Cabinet psiholog Camelia Brad

29/07/2025

29/07/2025

"Orice dependenta este o forma de sclavie.
Atunci cand esti dependent de diferite substante, lucruri, situatii sau oameni, esti la cheremul lor. Tu nu mai detii controlul asupra vietii tale, ci obiectul dependentei tale este cel care dispune de gandirea, emotiile si viata ta.

Intr-o relatie esti dependent de partenerul tau pentru ca:

- nu suporti singuratatea. Adica nu ai reusit sa dai un sens vietii tale si vrei sa fie cineva acolo care sa-ti tina companie si sa te faca sa simti ca existi;
- ai nevoie de suport material. Ai ramas in faza de copil rasfatat, in care nu vrei sa-ti castigi existenta singur sau ti-e lene sa depui orice forma de efort. Mai bine sa gasesti pe cineva care sa te intretina, sa-ti dea totul pe tava si singura ta grija sa fie aceea de a-l manipula ca sa-ti ofere tot ce iti doresti;
- vrei o pozitie sociala. Inca traiesti marcat de o mentalitate invechita, in care daca esti casatorit cu x, care are un anumit statut social, vei avea parte si tu de toate beneficiile “puterii”. Nimic mai fals, deoarece in acest moment singurul criteriu care face diferenta este valoarea personala;
- vrei sa ai pe cineva care sa-ti satisfaca nevoile sexuale sau alte nevoi uzuale;
- nu crezi ca ai putea sa te descurci singur, asa ca vrei sa ai un salvator in viata ta;
- vrei sa-ti satisfaci nevoia de a controla pe cineva, sa simti ca ai putere asupra unei alte fiinte umane;
- te sperie ideea de independenta, autonomie sau libertate, deoarece nu te simti suficient de pregatit sau de puternic sa faci fata vietii. Insa, cu cat mai mult timp vei petrece agatat de alti oameni, cu atat mai fragil te vei simti si nu vei avea sansa sa-ti constientizezi resursele interioare de care dispui;
- vrei sa ai parte de “iubire”, deoarece tu nu simti iubire pentru fiinta ta si o cauti undeva in exteriorul tau.

De cate ori alegem sa ne predam puterea in exteriorul nostru, renuntam la o parte din noi, renuntam la tot ceea ce am putea sa devenim. Ne cream propria inchisoare, ne construim zidurile “zonei noastre de confort” si lancezim intreaga viata, fara sa fim constienti de faptul ca ne pierdem incet-incet pe noi insine.

Tu esti mult mai mult decat iti dai voie sa crezi, insa daca alegi “calea usoara” nu vei avea niciodata sansa sa-ti descoperi propria maretie!"

Sursa: Ursula Sandner

23/07/2025

E o vreme după divorț în care simți că nu o să mai iubești niciodată.
Nu pentru că nu mai vrei.
Ci pentru că ai iubit… până te-ai frânt.

Apoi apare o altă femeie.
Blândă. Diferită. Poate chiar „potrivită”.
Dar inima ta… încă e împărțită.

Nu pentru că o mai iubești pe fosta.
Ci pentru că ai trăit acolo cu toată ființa ta.
Pentru că ai pus speranțe. Copii. Promisiuni.
Pentru că ai crescut lângă acea femeie, în bine și în rău.

Și-acum… îți reiei viața.
Încerci. Vrei. Poți.
Dar în suflet… există un dor pe care nu știi unde să-l pui.

Dorul de casa care s-a destrămat.
Dorul de un tu care ai fost doar lângă ea.
Dorul de copii în casă în fiecare dimineață.
Dorul de tot ce-ați pierdut, și nu mai poate fi reparat.

Și nu spui nimănui.
Pentru că toți vor să te vadă „refăcut”.
„Ce bine că ai trecut peste.”
„Ce norocos că ai găsit pe altcineva.”

Dar în tine… e o umbră.
Nu de nefericire.
Ci de om care a trăit intens. Și a plătit un preț.

Uneori, dorul nu înseamnă că vrei să te întorci.
Înseamnă că o parte din tine a murit acolo.
Și ai nevoie s-o îngropi cu onoare, nu cu rușine.

Iar femeia care vine după…
Poate nu are vina, dar poartă greul.
Greul de a iubi un bărbat care încă e în proces.
Care nu mai e același, dar nici complet nou.
Care iubește, dar cu inima vindecată pe bucăți

ifis.md

22/07/2025

Ce-ar fi dacă, de mâine, regula în divorț ar fi că toți copiii rămân cu tata?

Ca terapeut de cuplu și familie, văd în fiecare săptămână urmele adânci lăsate de divorț: în femei epuizate, în bărbați confuzi, în copii cu inimi împărțite între două lumi.
Dar, poate mai subtil, văd și o întrebare care nu e rostită cu voce tare:
Unde este tatăl?

Nu juridic. Nu biologic.
Ci în mod emoțional.
În momentul în care se desface căsnicia, unde dispare tatăl din viața copilului?

Ce-ar fi dacă am întoarce totul pe dos?

Dacă de mâine, într-un scenariu radical, am decide ca regula de bază să fie: copiii rămân cu tata?

Unii ar spune că ar fi o nedreptate — și ar avea dreptate.
Dar femeile trăiesc această nedreptate tăcută de zeci de ani.

Alții ar spune că tații nu sunt pregătiți — și, din păcate, ar avea dreptate.
Dar și femeile au fost „nepregătite” când au fost lăsate singure, după separare, cu traumele lor și ale copiilor.

