Psiholog Dr. Hedi Hoka, Cluj-Napoca (2026)

30/12/2025

A venit timpul să normalizăm un adevăr simplu, dar profund: finalul de an este doar un final. Nu este un verdict asupra vieții tale. Nu este un eșec mascat și, cu siguranță, nu este sfârșitul lumii 😊 Este doar o linie de demarcație simbolică, trasată de calendar, nu de valoarea ta ca om.

Trăim într-o cultură care ne împinge să închidem anul cu rezultate spectaculoase, cu lecții perfect formulate, cu recunoștință afișată și succes demonstrabil. Iar când nu avem toate acestea, apare rușinea. Apare comparația. Apare sentimentul că „nu am făcut destul”. Dar adevărul este că viața nu funcționează pe trimestre și rezoluții. Viața curge, se răzgândește, obosește, o ia de la capăt. Dar are mereu o singura directie: înainte.

Când nu învățăm să onorăm finalurile, fie ele de an, de relație, de etapă, de job sau de vis, ajungem să ne agățăm disperat de validare și atenție. Căutăm confirmări externe pentru a umple golul lăsat de lipsa acceptării. Ne judecăm prea aspru pentru lucruri care, poate, aveau nevoie doar de timp, nu de forță.

A onora un final nu înseamnă să-l glorifici. Înseamnă să-l recunoști. Să spui: „Asta a fost cât am putut acum.” Și să fie suficient. Finalurile nu sunt eșecuri, ci spații de respirație. Pauze necesare între cine ai fost și cine poți deveni.

Nu trebuie să demonstrezi nimic la 31 decembrie. Nu trebuie să fii mai bun, mai vindecat sau mai puternic. E nevoie doar să te îmbrǎțisezi tu pe tine. Uneori, cel mai curajos lucru pe care îl poți face este să lași un capitol să se închidă liniștit. Fǎrǎ aplauze, fără explicații, fără grabă.

Așa că, înainte de a păși în 2026, mulțumește-ți versiunii tale din 2025. Cea care a rezistat. Cea care a învățat. Cea care, chiar și obosită, te-a adus aici. Mulțumește-i corpului tău, pentru fiecare respirație, pentru fiecare zi în care a mers mai departe chiar și atunci când tu nu mai știai cum.

Rămâi cu inima deschisă și mintea curioasă pentru ce va aduce 2026. Asta contează cel mai mult.

15/12/2025

Există pierderi care nu sunt vizibile din exterior. Nu pierdem doar oameni, relații sau etape de viață. Pierdem părți din noi înșine.

De multe ori, pierderea nu se anunță ca un eveniment dramatic. Se strecoară în timp, prin atașamente, prin speranțe, prin investiții emoționale pe care le facem fără să ne dăm seama. Lăsăm ceva din noi acolo unde a fost important, unde am iubit, unde ne-am deschis.

Când ne îndrăgostim, investim. Emoțional, psihic, identitar. Ne mutăm parțial în celălalt, fără să realizăm. Iar când relația se rupe, nu se rupe doar legătura – rămân fragmente din noi suspendate acolo unde am iubit, am sperat, am așteptat.

Când cineva moare, nu rămânem doar fără el. Rămânem fără felul în care eram în prezența lui. O parte din vitalitatea noastră, din identitatea noastră relațională, rămâne legată de acea pierdere.

Aceste părți nu dispar. Ele se retrag. Devin inaccesibile. Se manifestă indirect: prin oboseală fără o cauză clară, prin lipsă de sens, prin dificultatea de a ne implica din nou, printr-o senzație vagă că nu suntem întregi.

Recuperarea părților pierdute nu este un exercițiu de gândire pozitivă. Este un proces de recunoaștere.

Înseamnă să admitem unde ne-am fragmentat. Unde am rămas loiali unor oameni, unor relații sau unor momente care s-au încheiat, dar care continuă să ne țină legați.

