea rezultatelor.
Trauma vicarianta este trauma pe care o absorbim de la cei in suferință. Este ceea ce preluăm si ce acumulăm, cm reacționăm la suferința altuia de langa noi.
Evident ca nu e ceva mecanic, deci nu poate fi masurata, cantarita direct, ci in raport cu rezilienta si copingurile persoanei manifestate adaptativ in timpul expunerii sau al interactiunii.
Concret, trauma indirecta se refera la, a fi parte expusa intr-o relatie in care celalalt sufera si tu esti conectat la suferinta lui, expus la suferinta lui, iar empatia in acest caz favorizeaza absorbirea suferintei celuilalt.
Incerc sa pun cateva exemple aici, fara sa am pretentia ca acopar tot subiectul sau ca nu mi-a scapat ceva:
-copilul ai carui parinti se cearta mocnit sau pe față
-copilul martor al unui parinte bolnav, cu dosar penal, dependent de alcool sau de alte chestii (pariuri, droguri, p***o). Valabil si pentru bunici, frati, veri, etc
-adulti, copii ai parintilor bolnavi grav, „cazuti la pat”, aflati in depresie
-adolescent/adult avand sora, frate, parinti, colegi, prieteni intr-o situatie de risc de suicid sau depresie grava, si cu care nu se poate vorbi despre risc.
-medici, psihologi, asistenti sociali, preoti, judecatori practicanti, adica in contact cu oameni care sufera, se pot incarca cu suferinta celorlalti la care au fost expusi, sau asupra careia au intervenit sa o inteleaga si sa o trateze, sa ii gaseasca solutii sau sa o incadreze in cadre legale. Mentionez ca insiruirea de functii de la inceputul paragrafului nu este un clasament ci este o enumerare asa cm mi-a venit, nu e ca si cand medicul e cel mai afectat si judecatorul cel mai putin.
Deci, in trauma vicarianta avem 2 parti in relatie, cel suferind si un celalalt, adica un proces de influență a suferintei asupra persoanei sanatoase (sa zicem asa). Emițătorul (cel suferind) emite verbal si nonverbal catre receptor. Receptorul are sau nu are abilitati psihologice de-a face față zdravăn „transmisiunii” suferintei. Oamenii au toti apărări, dar nu au toti copinguri sanatoase. Apararile sunt lupta, fugi, ingheață, cedează. Aceste aparari nu te apără decat de-a nu te confrunta direct si total cu o situatie si-ti da voie sa te eschivezi, retragi, ascunzi, negi, fugi dar nu rezolva nimic.
Poti sa fugi, dar nu te poti ascunde (ca sa citez un cantec), suferinta te ajunge oriunde.
In vremurile moderne pe care le traim, a fost adusa la putere compasiunea, ca atitudine fata de cel suferind, adica e o forma de empatie educata, astfel incat sa nu te identifici cu suferinta celuilalt dar sa-ti poti regla pozitia față de suferinta lui, lasand loc pentru ajutorarea lui in niste conditii.
Doar ca, trauma vicarianta inseamna si sa ajungi la fatigabilitatea compasiunii, sau sa ai epuizarea prin uzura excesiva a empatiei fata de cel care sufera si nu-l poti ajuta pentru ca nu exista solutii sau pentru ca refuza ajutorul. A sta martor la cineva care se topeste pe picioare, care isi bate joc de viata sa, este extraordinar de epuizant pentru perceptor, adica pentru receptor.
Atentie, daca ne uitam bine la o situatie, cel cu trauma vicarianta se neglijeaza (adica nu-si recunoaste conditia de trauma) la fel cm face cel principal in suferinta. Gen, frate-miu e in depresie si neaga asta ( e doar un exemplu) eu sufar sa vad cm el sufera si la randu-mi asa cm frate-miu nu face nimic, nici eu nu fac nimic, doar ca la mine e ceva mai elevat.
Atentie, chiar si la cei care au copinguri sanatoase de gestionare a suferintei (venite din perceptia celuilalt) tot acumuleaza. Ce e de facut?
Simplu, sa ne distram. Sa ne distram in moduri care ne descarca, care ne ajuta sa râdem c-am plâns. Fiecare stie ce-l ajuta, pe unul dansul, pe altul catararea pe munti, pe altul pescuitul samd
Sa ne facem timp pentru noi insine si sa ne vaitam (ventilant), sa ne examinam rezervorul unde tinem incarcatura de la ceilalti, sa vorbim in terapie, sau cu prieteni, sa mergem la cursuri de psihodramă, sa desenam pe asfalt, sa dansam in ploaie, sa ne dam voie sa ne „destrabalam” putin cat sa ne luam prin surprindere noi pe noi.
As vrea sa luati postarea ca din categoria „la ce sa mai fim atenti in viata, dincolo de cele mai importante chestii care conteaza”.
N-as vrea sa fi lasat mesajul ca trauma vicarianta e cea mai grava treaba din lume, dar nici neglijata total parca nu se face sa fie.
Poate ca unii din voi veti avea reactia nemultumita gandind ca viata e oricum grea de la cele evidente, de ce ar trebui sa ne mai „inventam” si altele?
Daca gandesti asa si socoți ca nestiind de trauma vicarianta ea nu ar fi existat, afla ca nu e asa. Trauma vicarianta este modul in care reactionam la ceilalti si insasi din reactii ne schimbam, ca propriile noastre reactii ne cauzeaza chiar noua insine rau.
Eu sunt din categoria celor care vreau sa stiu si sa inteleg ce e cu mine si ce anume ma influenteaza si cu ce ma aleg din aceasta influenta. Daca stiu si inteleg, tot mai am de ales sa imprastii efectul asta de acumulare prin wanderlust (spirit ludic, căpială care are rolul sa alunge monotonia), joacă, distractie, mai ales distractie cu umor.
Chiar, pe tine ce te distrează si te face să râzi?
Text preluat Viki Dumitrache