Ce-ar declanșa această inversare de paradigmă?
1. Bărbatul nu s-ar mai putea ascunde în spatele mitului: „Eu aduc banii, ea crește copiii.”
Ar fi nevoit să devină tată cu prezență afectivă, nu doar financiară.
Să stea. Să asculte. Să învețe să conțină.
2. Femeia ar fi eliberată de povara unei maternități solitare.
Ar avea șansa să respire, să-și reconstruiască viața, să își vindece rănile de femeie — nu doar de mamă.
3. Copilul ar cunoaște, poate pentru prima dată, un tată care nu mai este doar „vizitator de weekend”.
Ci o figură afectivă profundă, stabilă, umană.

Dar în adâncime, întrebarea e alta:

Când vom înceta să tratăm părinții ca fiind ierarhici — unul “natural”, celălalt “accesoriu”?

Sistemic vorbind, copilul are nevoie de ambii părinți.
Nu de o mamă omniprezentă și un tată-fantomă.
Nu de un tată erou și o mamă sacrificată.
Ci de două inimi umane, imperfecte, prezente.

Nu propun să schimbăm legea.
Ci să schimbăm conștiința.

Să facem din această întrebare un exercițiu de vindecare socială:
• Ce rol joacă tatăl în viața copilului?
• Cât din această responsabilitate este evitată cultural de bărbați și atribuită structural femeilor?
• Ce-ar însemna ca bărbatul să fie emoțional disponibil cu aceeași seriozitate cu care e „responsabil financiar”?

Dacă ai un fiu, întreabă-te:
Îl pregătesc să fie doar un furnizor? Sau și un tată conținător?
Dacă ai o fiică:
Îi ofer un model de tată care va ști să rămână, să iubească, să protejeze – chiar și după despărțire?

Nu ne trebuie o revoluție juridică.

Ne trebuie o revoluție relațională.
Iar aceasta începe cu bărbați care aleg să rămână — nu pentru că îi obligă legea, ci pentru că îi cheamă inima.

21/07/2025

„Noi nu impunem nimic copilului, îl lăsăm să se descopere singur.” Spun unii părinți cu mândrie, ca și cm ar spune: „Îl iubim atât de mult, încât refuzăm să-i dăm orice limită.” Și totuși, tocmai acele lucruri pe care părinții permisivi le evită – limita, măsura, pro...

01/07/2025

UNDA - Fragmente din cabinetul unui psihoterapeut.

1 iulie - Ziua în care am vorbit despre moarte.

Zilele trecute, unul dintre clienţi a venit ca de obicei, apăsat de o frică pe care o cunoaștea foarte bine: frica de boală. A citit simptome, a făcut investigații, a verificat. Apoi a verificat din nou.
Și totuși, anxietatea era tot acolo. Nu voia să cedeze. Se tot întorcea. Cu forme noi, cu scenarii mai detaliate, cu alte întrebări fără răspuns.

„Ce anume te sperie cu adevărat? l-am întrebat. Ce crezi că se ascunde dincolo de frica de boală?”

A stat mult pe gânduri. Pentru că unele frici vin spre noi îmbrăcate în haine familiare si nu ne arată adevarata lor natură.
„Mi-e teamă să nu fiu bolnav.”
„Am o senzație în piept care parcă nu mai trece.”
„Mi-e teamă de ce ar putea însemna asta.”
Dar în spatele acestor fraze, de multe ori, stă o altă teamă, mai adâncă pe care nu ne-o spunem cu voce tare. Anxietatea de boală nu este, în esență, despre corp. Este despre control. Despre nevoia de siguranță. Despre neputință. Și, adesea despre moarte – cuvântul greu pe care mintea noastră adesea îl ocolește.

„Poate că, de fapt mi-e frică să nu mor.”

A urmat liniştea. Și am stat amȃndoi ȋn tăcerea asta atȃt cȃt a simţit el că are nevoie. Am creat spaţiul ȋn care frica reală a putut fi rostită. Atunci cȃnd a pus-o ȋn cuvinte, parcă s-a mai domolit. Pentru că nu a mai fugit de ea şi nu s-a mai ascuns.
Dar ce se întâmplă când începem să stăm, fie și pentru câteva secunde, cu frica de moarte? Ce se schimbă când o privim nu ca pe un dușman, ci ca pe o realitate a condiției umane?
Frica de moarte nu vine întotdeauna ca o întrebare existențială şi nu ni se arată direct.
De cele mai multe ori vine ca o neliniște, ca o îngrijorare care ne ȋnvăluie treptat, ca o nevoie de control. Vine mascată în mici detalii, în programări medicale repetate, în gânduri care nu se mai opresc. Se ascunde în simptome, în controlul excesiv, în îngrijorarea zilnică pentru fiecare semn al corpului. Se strecoară în întrebări obsesive și în încercarea disperată de a anticipa orice pericol.

Dar, acolo ȋn profunzime, dincolo de teama care ne sufocă e doar dorința de a rămâne aici. De a nu dispărea. De a fi în siguranță. Și dorinţa asta este legitimă. Ea face parte din umanitatea noastră comună. O ȋmpărtăşim toţi, aşa cm impărtăşim bucuria, tristeţea sau orice altă formă de emoţie care defineşte fiinţele umane.

Și uneori, simpla ȋnţelegere a acestor lucruri ne aduce o altă formă de linişte. Pentru că psihoterapia nu e întotdeauna despre marile revelații. Uneori e despre pauze lungi si priviri coborâte în podea, ori despre acel „nu știu” şoptit, care apasă mai greu decât orice alt răspuns.