Nu este vorba despre a rupe legături, ci despre a ne retrage energia din locuri în care viața nu mai curge.

Despre a aduce înapoi ceea ce a rămas acolo din iubire, din durere sau din atașament.

Întregirea nu înseamnă să nu mai pierzi. Înseamnă să nu te pierzi pe tine în ceea ce ai pierdut.

Aceasta a fost ultima ediție de eveniment din acest an. Al 51-lea grup. Privesc cu smerenie acest parcurs al meu. Ce am învățat până acum? Că fiecare proces este o întâlnire cu ceva mai mare decât voința individuală: o inteligență a vieții care se mișcă atunci când este privită cu iubire.

Mulțumesc că m-ați ales pe mine sǎ vǎ fiu ghid în aceste cǎlǎtorii spre vindecare 🤗

09/12/2025

Viața are felul ei de a ne chema înapoi la noi, mai ales atunci când am rătăcit prea mult. Uneori chemarea este blândă. Alteori zguduitoare. Chiar și atunci când îi răspundem, ajungem să ne autosabotăm, pentru că ne este greu să intrăm în frecvența unei noi identități.

Atunci când ieși din vechea ta versiune, sistemul tău nervos te trage înapoi nu pentru că nu ești capabil. Ci pentru că nu a învățat încă altă stare decât supraviețuirea.

Și apare reacția firească: amâni, pierzi, nu vezi oportunitǎțile, creezi haos în jurul tău și revii la obișnuințele vechi. Nu din lipsă de dorință, ci pentru că ești încă ancorat energetic în identitatea ta veche.

Transformarea începe în clipa în care recunoști părțile pierdute din tine, uitate sau respinse. Ele nu au dispărut niciodată. Au așteptat doar un loc în care să fie primite. Iar când se întorc, aduc cu ele nu doar răni, ci și forță, bucurie, creativitate, inocență. Adicǎ tot ceea ce a rămas viu în tine.

Copilul tău interior nu cere perfecțiune, ci prezență. Iar partea ta rămasă pe un prag, asemenea unui Peter Pan interior, nu e imatură. Doar neînsoțită.

Atunci îi spui vieții: “Recunosc ceea ce este”este momentul când sistemul tău nervos începe să se liniștească. Frecvența supraviețuirii se transformă în cea a prosperității. Şi aşa relațiile de cuplu devin resursă, frica devine poartă, boala devine sănătate, iar noua ta identitate are o altă frecvență.

Vindecarea nu înseamnă absența fricii. Vindecarea înseamnă să mergi înainte chiar și atunci când corpul își amintește durerea, frica și furia.

Așa îți recuperezi întregimea. Așa îți rescrii destinul. Pentru că libertatea noastră de alegere este atât de sfântă încât și Dumnezeu o respectă.

La București a fost un eveniment cu oameni care îți vibrează sufletul, atunci când știi că ziua de azi contează.

30/11/2025

De 10 ani, prima duminică de Advent mă duce cu gândul la tata. În această perioadă aniversam și ziua lui de naștere. Când a trecut suficient timp de doliu și am putut onora pe deplin viața celor plecați, am simțit cm tristețea se așază altfel. Mai lin, mai blând, ca o lumină caldă care nu mai înțeapă, ci mă mângâie.

În lumea nevăzută, simt că părinții mei rămân cu mine într-un fel greu de explicat, dar ușor de recunoscut, în gesturile mele, în alegerile importante, în liniștea aceea care apare atunci când îmi adun puterea și merg mai departe.

Așa că, pentru mine, sărbătoarea Adventului nu este doar așteptarea Luminii, ci și o reîntâlnire tainică cu ai mei. Continui să port cu mine ce am învățat prin părinții mei. Valorile care m-au crescut. Dar și libertatea de a lua decizii diferite, de a mă vindeca, de a merge mai departe în ritmul meu.

De Advent, în fiecare duminică aprind câte o lumânare din coroniță. Iar împreună, toate construiesc în mine un pod între lumea văzută și cea nevăzută. Un pod pe care îl traversez de ceva timp cu emoție, cu maturitate și cu o pace câștigată în timp.

