15/04/2026
În copilărie am fost mereu un copil mai plinuț. Oscilam în zona de suprapondere. Dar, pentru că majoritatea copiilor de atunci erau foarte filiformi, comparativ cu ei, eu eram „grasă”.
Copilul Sigina de atunci ar fi părut astăzi aproape normal printre mulți adolescenți pe care îi văd ieșind de la liceul de lângă mine.
Și asta mă îngrijorează teribil, pentru că ceea ce vedem astăzi, la scară tot mai mare, nu mai este doar o variație normală de conformație corporală. În multe cazuri vorbim deja despre exces adipos semnificativ, uneori despre obezitate instalată precoce, adică despre ani în plus de expunere metabolică nefavorabilă încă din adolescență. La americanii între 2 și 19 ani, prevalența obezității a ajuns la 21,1%, iar obezitatea severă la 7,0% în datele până în august 2023. În România, procentul copiilor supraponderali (5–19 ani) a crescut de la 10% în 2000 la 23% în 2022. Obezitatea la copii a crescut de la 2% la 9% în aceeași perioadă. Înțelegeți ce zic?
Dpdv metabolic, țesutul adipos în exces nu este inert. Nu e doar „depozit”. Devine un organ endocrin și inflamator activ. Obezitatea la copil și adolescent se asociază cu modificări metabolice și inflamatorii persistente și crește riscul de hipertensiune, hipertrigliceridemie, HDL mic, insulinorezistență, prediabet, diabet zaharat tip 2, steatoză hepatică/MASLD, apnee de somn, afectare renală și probleme psihoemoționale. Riscurile cresc cu cât excesul ponderal este mai mare și cu cât începe mai devreme. 
Aici este miza reală: nu doar că apare boala, ci că apare mai devreme.
Iar când diabetul de tip 2 debutează în adolescență, el nu se comportă ca „diabetul adultului apărut puțin mai devreme”. Datele studiul TODAY2 arată că diabetul de tip 2 cu debut în tinerețe este mai agresiv și mai greu de controlat. În studiul TODAY2, la aproximativ 15 ani de la diagnostic, 67% aveau hipertensiune, aproape 52% dislipidemie, aproape 55% afectare renală, 32% semne de neuropatie și 51% afectare oculară. 
Cu alte cuvinte: dacă debutul metabolic se mută dinspre 40–50 de ani spre 14–20 de ani, nu doar mutăm diagnosticul mai devreme. Mutăm mai devreme și complicațiile.
De aceea cabinetele de diabet pline deja azi ar trebui să ne sperie nu doar prin prezent (ptogramări făcute pe câte 3 luni), ci prin ce anunță pentru următorii 10–20 de ani. CDC (agenție de sănătate publică din US) arată că, dacă tendințele continuă, cazurile de diabet tip 2 la tinerii sub 20 de ani ar putea crește masiv până în 2060. 
Și nu, explicația reală nu este „lenea” și nici „lipsa de voință”.
Cauzalitatea este mai profundă:
copiii și adolescenții trăiesc într-un mediu obezogen, hiperstimulant și profund dereglant. Mâncare ultraprocesată ieftină și foarte recompensatorie, băuturi zaharoase, sedentarism, somn insuficient, ecrane, stres, lipsă de rutină, legături interumane deficitare (incapacitate relațională umană reală) din cauză de “socializare online” (falsă senzație), reglare emoțională făcută prin mâncare. Acolo unde există și un nivel educațional mai scăzut, lucrurile tind să se agraveze, pentru că oamenii au adesea mai puțin acces la informație bună, mai puțin timp, mai puține resurse și un mediu mai prost organizat pentru sănătate. CDC arată că în SUA, în 2024, prevalența obezității la adulți scade în general odată cu creșterea nivelului de educație: 37,6% la cei fără diplomă de liceu versus 27,3% la absolvenții de facultate. 
Asta nu înseamnă că obezitatea este „boala needucaților”.
Dar înseamnă că, într-o societate în care informația bună, timpul, rutina, accesul la hrană de calitate și alfabetizarea în sănătate (fizică și emoțională) sunt distribuite inegal, boala lovește mai tare acolo unde protecția este mai mică. CDC a arătat de mai mulți ani că relația dintre obezitate, educație și venit este reală, chiar dacă nu e identică în toate subgrupurile. 
Ce e de făcut?
La nivel național:
-avem nevoie de educație nutrițională reală în școală, incluzând componenta reglatorie a acesteia;
-de mese școlare mai bune;
-de limitarea marketingului agresiv al produselor ultraprocesate către copii;
-de mai multă mișcare reală, nu doar bifată;
-de screening mai devreme pentru copiii la risc;
de sprijin pentru familie, nu doar de culpabilizare.
La nivel individual și familial:
-mai puține lichide calorice și produse de ronțăit fără foame;
-mai multe mese reale, cu structură;
somn mai bun;
-mai puțin haos alimentar;
-mai multă mișcare zilnică;
și mai ales înțelegerea faptului că excesul alimentar nu vine mereu din foame fiziologică, reală, ci mai degrabă din nevoie de reglare: emoțională, dopaminergică, socială, de oboseală, de plictiseală.
Dacă nu înțelegem asta, vom continua să tratăm efectul și să ignorăm cauza.
—
Dietetician Sigina | fă o programare
