25/09/2025
Roluri ale copiilor într-o familie cu (cel puțin) un părinte cu trăsături puternic narcisice. Copilul de aur. Ce poate face copilul adult care a trăit aceste experiențe în copilărie
🔹Copilul de aur
Copilul de aur este „prințul” sau „prințesa” familiei cu cel puțin un părinte narcisist.
Tratamentele diferite comparativ cu frații săi sunt evidente: copilul de aur are școli mai bune, haine noi, camere separate, părintele îi susține evenimentele, îi oferă zile speciale. Frații nu au parte de același lucru.
Motivele care-l determina pe părinte ca, în cazul mai multor frați, să aleagă un anume copil care să fie ridicat pe un piedestal sunt diferite: în anumite culturi, un copil poate fi favorizat doar pe baza sexului sau pentru ordinea nașterii, apoi pot fi importante aspectul fizic, abilitățile naturale sau pur și simplu să corespundă așteptărilor părintelui narcisic.
Copilul de aur devine o extensie a acestui părinte și o sursă de „hrană narcisică”.
🔸Prețul de a fi copilul de aur
În anii copilăriei, a fi privilegiat de părinți se poate simți extraordinar, dar rolul încredințat nu este ușor pentru că copilul trăiește cu o hipervigilență creată de condiționarea directă sau implicită a părintelui: „dacă nu mai corespunzi, ești dat imediat jos de pe piedestal!”
Faptul că este făcut să se simtă favorizat are, în multe cazuri, drept consecință, atitudinea acestuia de „misecuvinism” și aroganța față de frați, dar și de alte persoane. Însă, nu este o consecință implicitiă. Sunt copii, de obicei cei mai empatici, care, conștienți de tratamentul diferențiat pot simți vinovăție și rușine pentru că frații lor sunt tratați diferit și suferă.
De cele mai multe ori, copilul de aur este implicat în triangulare, fiind forțat să se comporte urât cu frații pentru a demonstra loialitate față de părintele narcisic, ceea ce poate fi traumatic și poate crea confuzie profundă, ceea ce pe pe termen lung de va traduce în neîncrederea acestuia în propriile percepții, va avea nevoie permanent de „ochii”, „mintea” altcuiva pentru a se asigura că a văzut, gândit bine, de confirmarea acțiunilor sale. Are toate șansele să dezvolte un atașament anxios și să devină o persoană dependentă emoțional.
Triangularea este modalitatea de manipulare prin care abuzatorul implică în comunicare o a treia persoană, pentru că astfel își poate menține avantajul.
Triangularea se poate face prin trimiterea mesajului printr-o terță persoană, prin justificarea acțiunii/comportamentului cu ”X mi-a spus” fără ca X să fie de față sau trezirea geloziei comparându-și victima constant, direct sau indirect.
Triangularea este folosită în general de persoanele narcisiste.
🔸Este destinul copilului de aur să devină o persoană narcisistă?
Răspunsul are mai multe variante, probabilitățile țin substanțial de temperamentul copilului, acel dat unic de trăsături cu care ne naștem și care determină în combinație cu alți factori - evenimente copleșitoare, dureroase, tratament preferențial excesiv - formarea personalității narcisice.
Posibilitățile sunt:
- Să devină un adult narcisist grandios - arogant, disprețuitor, lipsit de empatie, tratând lumea ca și cm i se cuvine totul.
- Să devină un adult narcisist vulnerabil (combinația dintre supra răsfățul său și imposibilitatea ca la un momento dat să mai corespundă așteptărilor, eșec, rușine, disonanță cognitivă și/sau trauma produsă prin suprimarea individualității sale și adoptarea unui sine fals pentru a corespunde cerințelor părintelui)
- Să devină o persoană afectată profund de simdromul impostorului (ca și copil a fost lăudat ca fiind „perfect” și „special”, dar el nu s-a simțit așa ori s-a simțit incapabil, inadecvat, chiar dacă a performat bine)
- Să devină o persoană cu așteptări grandioase de la viață, care trăiește într-o permanentă victimizare și frustrare că nu poate atinge standardul dorit sau care are aparența unei vieți de succes, împlinite, în spatele căreia, de fapt, se ascund multă anxietate și dependențe, teamă de intimitate.
- Să devină „salvatorul de serviciu”, sacrificându-se, simțindu-se prins între loialitatea față de părintele narcisist și dragostea pentru frați.
În cazul în care nu ajunge o persoană cu trăsături puternic narcisice, este posibil ca, din cauza sentimentelor de profundă rușine și vinovăție față de frații săi sau, dacă este copil unic, înțelegând ce a trăit, să vrea să rupă legătura cu părintele narcisist.
Sau, în oricare variantă, să rămân un adult „legat” de părintele narcisic.
Fie din vinovăție, fie pentru că părintele îi ține prin bani, resurse, moșteniri, copilul de aur poate deveni adultul obligat să aibă grijă de părinte.
În considerarea fiecărei variante de mai sus, trebuie avut în vedere temperamentul persoanei, dar și expunerea sa la traume în anii copilăriei.
Ce determina ca o persoană să devină narcisistă sau nu este un complex de factori.
🔸Mai pot schimba ceva copiii adulți care au avut astfel de roluri în familiile de origine?
Da, dar, depinde de fiecare istorie de viață în parte. Calea recuperării de sine nu este simplă, presupune, în primul rând recunoașterea rolului, a experiențelor trăite, înțelegerea și integrarea lor în povestea sa de viață. De obicei, este nevoie de psihoterapie, dar cu o persoană potrivită, care este specializată fie în lucrul cu victimele narcisismului, fie cu trauma.
A fi țap ispășitor este dureros, dar există șansa de vindecare, de consolidare a încrederii în sine, de dobândire a autonomiei psihice și emoționale.
În cazul copilului invizibil, terapia este esențială pentru că doar într-un astfel de „context” și relație poate să-și rescrie povestea, să-și descopere valoarea, să-i clădească și consolideze stima de sine, să devină conștient de dreptul de a fi văzut.
Despre copilul țap ispășitor și cel invizibil am vorbit în postarea anerioară.
Terapia aduce și ea beneficii copilului de aur-adult dacă nu are o personalitate narcisică. În acest caz, puțin probabil ca schimbările să poată fi de substanță. De regulă, persoanele cu organizare narcisică nu ajung de bună voie în cabinetul psihoterapeutului sau din convingerea că e ceva în neregulă cu ele, ci din cauza unui eveniment care le-a dat viața peste cap. Chiar dacă apar modificări în urma terapiei, în general ele sunt superficiale. Schimbarea maximă care se poate face aș compara-o cu colțurile unei mese: prin șlefuire, se vor rotunji. Dar masa, va rămâne ... tot o masă.
Personalitatea narcisică este o structură rigidă și inflexibilă, mecanismele de apărare fac parte din însăși personalitate și s-au ridigizat, motiv pentru care și schimbările consistente nu sunt posible.
Un text de Maria Mazilu- Autor al Codependentaemotionala.ro
Codependența emoțională ne poate afecta viețile și relațiile - de la cele cu propria persoană până la cele cu familia, prietenii și colegii.