Moștenirea părinților mei nu trăiește doar în ceea ce au făcut ei, ci și în ceea ce am devenit eu după ce au plecat. În felul în care iubesc, în cm cresc, în cm aleg să fiu prezentă în propria mea viață.

Să avem un Advent plin de Lumină și recunoștință 🤗 Cât despre tata, nu mai aștept semne și nu mai port dorul ca pe o rană. Acum știu: legătura nu s-a rupt. Doar s-a transformat. Iar lumina lui rămâne cu mine, oriunde merg.

Advent fericit!
Áldott adventet!
Happy Advent!
Gesegnete Adventszeit!

25/11/2025

Vindecarea nu înseamnă să devii altcineva. Nu este un proces de reinventare a identității și nici o încercare de a construi o versiune artificială, mai liniștită, mai curajoasă sau mai evoluată.

Vindecarea este întoarcerea la tine, la cel care ai fost înainte ca lumea să îți ceară să te ascunzi, să te adaptezi, să te micșorezi sau să porți poveri care nu ți-au aparținut.

Părțile din tine pe care le-ai judecat atât de aspru, pe care ai încercat să le corectezi sau să le negi, nu au fost niciodată greșite. Ele au fost partea cea mai loială a ființei tale. Au învățat strategii de supraviețuire pentru a te proteja atunci când nu aveai alte resurse. Au fost armura ta, chiar dacă uneori te-au ținut departe de tine.

Când începi să te vindeci, poate apărea dorința de a deveni o persoană complet nouă, ca și cm ai putea șterge trecutul sau versiunea ta vulnerabilă.

Dar vindecarea nu cere transformare radicală, ci înmuiere interioară. Cere să îți apropii părțile rănite, uitate, pierdute. Sǎ le aduci înapoi în centrul ființei tale, nu să le exiliezi.

Sănătatea emoțională nu se naște din reinventare. Ci din reîntregire. Este procesul prin care încetezi să mai respingi ceea ce ai fost forțat să devii cândva.

Vindecarea nu înseamnă sǎ devii altcineva. Înseamnă a te reîntregi în cine ai fost dintotdeauna.

A fost un eveniment atât de cald şi profund în Timişoara. A fost precum sǎrbǎtoarea recunoştinței. Mulțumesc 🤗

În luna decembrie, în acest an, te invit la ultimele două evenimente de constelații familiale: în Bucureşti pe 5-6 decembrie însǎ toate locurile sunt ocupate. Şi în Cluj-Napoca pe 13-14 decembrie. La Cluj-Napoca mai sunt câteva locuri şi te poți înscrie aici: 👉🏻 https://hedihoka.ro/calendar-evenimente/

20/11/2025

Am parte de cel mai fain public din lume și sunt extrem de recunoascătoare pentru asta. La Inspiring Talks, la ClujHub, am avut parte de o întâlnire de suflete.

Am vorbit despre faptul că nu putem să ne schimbăm trecutul. Dar putem să ne schimbăm relația pe care o avem cu trecutul. Avem nevoie să renunțăm la speranța că am fi avut un trecut mai bun. Pentru că abia atunci când nu ne mai dorim să fi trăit altfel propriul nostru trecut, putem spune, în sfârșit, că am făcut pace în noi cu el.

Pacea în noi se face. Atunci când observăm că ne tot întoarcem în trecut, poate că e momentul să ne întrebăm cine se întoarce: copilul interior rănit sau adultul din noi?

De cele mai multe ori, copilul interior rănit revine. Dar, de această dată, nu mai este singur cu emoțiile pe care nu le poate conține. Ești tu, lângă el — adultul care îi poate oferi tot ce nu au putut sau nu au știut părinții: să fie văzut, iubit, înțeles, protejat și apreciat.

Și poate că aici începe adevărata vindecare: în clipa în care ne dăm voie să fim atât trecutul nostru, cât și prezentul nostru. Când alegem să nu ne mai luptăm cu umbrele de ieri, ci să aprindem lumina din noi de azi.

Pentru că, atunci când ne onorăm povestea, oricât de imperfectă ar fi ea, descoperim că suntem mai puternici decât am crezut vreodată.

Iar când facem pace cu cine am fost, devenim liberi să devenim cine suntem meniți să fim.

Vă mulțumesc că ați venit în număr atât de mare și că ați făcut ca această seară să fie una cu adevărat caldǎ şi profundǎ 🩷🤗

20/11/2025

Am parte de cel mai fain public din lume. Vǎ mulțumesc 🤗🩷

12/11/2025

Dacă nu acorzi atenție rănilor din copilărie, relațiile tale romantice o vor face în locul tău. Nimic nu scoate la lumină durerea nevăzută mai intens decât iubirea romantică. Partenerul nu este o întâmplare. Este o oglindă. Chiar și amanții, fără să știm, îi alegem după același tipar: oameni care, la nivel profund, seamănă cu cei care ne-au rănit sau ne-au lipsit în copilărie. De ce ni se întâmplǎ asta? Pentru că sufletul nu vrea completare. Vrea împăcare. Cu trecutul, cu durerea, cu părțile din tine pe care le-ai ascuns, respins sau uitat doar ca să fii iubit.

Așa apar repetițiile dureroase: te simți din nou neiubit, abandonat, prins într-un rollercoaster emoțional, evitat, neauzit, respins sau trădat.

Relația devine scena pe care se joacă vechiul tău scenariu, doar cu alte fețe, alte nume, aceeași durere.

Dar acolo unde doare, e și o chemare spre vindecare. Relația romantică scoate la suprafață părțile din tine pe care le-ai respins, uitat sau judecat, copilul care s-a simțit singur, cel care a învățat să tacă, cel care a învățat să nu ceară. Iubirea de adult nu le mai poate ascunde. Partenerul apasă, fără să știe, exact acele locuri care cer să fie văzute.

Vindecarea în relație nu vine din armonie permanentă. Ci din a putea sta în fața durerii,cu respect față de ceea ce a fost și deschidere spre ceea ce poate deveni.

Te invit la ultimele evenimente de constelații familiale din acest an:
👉🏻Timișoara: 22–23 noiembrie
👉🏻București: 6–7 decembrie
👉🏻Cluj-Napoca: 13–14 decembrie

Înscrieri aici 👉🏻 https://hedihoka.ro/calendar-evenimente/

05/11/2025

Hai să ne vedem!🤗

Pe 18 noiembrie, la ClujHub, în Cluj-Napoca, te invit într-un spațiu al clarității, vindecării și reconectării cu tine. Vom vorbi despre cm să facem pace cu trecutul. Nu prin uitare sau iertare. Ci prin acceptare și sens.

Toți purtăm povești neterminate, amintiri care dor sau decizii pe care le tot întoarcem pe toate fețele. În noi trăiesc și părți care au fost cândva rănite, uitate sau respinse. Le ascundem, le judecăm, le negăm. Dar ele nu vor decât să fie auzite. Când începem să le privim cu iubire blândă, se transformă din umbre, devin ghizi.

Nu e nevoie să ne schimbăm trecutul, ci doar felul în care ne așezăm lângă el.

📍 ClujHub
📅 18 noiembrie 2025 | ora 18:00
🎟 Intrarea este liberă, dar înscrierea este obligatorie. Locurile sunt limitate.

Înscrie-te aici 👉🏻 https://facebook.com/events/s/inspiring-talks-cu-hedi-hoka-v/4275820799347391/

29/10/2025

Divorțul nu este bun pentru un copil. Oricât de conștient și mindful l-am face, tot lasă urme şi rǎni emoționale. Pentru un copil, despărțirea părinților este o fisură în lumea pe care o credea sigură.

Dar uneori, a rămâne într-o relație plină de tensiune, certuri, abuz sau tăcere rece este și mai dureros. Un copil nu are nevoie doar de doi părinți „împreună”. Ci de doi părinți plini de viață, echilibrați și împăcați cu ei înșiși.

Nu divorțul în sine rănește cel mai mult, ci zgomotul care se creează în jurul lui. Cuvintele grele, urletele, reproșurile, tăcerile reci. Pentru un copil, nu există nimic mai dureros decât să audă lucruri urâte despre unul dintre părinți. Pentru că acel copil este jumătate tu și jumătate celălalt. Literalmente.

Când vorbești urât despre mama sau tatăl lui, el nu aude doar despre „celălalt”. El aude că o parte din el nu e bună, nu e demnă, nu merită iubire. Așa apar rușinea, vinovăția, nesiguranța și confuzia, neîncredere.

Copilul ajunge să creadă că trebuie să aleagă între iubire și loialitate și, uneori, se rupe în două ca să vă țină pe amândoi aproape.

Relația de cuplu se încheie cu adevărat abia atunci când puteți privi în povestea voastră și iubirea care a fost. Și atunci poți lăsa locul celuilalt în inima copilului fără teamă că îl pierzi.

Pentru că, dincolo de cuvinte, copilul simte. Tot. Simte dacă între părinți există respect sau dispreț. Pentru el, iubirea înseamnă întotdeauna relația pe care a văzut-o între mama și tata, indiferent dacă au rămas împreună sau nu.

Te invit în Timișoara, pe data 22-23 noiembrie la o nouă experiență de constelații familiale un spațiu în care poveștile nespuse pot fi privite cu blândețe, iar ordinea din suflet poate fi așezată din nou.

Mai sunt câteva locuri. Înscrieri aici 👉🏻https://hedihoka.ro/calendar-evenimente/

23/10/2025

„Care este rolul meu în propria suferință?” Aceasta este una dintre cele mai vindecătoare întrebări pe care am primit-o în propriile mele călătorii spre vindecare. De atunci, o adresez și eu des clienților mei.

Pentru că în spatele acestei întrebări nu se află vinovăția, ci puterea.

Puterea de a ne privi cu sinceritate și de a vedea unde ne menținem singuri în durere prin alegeri, reacții, frici sau loialități.

Puterea de a recunoaște că uneori, fără să vrem, ne agățăm de suferință doar pentru că e familiară.

A da vina pe ceilalți pare mai ușor. Dar ne ține captivi. A ne asuma responsabilitatea ne sperie. Dar ne redă puterea.

Pentru că, în clipa în care înțelegi că tu ești sursa propriei energii, începi să schimbi totul: gândurile, reacțiile, alegerile.

Începi să răspunzi diferit. Și lumea îți răspunde altfel. Nu e un proces ușor. N-a spus nimeni asta.

Dar fiecare moment de onestitate cu tine însuți devine o poartă spre libertate. Nu putem controla tot ce ni s-a întâmplat. Este adevărat. Însă putem alege să nu ne mai lăsăm definiți de asta.

Pentru că durerea nu vine să ne pedepsească, ci să ne transmită un mesaj.
Ea ne arată unde e nevoie de vindecare, unde am pierdut legătura cu noi, unde am renunțat la inima noastră. Atunci când o ascultăm, nu ne mai arde. Ne transformă.

Așa cm pasărea Phoenix renaște din propria cenușă, și noi putem renaște din ceea ce ne-a doborât. Nu aceiași, ci mai clari, mai ancorați, mai conștienți.

Pentru că puterea nu e în controlul asupra lumii. Ci în stăpânirea propriei reacții la ea. Și asta este puterea ta.

Psiholog Dr. Hedi Hoka

30/12/2025

15/12/2025

09/12/2025

30/11/2025

25/11/2025

20/11/2025

20/11/2025

12/11/2025

05/11/2025

29/10/2025

23/10/2025

Address

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category